Una dintre cele mai frumoase poezii

de dragoste ale lui Nichita Stănescu

 este Poveste sentimentală, aceasta
face parte din volumul 
O viziune a sentimentelor, publicat în
1964, volum consacrat iubirii.

Poeziile care îl alcătuiesc sunt de

un lirism pur și compun ,,romanul
unei idile’’. Farmecul poeziilor
acestora provine din neprefăcuta
sinceritate a poetului.
 Poetul face acum elogiul stării de a fi, de
a exista pentru că se află la vârsta
adolescenței;  la această vârstă, existența este
pentru el o plutire, timpul nu-l terorizează, iar
spațiul nu constituie pentru poet un obstacol,
el trăiește sub regimul verbului ,,sunt–exist’’.

În această fază a viziunii sentimentelor,

orele sunt pline, lucrurile sunt prietenoase,
secundele zboară prin aer lăsând urme
luminoase.
 Din punct de vedere compozițional,
poezia este alcătuită din optsprezece versuri
libere repartizate pe trei tablouri:

Tabloul I cuprinde versurile unu-patru

și îi prezintă pe cei doi îndrăgostiți sub
semnul eternului Eros, aflându-se într-o
minunată stare de grație datorată iubirii. Cei
doi îndrăgostiți se contopesc prin iubire
într-unul singur, iar, prin forța dragostei,  ei
se pot asemăna cu perechea mitică,
arhetipală, Adam și Eva.
 Pentru a exprima cât mai sugestiv
intensitatea iubirii, poetul folosește o
mulțime de mijloace artistice;  în primul
rând, observăm numărul mare de verbe la
imperfect cu valoare stilistică ( ne
vedeam, stăteam, zburam), verbe care
plasează iubirea într-un timp fără limite;
 pronumele personale eu – tu au valoare
metaforică, sugerându-i  pe cei doi
îndrăgostiți ca pe două puncte ale unei
coloane infinite de îndrăgostiți, fapt ce-i
pune cei doi parteneri în consonanță cu
Universul.
 Prin metafora marginile orei, poetul îi
situează pe cei doi îndrăgostiți în afara
timpului și a scurgerii sale nemiloase,
undeva într-un trecut foarte îndepărtat, la
vârsta de aur a lumii, atunci când existența
oamenilor era fericită ca și copilăria.
 Comparația ,,ca două toarte
de amforă ” sugerează o
neasemuită stare de grație datorată
iubirii;  totodată,
cuvântul amforă are valoare de
simbol, el fiind un vas prețios care
ascunde, conține o comoară, iar
această comoară poate fi viața,
tinerețea, iubirea.
 Tabloul al II-lea cuprinde versurile
cinci-treisprezece și, pe lângă mitul erotic,
este introdus un alt mit specific lui Nichita
Stănescu, cel al cuvântului.
Născute din iubire, cuvintele devin
obiecte cosmice, capătă materialitate și chiar
putere de stihii: Vârtejul lor putea fi aproape
zărit.
Așadar, cuvintele născute din iubire au
puterea de a transforma realitatea și, în fața
acestui miracol, poetul îngenunchează ca
într-un ritual.
 Tabloul al III-lea cuprinde
ultimile cinci versuri și constituie o
concluzie a discursului poetic, a
poveștii de dragoste trăite de poet
în faza ,,viziunii sentimentelor’’.
 Concluzia este că dragostea
împărtășită generează o energie care face
cuvintele nu doar să zboare, ci chiar să fie
văzute, materializate ca niște obiecte.

Așadar, dragostea naște cuvintele, iar

autorul lor, poetul, devine un
adevărat Zeus care clădește Universul cu
ajutorul Cuvântului.