Sunteți pe pagina 1din 9

Comentariul poeziei “Vorbeşte-ncet” (1)

“Vorbeşte-ncet” este o creaţie lirică scrisă de poetul Mihai Eminescu, având structura


unui sonet. Scrisă în anul 1876, poezia a fost publicată postum (după 1889).
Sonetul este o poezie cu formă fixă alcătuită din 14 versuri, grupate în două catrene şi
două terţine, având rimă îmbrăţişată, măsură de 11 silabe şi ritm iambic.
  Tema poeziei este dragostea, abordată printr-un monolog adresat. Mărcile lingvistice ale
acestui tip de discurs sunt formele verbale la persoana I (“să pot”, “să te privesc”, “n-aş cere”) şi
persoana a II-a (“vorbeşte”, “arată”, “rămâi”), formele pronominale la persoana I (“îmi”, “mea”,
“meu”) şi persoana a II-a (“tăi”, “tău”, “ta”, “tu”, “tine”), substantivele la cazul vocativ (“Idol
scump şi dulcea mea lumină”).
Eul liric, prezentat în ipostaza unui îndrăgostit, se adresează elogiativ iubitei sale,
exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Femeia apare ca o fiinţă angelică,
cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă, tandră, idealistă. Sentimentul de dragoste care
îi aproprie pe cei doi este perceput ca o nevoie absolută, şi totodată un lucru inefabil.
Ideile, sentimentele şi atitudinile autorului sunt exprimate cu ajutorul figurilor de stil:
metafore (“lamura de miere”, “izvor de mângâiere”, “dulcea mea lumină”, “scumpe înger
sfinte”), comparaţii (“vorba ta-i ca lamura de miere”, “pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”),
epitete (“încet”/”-ncet”, “scump”/”scumpe”, “dulcea”, “cuminte”), enumeraţie (“milă, dragoste,
durere”).
Deşi poezia eminesciană se încadrează în tiparul sonetului, ea încalcă regula ca nici un
cuvânt să nu se repete (cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor). Totuşi, cuvintele şi structura
repetată sunt esenţiale în construirea poemului. Epitetul “scump” exprimă valoarea iubitei pentru
îndrăgostit, sugerând atât preţuirea de care se bucură cât şi gingăşia ei. Epitetul “încet” creează
cele mai expresive imagini, căpătând un sens diferit după acţiunea cu care este asociat. Alăturat
verbului “(a) vorbi” în construcţia “vorbeşte-ncet”, asupra căruia autorul insistă de trei ori (î titlu,
în primul vers, în versul al 12-lea), se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un
îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de
pierderi în acel loc şi în acel timp, murmurul transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi
aspaţială. Împreună cu verbul “(a) privi”, în construcţia “să te privesc încet”, capătă sensuri
multiple, referitoare la durată (îndelung), atitudine (cu duioşie), calitate (cu atenţie, amănunţit).
Imaginea lentorii subliniate de titlu şi prin dubla repetiţie (“vorbeşte-ncet”) este uşor paradoxală,
deoarece încurajarea făcută nu primeşte răspuns pe tot parcursul poeziei şi nici nu este o urmare
a unui fapt împlinit (iubita nu vorbeşte deloc în toată poezia), adică nu are o cauză anume.

