FLOARE ALBASTRĂ

Mihai Eminescu
ROMANTISM, 1873

Curent artistic apărut în Franța la începutul secolului al XIX-lea,

romantismul reprezinta o reactie impotriva clasicismului, un curent care
impunea norme stricte în arta vremii. Particularitatile poeziei romantice
sunt: evadarea din realitate, deseori realizata prin vis sau somn; refugiul în
universuri compensatorii; promovarea inspirației din traditie, folclor, trecutul
istoric al neamului; acordarea unei deosebite importanțe sentimentelor
omeneşti, în special iubirii, trăirile interioare fiind armonizate cu peisajul
naturii ocrotitoare; utilizarea procedeelor artistice variate, din care se
remarca antiteza etc.
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul
scriitorilor pașoptiști, cum ar fi: Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri etc., dar influențele acestui curent persistă mult după
declinul său în culturile occidentale, atingând un punct culminant prin
operele lui Mihai Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic
european.
Poet de valoare universală, Mihai Eminescu este reprezentantul de
seamă al romantismului românesc, dar și unul dintre cei patru mari clasici
români. Acesta este primul scriitor care a făcut din limba română un
adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură,
se afla abia la începuturile sale.
Una dintre capodoperele lui Mihai Eminescu este poezia „Floare
albastră”, scrisă în 1872 (la 22 de ani), dar publicată un an mai târziu, în
revista “Convorbiri literare”. Aceasta aparține primei etape a liricii
eminesciene, care este reprezentată de credința în iubirea înțeleasă ca
ideal. Totodată, poezia are un rol de “nucleu”, de sinteză de teme și motive
literare eminesciene, pe care poetul le va dezvolta ulterior în întreaga sa
creație, astfel “Floare albastră” anticipând magnum opus-ul lui Eminescu,
“Luceafărul”.
 Două argumente privitoare la încadrarea în romantism a textului poetic
mentionat sunt antiteza si interferența speciilor. Antiteza este un
procedeu de creație care stă la baza compoziției poetice, prezent în poezia
“Floare albastră” prin: contrastul dintre omul de rând sau vocea feminină și
omul de geniu sau vocea masculină; contrastul dintre planul teluric, specific
omului de rând, și planul astral, specific omului de geniu, pierdut în vis,
“cufundat în stele”; contrastul dintre eternitate şi efemeritate, dintre
depărtare şi apropiere, dintre apolinic și dionisiac. Prin interferența speciilor
se înțelege faptul că poezia poate fi considerată o idilă (poveste de
dragoste într-un spațiu rustic), o eglogă (idilă cu dialog), un pastel
(descrierea naturii telurice din secvența a treia), o elegie (prin sentimentele
de tristețe desprinse din ultima secvență a poeziei) și o meditație, la care
trimite versul final.
Temele principale prezente în textul poetic sunt reprezentate de:
natura ca spațiu ocrotitor, protector, ca un topos sacru atemporal, care
oglindește sentimentele ființei și ajută la refacerea cuplului adamic; iubirea
ca ideal, ca sens al existenței sau modalitate de atingere a absolutului,
care se împletește cu natura și compensează durerile vieții, devenind un
univers compensatoriu; incompatibilitatea dintre omul de rând și omul de
geniu; condiția omului de geniu, neînțeles, respins, solitar, care idealizează
existența, se refugiază în cunoaștere și se sustrage morții prin creația sa,
trăind veșnic sub semnul apolinicului, al rațiunii. Nu în ultimul rând, se
regăsește în poezie trecerea ireversibilă a timpului, specifică ultimei
secvențe, care pune fiinţa umană sub semnul finitudinii.
Poezia „Floare albastră” este alcătuită din 14 strofe și patru secvențe,
corespunzătoare pentru vocea “lui” și pentru vocea “ei”, care alternează
într-un dialog redat în amintire. Se pot observa planuri aflate într-o relație
de antiteză, la nivel temporal existând planul trecutului (rememorarea,
evocarea fericirii efemere) și planul prezentului (dominat de regret,
suferință și singuratate), iar la nivel spațial, planul astral sau celest (specific
omului de geniu) și planul terestru sau teluric (specific omului de rând).
