Cuplul

de Ana Blandiana

Unii te vad numai pe tine,

Altii ma vad numai pe mine,

Ne suprapunem atat de perfect
Incat nimeni nu ne poate zari deodata
Si nimeni nu indrazneste sa locuiasca pe muchia
De unde putem fi vazuti amandoi.
Tu vezi numai luna,
Eu vad numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stam spate in spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sangele duce zvonuri
De la o inima la alta.
Cum esti?
Daca ridic bratul
Si-l intind mult inapoi,
Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura,
Cum suntem?
Avem patru brate sa ne aparam,
Dar eu pot sa lovesc numai dusmanul din fata mea
Si tu numai dusmanul din fata ta,
Avem patru picioare sa alergam,
Dar tu poti fugi numai in partea ta
Si eu numai in cealalta parte.

1
Orice pas este o lupta pe viata si pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodata sau unul va purta,
Inca o vreme,
Cadavrul celuilat lipit de el
Si molipsindu-l lent, prea lent, cu moartea?
Sau poate nici nu va muri intreg
Si va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiata pe vecie,
Cat o cocoasa,
Cat un neg...
Oh, numai noi ne cunoastem dorul
De-a ne putea privi in ochi
Si-a intelege astfel totul,
Dar stam spate in spate,
Crescuti ca doua crengi
Si daca unul din noi s-ar smulge,
Jerfindu-se pentru o singura privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Insangerat, infrigurat,
Al celuilalt.

2
 Ana Blandiana, personalitate remarcabilă a culturii românești, oferă literaturii
române o operă amplă, o literatură trecută prin prisma sensibilității feminine, o creație bogată
care abundă în simboluri, mesaje pline de tâlc, teme și motive literare reprezentative pentru
perioada în care poeta își pune versurile sub lumina tiparului. Poezia Anei Blandiana va urca
pe cele mai înalte trepte ale literaturii, dovedind talent, originalitate, sinceritate și rafinament.
Remarcabil pentru creația tinerei artiste este volumul de poezii Octombrie, Noiembrie,
Decembrie, publicat în anul 1972, operă în care poeta reușeste să transpună profunde idei
filozofice, să ilustreze o expansiune nelimitată a imaginației transpusă printr-un lirism al
cunoașterii și al existenței. Așadar, poeta neomodernistă mizează pe o schimbare
semnificativă a peisajului literar românesc de la acea vreme.
Emblematic pentru întreg volumul numit este poemul Cuplul, o creație
neomodernistă cu caracter meditativ, o operă reflexivă cu accente filozofice care aduce în
prim-plan sentimentul etern uman, iubirea. Caracteristic neomoderniștilor, Ana Blandiana
valorifică în poezia Cuplul un mit arhaic sugestiv și deosebit de important pentru interpretarea
mesajului poeziei. Este vorba despre mitul Androginului, valorificat mai întâi de Platon, apoi
de alți autori ai litaraturii universale, potrivit căruia cuplurile erau lipite, formau un singur
întreg, idee sugerată în versurile următoare: „Stam spate in spate,/ Oasele noastre s-au unit de
mult” care denotă incapacitatea umana de a desacraliza sentimentul etern al iubirii.
Cu siguranță, și titlul poemul sugerează ideea de legătură, conexiunea dintre tema iubirii și
mitul străvechi ales de Ana Blandiana.
Secvența de început a poezie dă impresia existenței a două ființe nedespărțite,
contopite într-una singură, idee fidelă mitului Androginului. Ana Blandiana redă cea mai
desăvârșită formă a dragostei, idee întărită de utilizarea adjectivului perfect la gradul
superlativ în versul „Ne suprapunem atât de perfect” care sugerează imposibilitatea de a
scinda un întreg, de a diviza un tot unitar. Întreg discursul liric abundă în motive și simboluri.
Motivul lunii și al soarelui din versurile „Tu vezi numai luna,/ Eu vad numai soarele,/ Tu
duci dorul soarelui,/ Eu duc dorul lunii,” încărcate cu o forță expresivă uimitoare, reflectă
locul de naștere al fiecărei dintre ființe, de asemenea și opoziția orientării celor doi, unul spre
apus, iar celălalt spre asfințit. Deși par a fi diferite, cele două ființe se contopesc într-una
singură. Antiteza eu-tu se poate observa pe tot tot parcursul confesiunii lirice și reprezintă o
disecare pe două planuri, planul persoanei I și planul persoanei a II-a. Metafora revelatorie din
următoarele versuri „Sangele duce zvonuri,/ De la o inima la alta” încifrează o idee
cunoascută doar de androgini, zvâcnirile iubirii se transmit între inimile aceluiași trup.
Interogațiile retorice „cum ești?/ cum suntem?/ Suntem egali?” repetate obsesiv deschid o altă