Ca si majoritatea creatiilor lirice ale lui Mihai Eminescu, poezia „Vorbeste-ncet" este o creatie
dedicata in intregime dragostei.
Structura poeziei este una cu forma fixa, poezia fiind alcatuita din doua catrene si doua tertine,
rima catrenelor este imbratisata iar a tertinelor de forma „cdc" . Datorita acestei structuri poezia
„Vorbeste-ncet" este un sonet, avand ca tema dragostea.
Poetul abordeaza aceasta dragoste prin intermediul unui discurs de dragoste realizat ca o
declaratie de dragoste adresate iubitei direct folosind verbe la imperativ inca din titlul poeziei, la
inceputul fiecarei strofe si a pronumelui personal la persoana a II-a care sugereaza prezenta unui
interlocutor.
Este prezent monologul deoarece este absenta vocea persoanei iubite in timp ce vocea poetului
este prezenta pe tot parcursului poeziei. Chiar daca dialogul ce presupune comunicare intre doua
persoane este absent din cauza inexistentei unui raspuns verbal la rugamintile poetului, se
realizeaza o comunicare intre cei doi pentru ca iubita ii raspunde poetului prin gesturi, astfel
schitand un dialog de dragoste bazat pe exprimarea sentimentelor fie prin vorbe, fie prin gesturi.
Poezia este conceputa ca o declaratie de dragoste adresata persoanei iubite ale carei gesturi le
considera raspunsuri afirmative la rugamintile neincetate ale poetului, fapt ce ii incurajeaza
sentimentele.
Poetul insista pe puterea de convingere a ochilor ce exprima o multitudine de sentimente: mila,
dragoste, durere.
Numeroasele substantive si adjective realizeaza portretul iubitei din care se desprind atribute ca
trasaturi angelice ale fetei, profunzimea ochilor. Fermecat de aceasta imagine angelica, poetul
idolatrizeaza aceasta figura astfel rugamintile lui se transforma in rugaciuni catre un „scump
inger sfant".
Iubita reprezinta pentru poet sensul vietii, motivul existentei, singurul lucru care conteaza
cu adevarat.
Figurile de stil ca metafora: „dulcea mea lumina", comparatia: „vorba ta ca lamura de miere",
epitetul: „inteles cuminte" intregesc portretul iubitei. Toate aceste figuri de stil realizeaza un
portret al iubitei atat moral cat si fizic deoarece putem din aceste versuri sa deducem ca iubita
este una blanda, dulce, inocenta avand un chip angelic, asemenea unui inger sfant iar
profunzimea ochilor exprima mila, dragoste, durere, sentimente ce orice indragostit la un
moment dat le are.
Comunicarea dintre cei doi se realizeaza prin vorbe dulci, rostite „incet", adverb ce reda
intensitatea, ritmul, tonul vorbirii si al privirii care intareste spusele poetului.
Acest sonet liric este conceput ca o declaratie de dragoste catre persoana iubita care devine un
idol caruia se inchina, o muza ce il inspira, ca o a opta minune terestra....