Prima secvență este regasită în primele trei strofe ale poeziei și
reprezintă un reproş formulat de fiinţa feminină, care simte în multitudinea
preocupărilor celui drag pericolul înstrăinării, al destrămării relației.
Sintagma “Iar te-ai cufundat în stele” trimite la acest reproș, ființa
masculină îndreptându-și atenția exclusiv asupra preocupării sale
principale: cunoașterea, motivul stelelor simbolizand tinderea spre absolut,
spre planul celest, spre cunoaștere. Se remarcă un portret al ființei
superioare, caracterizate prin: detașarea de realitate, îndepărtare,
distanțare, refugiul în universuri compensatorii, toate acestea fiind sugerate
din nou de metafora „cufundat în stele”. Fiinţa de geniu este o fire
contemplativă și visătoare, pasiunea sa principală fiind cunoașterea, așa
cum rezultă din metaforele: “râuri în soare”, “câmpii asire”, “întunecata
mare”, “piramidele învechite”. Finalul secvenţei relevă un avertisment cu
privire la fericirea rezervată muritorilor, care nu poate fi atinsă decât trăind
în prezent, în concret, în clipa efemeră: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite”.
A doua secvență este formată din a patra strofă și pune în lumină
atitudinea ființei masculine, superioare, care nu reacționează la chemarea
celei dragi, la invitația acesteia de a renunța la cunoaștere pentru iubire.
Atitudinea sa este ușor ironică, aşa cum rezultă din apelativul “mititica”,
făcând referire la incapacitatea celei dragi de a înțelege pasiunea pentru
cunoaștere, care îi domină planul existențial. De asemenea, sintagma: “am
râs, n-am zis nimica” accentuează detaşarea, lipsa comunicării, iar
interjecţia: “ah”, din versul „Ah, ea spuse adevărul” implică regretul profund
al ființei masculine, survenit după o anumită perioadă de timp.
Secvența a treia surprinde o ultimă încercare a ființei feminine de a-l
ademeni pe cel drag, fiind o invitație la iubire în mijlocul naturii rustice,
sălbatice. Pentru a-l determina să coboare din sferele cunoașterii, fiinţa
feminină îi prezintă splendoarea spațiului terestru, a prezentului, dar și a
iubirii împărtășite. Predomină motive din sfera teluricului, specific
eminesciene, în antiteză cu cele ale spațiului cosmic din prima secvență:
motivul codrului, al izvoarelor, al stâncii, prăpastiei, al trestiei etc. Natura
este înțeleasă în sens romantic, ca un topos protector, ocrotitor, predilect
iubirii; aceasta este, de asemenea, sălbatică, nealterată de prezența
umană, un paradis terestru: “stânca….stă să se prăvale”. Întreaga natură
este creată în așteptarea cuplului adamic, care urmează să pătrundă în
acel spațiu paradiziac. Totodată, natura captează stările lăuntrice ale
cuplului, așa cum rezultă din personificarea: “izvoare plâng în vale”. Codrul
este privit ca un simbol pentru un spațiu sacru, etern, stabil și vindecător,
care echilibreaza ființa. Izvorul simbolizează trecerea ireversibilă a
timpului, un spațiu predilect reveriei. Metafora “ochi de pădure” sugerează
perfecțiunea și, prin simbolul cercului, trimite la un “centrum mundi”.
,,Trestia cea lină”, simbol vertical, face legătura între cer și pământ, având
rolul unui “axis mundi”. Se sugerează astfel faptul că doar în acest spațiu
al întregului cuplul trece printr-un ritual erotic, printr-o inițiere în iubirea
sinceră, totală, unică. Aceasta inițiere este realizată de ființa feminină în
mai multe etape: întâlnirea în spațiul sacru al naturii, conversația care
creează intimitate, momentele ludice, jocul erotic, sărutul, îmbrățișările.
