Vorbește-ncet

De Mihai Eminescu
Tema și viziunea despre lume
Reper 1 Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistentă năzuință către perfecțiune. Mai mult ca
alte specii cu formă fixă, sonetul face glorie literară începând din secolul al XIII-lea, străbătând întreaga
Renaștere, clasicismul și romantismul, până în perioada contemporană. Sonetele eminesciene, unele
îndelung prelucrate, reflectă echilibrul perfect al temelor poetice cu formele de exprimare. Ne-au rămas de la
Eminescu 31 de sonete, ”dintre care unele sunt cele mai freumoase care s-au scris în românește.”( Petru
Creția) . Trei dintre acestea sunt antume, publicate în ”Convorbiri literare”, revista cenaclului Junimea,
celelalte rămânând în manuscris și văzând lumina tiparului postum..
Sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuit di 14 versuri, două catrene și două terține, măsura de 11
silabe ( endecasilab) și ritmul iambic. Specificul, farmecul și dificultatea sonetului constă în dispunerea
rimelor, îmbrăcișată în catrene (abba,baab) și încrucișată în terține ( cdc, dcd). Ultimul vers este unul
aforistic. Regula de aur a sonetului este ca niciun cuvânt să nu se repete, mai puțin cele de lăgătură.
Sonetul ”Vorbește-ncet” -poezia șoaptei și a tăcerii”-Petru Creția , a fost redactat în 1876, dar vede
lumina tiparului postum.
Reper 2. Tema, viziunea și secvențele comentate.
Tema acestei poezii este iubirea, o iubire împlinită, în care iubita devine cale de cunoașterea și formă
a adorației poetice, prin posibilitatea de a forma cuplul adamic. La Eminescu iubirea este cel mai adesea
contaminată de sentimentul naturii,iubirea și natura formând un tot. Uneori apare iubirea în stare pură, mai
ales când iubita aparține lumii salonului, cum se întâmplă în acest sonet.
Viziunea asupra iubirii este una romantică, căci Eminescu este unul din marii poeți romantici
europeni, ultimul în ordine cronologică. Romantismul poetului este însă unul temperamental, nu cultivat
prin exercițiu, ține de ființa sa interioară, de zestrea lui nativă, de structura personalității sale.
Strofa I ( catrenul rostirii)
Adresându-se iubitei, eul liric o îndeamnă să vorbească încet și continuu ” cu glasul ” ei izvor de
mângâiere”, cu ”vorba ca lamura de miere” și ” înțelesul prea cuminte”. Se configurează chiar de pe-acum
anumite trăsături ale chipului feminin, în ipostază eminesciană: blândețe, puritate, feminitate, calități ce sunt
ilustrate prin prezența figurilor de stil: metafora ” glasul tău izvor de mângâiere” și comparația ”vorba ta ca
lamura de miere”.
Strofa a II ( catrenul privirii)
De data aceasta eul liric își dorește să-și poată privi iubita îndelung convins fiind că și iubirea, ca tot
ce e omenesc este supusă trecerii. Portretul moral al acesteia se completează prin noi însușiri: sinceritate,
tandrețe, duioșie, ce răzbat din modul particular de a privi lumea și pe îndrăgostit: ” Căci ochii tăi îmi spun
fără cuvinte/ Ș-arată milă, dragoste, durere”, enumerația fiind de această dată figura de stil ce subliniază
expresivitatea artistică. Jocul iubirii se limitează în sonet la simțiri și gesturi, care depășesc cadrul
îndividual, deschi-zându-se însă spre un mod general de a vedea iubirea.
Strofa a III ( strofa rugăciunii) continuă rugămintea eului liric de a avea veșnic lângă el prezența
feminină pe care o descoperă ca pe o icoană. Metaforele subliniază și de această dată frumusețea chipului
feminin: ” Tu, idol scump și dulcea mea lumină/ Rămâi la brațul meu întotdeauna,/ căci numai ție al meu
suflet se închină.”
Strofa a IV-a ( strofa adorației).
Eul liric sugerează că sufletul lui este stăpânit de imaginea iubitei pe care o descoperă ca pe un
adevărat miracol. ”Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”. În final, eul liric trăiește revelația de a descoperi
miracolul în chipul iubitei, sonetul devenind astfel o tulburătoare declarație de dragoste a poetului, pătruns
de farmecul iubirii.