You are on page 1of 1


 
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii
romani si
dec r i t i c a   l i t e r a r a   d r e p t   c e l   m a i   i m p o r t a n t   s c r i i t o r   r o m a n t i c   d i n   l i t e r a t u r a   r o
m a n a ,   s u p r a n u m i t   s i "luceafarul poeziei romanesti".El a afirmat despre dragoste intr-
una din poeziile sale (Ce e amorul?) astfel: Ce e amorul? Eun lung/ Prilej pentru
durere,/ Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere. Insa, el a iubitacest sentiment si in
viata sa a scris numeroase poezii inchinate iubirii.C a s i m a j o r i t a t e a c r e a t i i l o r l i r i c e
a l e l u i M i h a i E m i n e s c u , p o e z i a „ V o r b e s t e - n c e t ” e s t e o creatie dedicata in
intregime dragostei.
Structura poeziei
este una cu formă fixa, poezia fiind alcatuita din doua catrene şi
d o u a tertine, rima catrenelor este imbratisata iar a tertinelor de forma „cdc” .
Datorita acestei structuri  poezia „Vorbeste-ncet” este un sonet, avand ca tema
dragostea.Poetul abordeaza aceasta tema prin intermediul unei declaratii de dragoste adresata
iubitei inmod direct, folosind verbe la  imperativ înca din titlul poeziei si pronumele
personal la persoana aII-a care sugereaza prezenta unui interlocutor.
Este prezent monologul deoarece este absenta vocea persoanei iubi
t e   î n   t i m p   c e   v o c e a  poetului este prezenta pe tot parcursul poeziei. Chiar daca dialogul
ce presupune comunicare întredoua persoane este absent din cauza inexistentei unui
raspuns verbal la rugamintile eului liric, se realizeaza o comunicare intre cei doi pentru ca
iubita ii raspunde indragostitului prin gesturi, astfel schitand un dialog de dragoste bazat pe
exprimarea sentimentelor fie prin vorbe, fie prin gesturi. Elementul definitoriu pentru
portretul acestui interlocutor este faptul ca nu comunica prin v o r b e , c u v i n t e ,
ci prin gesturile sale, prin putereade convingere a ochilor sai ce exprima o
multitudine de sentimente, precum: mila, dragoste, durere. Numeroasele substantive şi
adjective realizeaza portretul iubitei din care se desprind attribute ca trasaturi angelice ale feţei,
profunzimea ochilor. Fermecat de aceasta imagine angelica, eul liricidolatrizeaza aceasta figura
astfel rugămintile lui se transforma în rugaciuni catre un „scump inger sfant”.Figurile de stil ca
metafora: „dulcea mea lumina”, comparatia: „vorba ta ca lamura de miere”,epitetul: „inteles
cuminte” întregesc portretul iubitei. Toate aceste figuri de stil realizeaza un portretal iubitei
atat moral cat şi fizic deoarece putem din aceste versuri sa deducem ca iubita este
una blanda, dulce, inocenta avand un chip angelic, asemenea unui inger sfant iar profunzimea oc
hilor exprimă milă, dragoste, durere, sentimente pe care orice îndragostit le traieste la un moment
dat.In acest sonet este conturat portretul de icoana al iubitei. Iubita nu exista
propriu-zis, cireprezinta idealul feminin. Iubita, ca si iubirea, este o „minune” , este unica,
deoarece „ca tine nu-inici una”. Fiinta draga este inteleapta si pura „Caci vorba ta.. e prea
cuminte”, iar cuvintele ei suntmangaietoare: „glasul tau, izvor de mangaiere”. Ea este
cea care stie sa aline suferinta iubitului, c a c i o c h i i e i „ a r a t a m i l a ,
d r a g o s t e , . . ” I n f a t a i u b i t e i r i d i c a t a l a r a n g d e s f a n t a , i n d r a g o s t i t u l s e inchina
ca in fata unei icoane: „ caci numai tie al meu suflet se inchina”. Chipul ei ii umple viata, ilface
sa simta bucuria iubirii „ De chipul tau viata mea e plina”.Comunicarea dintre cei doi se
realizeaza prin vorbe dulci, rostite „incet”.Sensul din acestsonet al cuvantului
„incet” nu este definit, pastrandu-se ambiguitatea celor doua sensuri: sensul referitor