Prin acest ritual erotic se reface androginul sau cuplul adamic, “el” și “ea”
devenind, simplu, “noi”. Mai mult decât atât, culorile puternice, vii, care
creionează acest tablou, trimit la bucuria trăirii momentului, la sentimentele
sincere ale cuplului, “codrul cu verdeață” sugerând dragostea de viață,
comparația “roșie ca mărul” trimițând la pasiune, dar și la emoție sau la
sinceritate, epitetul în inversiune “de aur părul” sugerând bogăția spirituală,
fericirea totală etc. Verbele la viitor proiectează în posibil, în probabil
povestea de iubire, sugerează doar un vis de dragoste: „voi cerca”, „vom
ședea”. Firea ființei feminine, reprezentanta omului de rând, este una
veselă, jovială, extrovertită, comunicativă.
Ultima secvență revine la vocea masculină, aflată la o anumită distanță
temporală, pusă în lumină de punctele de suspensie. Aceasta îşi
rememorează atitudinea, idee sugerată de comparația: “Ca un stâlp eu
stam în lună”, din care rezultă neclintirea, detașarea, imobilitatea,
permanența în planul cosmic, refuzul de a da curs invitației fetei. Secvența
trimite la caracterul de elegie prin sentimentele eului liric de tristețe, regret,
suferință: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră”. Repetiția
„Floare albastră, floare albastră” sugerează o invocație a idealului de iubire,
care rămâne neîmplinit. Verbele la perfect compus: „te-ai dus”, „a murit”, se
referă la o acțiune începută și încheiată, asupra careia nu se mai poate
reveni, de aici suferinta răscolitoare a ființei, care înțelege că a pierdut
pentru totdeauna șansa de a fi fericită pe Pământ. Astfel, finalul apare în
mod firesc: ”Totuși este trist în lume”. Aceasta meditație trimite la tema
condiției omului de geniu “fără pereche în lume”, dar și la ireversibilitatea
timpului, la efemeritatea existenței umane.
 Titlul poeziei este semnificativ pentru temele identificate, fiind
constituit din motivul romantic al „florii albastre”, des întâlnit în literatura
europeană, care la Eminescu reprezintă o metaforă ce simbolizează
aspirația spre iubirea ideală, spre atingerea absolutului prin iubire. Astfel,
titlul este format din substantivul nearticulat „floare” și din adjectivul
„albastră” cu valoare de epitet cromatic. Lexemul „floare”, aparținând
planului teluric, simbolizează frumusețea, prospețimea, fericirea, dar și
efemeritatea, prin ofilirea rapidă. Din acest punct de vedere, termenul
trimite la omul de rând. Epitetul „albastră”, aparținând planului celest,
sugerează depărtarea, infinitul, visul, eternitatea, de aceea se potrivește
cel mai bine omului de geniu. În acest sens, termenii care compun titlul
anticipează tema incompatibilității dintre omul de rând și omul de geniu,
plasând în antiteză efemeritatea și eternitatea, spațiul terestru și cel
cosmic.
Incipitul și finalul sunt realizate simetric, reliefând tema condiției
omului de geniu. Incipitul surprinde preocupările constante ale omului de
geniu, sugerate de adverbul repetitiv „iar”, dar și caracterul detașat,
contemplativ al acestei fiinţe superioare, apolinice, care trăiește sub
semnul rațiunii. Omul de geniu dobândește nemurirea, învinge moartea și
se înscrie în eternitate prin creația sa. Finalul, prin versul „Totuși este trist
în lume”, redă o altă ipostază a omului de geniu, aceea a neîmplinirii în
plan uman, a singurătății. În acest sens, simetria incipit-final configurează
un portret complex al ființei „nepereche”, nemuritoare prin creație, dar
solitară, neînțeleasă, neîmplinită.
În concluzie, ...