Eseu despre trasaturi ale romantismului reflectate intr-un text

poetic studiat
Romantismul este un curent literar, dar si un mod de a fi, atat al individului, cat si al
culturilor. S-a afirmat la sfarsitul secolului al XVIII-lea si s-a prelungit pana in a doua
jumatate a secolului al XIX-lea. Caracterizat printr-o anumita vocatie a absolutului,
creatorul romantic se defineste prin hipersensibilitate, printr-o anumita betie a
sentimentelor, o stare de tensiune permanenta si iremediabila melancolie, o valorificare
a fondului mitic prin intermediul simbolului si al metaforei. ( Vera Calin, Romantismul )
Romantismul eminescian se exprima intr-un moment in care in Europa se creeaza
premisele afirmarii unui nou curent literar, simbolismul. Conservand initial orientari si
atitudini pasoptiste specifice romantismului romanesc de inceput, romantismul
eminescian se afirma plenar in originalitatea sa abia dupa 1870. Important este, in
acest sens, poemul Epigonii, in care, desi poetul isi elogiaza inaintasii romantici,
caracterizati prin sinceritate si credinta in idealuri, anunta, totodata, despartirea de
acestia. Eminescu depaseste constiinta creatorilor pasoptisti, devenind poetul modern,
marcat de o criza a idealurilor, de o insinuare a sentimentului imposibilitatii mantuirii
individuale.
Complexitatea viziunii poetice eminesciene depaseste cadrele unui singur curent literar,
ceea ce a nascut in critica moderna conceptul de "eminescianism", intr-o incercare de a
fixa fenomenul estetic al poeziei eminesciene, asa cum sugera si Eugen Simion: "Este,
in fine, si un mit al poeziei care se manifesta sub doua infatisari: prima e directa,
explicita ( poezia ca tema de reflectie in poem; poetul care pune << haine de imagini
pe cadavrul trist si gol>> ), iar a doua - si aceasta e esentiala - este indirecta, ca
expresie a unei muzicalitati interioare, profunde, [] o muzica inconfundabila, care
devine semnul de identitate al eminescianismului; ideile, starile de suflet, un mod de a
fi in lume, viziunile, miturile de care am vorbit pana acum, toate vin si se pierd intr-un
discurs esentialmente muzical." ( Prefata la volumul M. Eminescu, Opere, I )
Desi momentul inceputurilor poetice ale lui Eminescu (1866-1870) depaseste, temporal
vorbind, pasoptismul, poezia eminesciana a acestei perioade se incadreaza deplin in
spiritul romantismului pasoptist atat prin conceptia despre rostul poeziei ( mesianism
poetic ), cat si prin tematica, atitudine lirica sau imagistica.
Semnele instrainarii se vadesc chiar si in anii inceputului, fara ca ele sa devina, totusi,
dominante. in Melancolie ( si, mai tarziu, in Epigonii, unde apare pentru prima oara
opozitia originar-modern ), se poate intui o "agonie a eului" care contamineaza cu
propria identitate universul, perceput halucinant ca un imens sicriu al astrului mort:
"Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care trece alba regina noptii
moarta [] / si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura / incet repovestita de o
straina gura".
Tematica si motivele poeziei eminesciene cunosc, prin urmare, o metamorfoza a
reprezentarii poetice: dragostea idilica devine dragoste pierduta, lumina lunara se
incetoseaza si isi micsoreaza aureola (De cate ori,iubito ), ingerul este tot mai mult
substituit de catre demon si demonic, ca atitudine, timpul capata atributele unui
intuneric perpetuu ca prezenta ( "Iar timpul creste-n urma mea, ma-ntunec", Sonet),
somnul hipnotic sau starile de narcoza si extaz sunt inlocuite de directa fascinatie a
mortii.