la intensitatea tonului si sensul referitor la ritm, viteza.Eul liric o roaga pe iubita sa sa
vorbeasca incet, cu sens de „in  soapta” , pentru a nu rupe vraja iubirii si pentru a nu
strica momentul de pace, de armonie si de liniste dintre cei doi.De asemenea, adverbul „-
ncet” din rugamintea „vorbeste-ncet” poate fi folosit si cu sensul referitor la ritm,
indragostitul dorind sa prelungeasca acele clipe pe care le petrece alaturi de iubitasa. Sintagma
„sa te privesc incet” reprezinta dorinta indragostitului de a contempla vesnic fiecaredetaliu al
iubitei sale. De asemenea, privind-o incet, nu exista riscul de a o deranja, fiecare miscaresi gest
fiind facute incet, cu grija.Acestsonet liriceste conceput ca o declaratie de dragoste catre
persoana iubita care devine un idol caruia se inchina, o muza ce il inspira, ca o a opta
minune terestra
omentariul poeziei “Vorbeşte-ncet” (2)
Poezia “Vorbeşte-ncet” are caracteristici comune cu alte creaţii lirice eminesciene, dar şi
deosebiri.
Asemenea sonetului “Vorbeşte-ncet”, poezia “Lacul” creează o imagine aproape imaterială a
iubitei şi asociază sentimentul de dragoste cu un cadru intim, izolat, care permite reveria, un
peisaj lent. Totuşi, cele două poezii se deosebesc prin cadrul spaţio-temporal (inexistent în
“Vorbeşte-ncet”) şi “soarta” sentimentelor de dragoste (în “Lacul” sunt nesatisfăcute, pe când în
“Vorbeşte-ncet” dar nu primesc răspuns).
O poezia chiar mai asemănătoare cu “Vorbeşte-ncet” este “Atât de fragedă”, în care se regăseşte
motivul angelităţii feminine, conturat prin figuri de stil: comparaţii (“te-asemeni/ Cu floarea albă
de cireş”, “ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele eşti”, “Pluteşti ca visul de uşor”),
metafore (“Abia atingi covorul moale”, “Mătasea sună sun picior”), epitet cromatic (“floarea
albă”). Cu toate acestea, ca şi în “Lacul”, în atât de fragedă” putem vorbi de o irealizare a
imaginii  (Ioana Emilia Petrescu), realizată prin sugestia perfecţiunii, himericului, inaccesibilităţi
iubitei, neîmplinirii sentimentelor de dragoste.
Foarte diferită de “Vorbeşte-ncet” este poezia “Floare albastră”, având în comun numai teme
eminesciene obişnuite: motivul idealizării (“sufletul vieţii mele”, “dulce minune”) şi existenţa
sentimentelor de dragoste dintre bărbat şi femeie. Precum în “Lacul”, în “Floare albastră” este
descris un peisaj din natură (“codrul cu verdeaţă/ und-izvoare plâng în vale”, “lângă trestia cea
lină/ şi sub bolta cea senină”), pe când în “Vorbeşte-ncet” descrierea lipseşte aproape total. În
“Floare albastră” se insistă asupra intimităţii celor doi îndrăgostiţi (“de mi-i da o sărutare/ nime-n
lume n-a s-o ştie”, “ne-om da sărutări pe cale/ dulci ca florile ascunse”) mai mult ca în
“Vorbeşte-ncet”. Din nou, apare irealizarea imaginii, în “Floare albastră” fiind evidentă
neîmplinirea sentimentelor de dragoste (“şi te-ai dus [….] ş-a murit iubirea noastră”), însă
inaccesibilitatea iubitei nu mai este folosită ca procedeu. Iubitei îi este conturată o imagine mult
mai vie, atât prin portretul fizic realizat (“de-aur părul”, “roşie ca mărul”) cât şi prin împlicarea
în plan sentimental. În timp ce “Vorbeşte-ncet” insistă pe o imagine auditivă (“vorbeşte încet”),
“Floare albastră” pune accent pe o imagine vizuală (“floare albastră”), ambele evidenţiate cu
ajutorul unui epitet (“încet”, “albastră”). Cea mai importantă deosebire este că, în timp ce în
“Vorbeşte-ncet” iubita nu vorbeşte deloc iar eul liric susţine un monolog, în “Floare albastră”
iubita vorbeşte chiar mai mult decât iubitul. Imaginea finală a femeii nu este a unei fiinţe
perfecte ci a unui om obişnuit, o persoană îndrăgostită, implicată într-o relaţie sentimentală
neîmplinită.
 