Reper 3 ( patru elemente semnificative ale textului liric, semnificative pentu tema și viziunea
despre lume)
Titlul sonetului ” Vorbește-ncet” se află în concordanță semantică cu sonetul prin multiplele sensuri
și semnificații ale cuvântului ”încet”.
Epitetul “încet” creează cele mai expresive imagini, căpătând un sens diferit după acţiunea cu care
este asociat. Alăturat verbului “(a) vorbi”, în construcţia “vorbeşte-ncet”, asupra căruia autorul insistă de trei
ori (în titlu, în primul vers, în versul al 12-lea), se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un
îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de a se regăsi
în acel loc şi în acel timp, șoaptele transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi aspaţială. Împreună
cu verbul “(a) privi”, în construcţia “să te privesc încet”, capătă sensuri multiple, referitoare la durată
(îndelung), atitudine (cu duioşie), calitate (cu atenţie, amănunţit).
În centrul imaginarului poetic eminescian se află motivul cuplului, ca simbol central, iar farmecul,
misterul și armonia cuplului izvorăsc din tentația de a reface perechea primordială. El, eul liric, prezentat în
ipostaza unui îndrăgostit, se adresează elogiativ iubitei sale, exprimând sentimente profunde: iubire,
admiraţie, emoţie. Ea femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă,
tandră, idealistă. Sentimentul de dragoste care îi aproprie pe cei doi este perceput ca o nevoie de absolut, şi
totodată de cufundare în misterele lumii, prin iubire. El, bărbatul îndrăgostit, este creatorul, iar ea, femeia
este opera, inspirația, calea spre cunoaștere, sonetul devenind astfel nu numai poezia iubirii împlinite, ci și
o artă poetică.
Eminescu încalcă, deliberat sau nu, regula de aur a sonetului prin repetiția sintagmei din titlu,
”vorbește-ncet” conturând, pe de o parte, o anumită atmosferă de vrajă și de mister, iar pe de altă parte
conferind simetrie compozițională poeziei. Se repetă cuvintele ”vorbește” și ”încet”, cuvinte cu valoare de
simbol, căci pentru îndrăgostiți logosul și tonalitatea devin esențiale ca formă de comunicare.
Lirismul. Eminescu rămâne în cele mai multe dintre poeziile sale un reprezentant al liricii personale,
poeziile având un aspect confesiv. Spovedindu-se, poetul extinde eul până la limitele unei perechi, a unei
comunități și, în cele din urmă, la condiția umană generală. Lirismul este unul subiectiv, în acord cu lirica
romantică, îmbrăcând de această dată forma unui monolog adresat. Poetul, vorbind în nume propriu,
exprimă viziunile, sentimentele și aspirațiile sale cele mai intime, ca și în sonetul ” Vorbește-ncet”. Mărcile
lingvistice ale acestui tip de discurs sunt formele verbale la persoana I (“să pot”, “să te privesc”, “n-aş cere”)
şi persoana a II-a (“vorbeşte”, “arată”, “rămâi”), formele pronominale la persoana I (“îmi”, “mea”, “meu”) şi
persoana a II-a (“tăi”, “tău”, “ta”, “tu”, “tine”), pronumele și substantivele la cazul vocativ ( Tu, “Idol
scump şi dulcea mea lumină”).
Reper IV- exprimarea opiniei
Ca fome de manifestare artistică pur personale, poeziile pot constitui pentru un creator, un mod
particular de a vedea lumea și viața. Este și cazul poemelor eminesciene.
Consider că sonetul ”Vorbește-ncet” este relevant pentru modul în care poetul transfigurează artistic o
viziune proprie asupra unui sentiment profund uman, iubirea.
În primul rând, viziunea asupra iubirii poartă amprenta originalității eminesciene prin modul
personal de a vedea persoana iubită. În poezia de dragoste, imaginea femeii oscilează între imaginea iconică,
de vis, în care materialitatea chipului și a trupului femeii se dizolvă în spațiul aproape ireal din jur și
reprezentări mai aproape de realitate, de spațiul teluric de unde a fost preluată drept model.
În al doilea rând, viziunea asupra iubirii este transfigurată într-o manieră profund subiectivă, prin
preferința poetului pentru exprimarea de sine și prin folosirea unui discurs liric cu aspect confesiv sau
adresat.
În concluzie, sonetul ne aduce în prim-plan o viziune eminesciană asupra iubirii, în care dragostea
rămâne la nivelul potențialității, a visului ferice, conservându-și astfel puterea seducției șia misterului.