3
secvență lirică în care, de această dată, preocuparea eului liric pare a se schimba. Este adus în
discuție momentul despărțirii, al morții, învăluit într-o stare de nesiguranță, de incertitudine,
deoarece discursul liric se îndreaptă spre explicarea egalității dintre cele două ființe umane,
precum și pe transmiterea stării de disperare cauzate de separarea celor doi. Vocea poetică
pare să fie cuprinsă de o stare depresivă în care gândul morții este inevitabil, iar dorul,
interpretat ca motiv al poeziei, este cauza deprimării eului liric. Situația în care cei doi nu vor
trece în neființă în același moment va duce la degradarea interioară a poetei: „Vom muri
deodată sau unul va purta,/ încă o vreme, cadavrul celuilalt lipit de el.” Iubirea nemărginită și
imposibilitatea de a putea desface ceea ce mereu a fost unit este sugerată prin versurile care
transpun în totalitate tema mitului Androginului: „Dar stăm spate în spate,/ Crescuți ca două
crengi” în care se motivează cu ajutorul comparațiilor imprudența separarii, ca în final
universul celor doi să fie dărămat, iar sufletele lor sfâșiate de durerea pierderii celuilalt: „Și
dacă unul dintre noi s-ar smulge,/ Jerfindu-se pentru o singură privire,/ Ar vedea numai
spatele din care s-a smuls,/ Însângerat, înfrigurat,/ Al celuilalt.”
Diversificarea formulelor expresive, trăsătură a liricii neomoderniste, amplifică
expresivitatea poeziei. La nivel fonetic, observăm utilizarea aferezei „și-l”, „se-ntorc”, „și-
mi”, în cazurile prezentate fiin elidată vocala î, care alături de aliterația „nimeni nu ne poate”
și asonanța „ar vedea numai spatele” conferă poeziei valoare estetică. La nivel lexical, se pot
evidenția termenii în antiteză luna/ soarele, eu/ tu, precum și utilizarea frecventă a termenilor
derivați: „suprapunem”, „deodată”. Toate figurile de stil generează imagini artistice
predominant vizuale: „unii te văd numai pe tine”, „avem patru brațe să ne apărăm”;
comparațiile „ca un neg”, „crescuți ca două crengi”, repetițiile „nimeni...nimeni”,
„lună...lună”, zeugma „spatele din care s-a smuls însângerat, Înfrigurat”, inversiunea „sfintele
buze”, oximoronul „povară dulce”, epitetul „claviculă dulce” conferă poeziei expresivitate.
Lirismul subiectiv se manifestă în această poezie confirmând prezența eului liric
prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbe și pronume la persoana I, singular și
plural: „mă văd”, „ne suprapunem”, mă văd”, „stăm”, „îți descopăr”, „eu pot”, „suntem”, prin
mărcile lexico gramaticale ale adresării directe, pronume și verbe la persoana a II-a „tu vezi”,
„tu poți”, „tu duci”. Prozodia este neomodernistă, alcătuită din 51 de versuri inegale, rima
albă și ritmul variat.
Poezia Cuplul reprezintă una dintre cele mai importante creații ale Anei Blandina,
prin diversitatea mijloacelor artistice utilizate, prin valorificarea mitului Androginului, prin
forța de expresie a mesajului atât de puternic transmis.