VORBESTE-NCET, de Mihai Eminescu_comentariu

Din vol. Octavian Păun,  Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart

VORBEŞTE-NCET
– poezia iubirii, femeia-idol –

de Mihai Eminescu

Vorbeşte-ncet, urmează înainte

Cu glasul tău, izvor de mângâiere,

Căci vorba ta-i ca lamura de miere

Şi înţelesul ei e prea cuminte.

Să pot să te privesc încet – n-aş cere

Nimica alta, scumpe înger sfinte,

Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte

Ş-arată milă, dragoste, durere.

Tu, idol scump şi dulcea mea lumină,

Rămâi în braţul meu întotdeauna

Căci numai ţie al meu suflet se închină.

Vorbeşte-ncet, priveşte-mă întruna...

De chipul tău viaţa mea e plină:

Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.


Poezia, publicată postum,  face parte din creaţia de tinereţe,
datând din 1876, an în care Eminescu a scris mai multe sonete, de
dragoste (Gândind la tine, Stau în cerdacul tău), ori satirice (Sonet
satiric, Ai noştri tineri...).

Tema poeziei este dragostea, exprimată sub forma unui monolog


adresat iubitei, a cărei „prezenţă” este marcată prin verbe la
imperativ (sau la indicativ prezent) şi prin pronumele personal la
persoana a doua. Prima şi ultima strofă încep cu îndemnul
„vorbeşte-ncet”, ceea ce sugerează prezenţa efectivă a unei
interlocutoare, o situaţie concretă de comunicare. Este numai o iluzie.
Monologul poetic capătă valoarea unei permanenţe a rostirii,
depăşind efemeritatea concretului comunicaţional dintre două fiinţe
reale. Poeţii vorbesc întotdeauna mai degrabă cu sine, chiar şi atunci
când rostirea lor capătă forma unei adresări. Fiinţa căreia i se
adresează poetul este o „icoană” ambiguă, oscilând între imaginea
reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de sufletul său. Însuşi
sensul cuvântului încet devine ambiguu aici, oscilează între sensul
care se referă la intensitatea tonului şi cel care se referă la ritmul
vorbirii, sugerându-le pe amândouă, indistinct. În sensul rostirii
verbale, acest vorbit încet se apropie mai mult de tăcere. Vorbirii
încete îi corespunde, simetric, din partea celuilalt, a
îndrăgostitului, privitul în acelaşi registru: ”Să pot să te privesc încet”;
este un încet la fel de ambiguu, de încărcat de sugestii contextuale,
având deopotrivă semnificaţia unei atenuări a intensităţii (dacă se
poate spune că privirea poate fi intensă, apăsată, grea), a unei priviri
catifelate, mângâietoare, şi semnificaţia duratei, a prelungirii ei în
timp. Toate aceste semnificaţii sugerează o atmosferă de comunicare
extatică, precum în transă sau în vis.

Prima strofă este integral a iubitei, pentru ca următoarele să se


refere preponderent la eul vorbitor, în care se reflectă celălalt.
Propriu-zis nu avem niciun portret, ci doar o atmosferă, care se
constituie din sugestii, muzicale (imagini auditive) şi plastice (vizuale).
Felul acesta, muzical, înţeles ca proporţie şi armonică distribuire a
materialului imagistic, se poate vedea din tehnica împletirii
contrapunctice a referinţelor la „eu” şi „tu”. Faptul că sugestia este
muzicală este evident în referirea la „glasul” şi „vorba” iubitei.
Poezia este alcătuită dintr-o alternare a planurilor, dintr-o împletire
a referinţelor la „tu” şi la eul liric, de fiecare dată începând cu
referirea la „tu”, mărcile lingvistice ale eului fiind prezente, în toate
strofele, cu excepţia primei. A doua strofă începe cu referirea la eul
contemplatorului, un vers, continuă cu evocarea ochilor iubitei, şi
portretul se opreşte la acestea, încheindu-se, fără să se închege, cu
ideea generală a incomparabilei minuni pe care o încorporează. Se
poate deci spune că „portretul” acesta poate fi numit, cel mult, o
„schiţă” de portret, că poezia şterge chipul realităţii, pentru a institui
o altă realitate. În loc de realitatea unei iubite reale, se instituie
realitatea ideală, a îngerului. Cu alte cuvinte: figura reală se şterge, se
estompează, se atenuează, pentru a căpăta alte contururi,
esenţializate, transcendentale, pornind de la realitatea însăşi, a ochilor
şi a gurii (vocii), emblematice simboluri ale contemplaţiei şi ale
rostirii, de data aceasta încete, esenţializate şi ele.

Odată obţinut chipul îngeresc, privitorul devine hierofant,


închinător la propriul idol.

Ultima strofă pune faţă-n faţă cele două „icoane”,


iubita-înger-idol-minune şi hierofantul, într-o relaţie de contemplaţie şi
adoraţie mutuală (reciprocă).

T. Arghezi spunea că poezia este o formă a


rugăciunii. Vorbeşte-ncet[1] are toate atributele unei rugăciuni. Ea
ilustrează modul romantic-eminescian în care iubirea este trăită cu
religiozitate, ca o formă a mântuirii, a evadării din captivitatea lumii
acesteia şi a înălţării, a regăsirii, pe această cale, a paradisului
pierdut, sau a iluziei acestuia. Este o etapă a creaţiei eminesciene,
aceea de tinereţe, pe care o întâlnim şi în imaginea adamică, a
îndrăgostiţilor pierduţi în codru, în natură – oglindă simbolică a raiului
pierdut (Dorinţa, Floare albastră, Sara pe deal etc.). 
Procedeul stilistic fundamental prin care iubita este transfigurată
în înger-idol este cel al metaforizării: glasul devine izvor de
mângâiere, iubita e „înger sfânt”, „idol scump”, „dulce lumină”,
„minune”. În prima strofă, metafora şi comparaţia („vorba ta-i ca
lamura de miere”) menţin procesul transfigurării în cadrele realului,
ale concretului, nu fără sugestii simbolice: glasul este izvor şi izvorăşte
„lamură de miere”, aceasta însemnând deopotrivă şi dulceaţă, şi aur
lămurit, curat, purificat – conotaţii ale divinului. Mai încolo, în strofa a
treia, idolul scumpdevine „dulcea mea lumină”, o metaforă sinestezică,
în care se amestecă nu doar datele percepţiei, senzaţiile, ci simbolul
universal al divinului, care este lumina, şi farmecul, bucuria iubirii.

S-a remarcat, nu fără temei, că iubirea eminesciană, sub acest


aspect, al veneraţiei, nu este, nu poate fi străină de cultul, de adoraţia
Fecioarei. Ca şi în acest mic poem, Eminescu îşi înalţă iubita
pe acest piedestal, o proiectează în absolut. Sau, mai potrivit spus,
poetul înţelege iubirea ca o formă a veneraţiei, cu toate conotaţiile
sacralităţii, un mod al depăşirii orizontului existenţei mărginite şi al
aproprierii nemărginirii, a depărtatului, prin ceea ce este cel mai
apropiat, mai familiar. Momentul iubirii, deşi împlinit doar din şoapte
şi mângâieri, este trăit cu atâta intensitate, încât se învecinează cu
suferinţa: „Ş-arată milă, dragoste, durere.” Aici, mila şi durerea sunt
atribuite celuilalt, icoanei iubitei, precum în iconografia Fecioarei, dar
poetul va numi, mai târziu, dragostea prin celebra metaforă:
„suferinţă... dureros de dulce” (Odă – în metru antic).

Ca specie literară, poezia este un sonet, o formă fixă, alcătuită din


14 versuri de 10-11 silabe, grupate, în tradiţia literaturilor romanice,
în 2 catrene şi 2 terţine, în ritm iambic, cu un sistem de rime propriu,
în ordinea strofelor: abba/ baab (2 rime, îmbrăţişate, care-şi
inversează ordinea în catrene) şi alte două rime în terţine: cdc/ dcd, de
fapt, rimă încrucişată în ultimele 6 versuri laolaltă, ceea ce este
echivalent cu folosirea a două tipuri fundamentale de rimă. Sonetul a
rămas o formă vie, consacrată, deşi venerabilă (cu o vechime
prestigioasă, din Renaşterea italiană), a poeziei de dragoste.
 

[1] Sintagma apare şi în postuma Mureşanu, poem dramatic scris tot în tinereţe,


înaintea sonetelor: „Când tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac./ Eşti glas
gândirii mele… gândirile-mi displac/ De nu sunt ale tale… şi blăstem a mea minte/ Că
nu e ca şi tine senină şi cuminte…/ Oh vino ! Vin şi-acuma… surâde-mi, ah !
surâde,/ Vorbeşte-ncet… la vorba- ţi eu ochii- mi voi închide/ Căci nu pot deodată
cuprinde-a ta frumseţe…”