Perioada marilor poeme(Scrisorile, Luceafarul) are darul de a sintetiza creatia

eminesciana printr-o reluare a motivelor, a temelor, a marilor viziuni asupra genezei
universale, vazute acum ca o izvorare de lumi ce se nasc continuu, ca si asupra
varstelor umanitatii ( mitica, eroica, contemporana ) si a conflictelor eului in diferitele
sale ipostaze.
Un motiv care articuleaza intreaga lirica eminesciana este acela al geniului, "oglinda in
care divinitatea informa ajunge la cunoastere de sine". Natura si iubirea ( Floare
albastra, Sara pe deal, Lacul, Dorinta ), istoria (Scrisoarea III, Memento mori), folclorul
(Revedere, Ce te legeni ), geniul (Scrisoarea I, Luceafarul ), cosmogonia si stingerea
universului (Scrisoarea I ) sunt principalele teme ale liricii eminesciene, care
evidentiaza diferite ipostaze ale eului liric.
Meditatia romantica se desfasoara intr-un cadru care intra in consonanta cu trairile eului
liric; noaptea, luna, elemente ale universalului, faciliteaza trecerea inspre sine, prin vis:
"Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare / Doar ceasornicul urmeaza lung-a
timpului carare / Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai si in odaie / Luna varsa peste
toate voluptoasa ei vapaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De
dureri, pe care insa le simtim ca-n vis peste toate" ( Scrisoarea I ). Corelatia dintre
trairile individuale si elementele cadrului natural este tipic romantica. Aceasta este
evidenta in poezia naturii si a iubirii. Teme romantice prin excelenta, acestea
subordoneaza in poezia eminesciana o gama intreaga de motive specifice curentului:
luna, apa, codrul, cornul, floarea albastra, lumea siderala, muzica sferelor. Erosul
eminescian penduleaza intre spiritualitate si pasiune. Eminescu prezinta ipostazele
sentimentului iubirii legate de dorul folcloric ( T. Vianu ), de o "natura in devenire" si cu
intrupari feminine ( G. Calinescu ) sau de natura-peisaj, macro- si microcosmosul.
Sentimentul dragostei cunoaste suferinta iubirii pierdute ( "si te-ai dus, dulce minune, /
si-a murit iubirea noastra / Floare albastra, floare albastra / Totusi este trist in lume" ),
dragostea fara speranta ( De cate ori, iubito ) si cea implinita ( De ce te temi ).
Natura apare ca o proiectie a lumii interioare a eului liric si ca o suprarealitate, un
univers infinit in miscarea lui. Motivele asociate acestei teme sunt teiul, codrul, care
ocrotesc dragostea, creand un spatiu intim - "Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe
prund / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund" ( Dorinta ) -, plopul,
simbolizand singuratatea - "Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut / Ma cunosteau
vecinii toti / Tu nu m-ai cunoscut" ( Pe langa plopii fara sot ) - salcamul, centru al lumii
celor doi indragostiti - "Langa salcam sta-vom noi noaptea-ntreaga / Ore intregi spuneti-voi cat imi esti draga"( Sara pe deal ).
Poezia de meditatie asupra conditiei geniului in raport cu lumea subliniaza o alta
atitudine tipic romantica: disocierea de universul exterior, retragerea in sine,
determinata de dezamagirea omului superior. Ironia, sarcasmul sunt atitudini tipice;
simbol al geniului, "batranul dascal" traieste intr-o izolare aproape totala; in raport cu
posteritatea, imaginea geniului se detaseaza net: "Fericeasca-l scriitorii, toata lumea
recunoasca-l/ Ce-o sa aiba din acestea pentru el batranul dascal? / Nemurire, se va
zice. Este drept ca viata-ntreaga, / Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga [] /
Astfel incaput pe mana a oricarui te va drege / Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor
intelege" ( Scrisoarea I ). Singura atitudine intr-o lume incapabila sa inteleaga
eforturile de a depasi limitele intelegerii obisnuite este izolarea, contemplarea sinelui:
"Nu spera cand vezi miseii / Ce e val ca valul trece." ( Glossa )
intelegerea adanca a lipsei de sens a conditiei umane in afara unui scop superior este
clar exprimata in Luceafarul, unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care
dezvolta tema romantica a conditiei geniului intr-o societate incapabila sa-l inteleaga si

sa-l accepte. Tema dobandeste, in Luceafarul, semnificatii aparte prin relatiile de

opozitie si de simetrie care se stabilesc intre cele doua universuri antagonice - al omului
comun si al omului superior.
Cele patru tablouri ale poemului dezvolta simetrii interne prin raportarea la cosmic terestru, real - ideal, ilustrand un adevarat "mit al poeziei" ( Eugen Simion ) atat sub
aspect de continut, cat si sub aspect formal.
Primul tablou se deschide cu o perspectiva mitica, atemporala, formula folosita,
specifica basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: "A fost odata ca-n
povesti, / a fost ca niciodata / Din rude mari, imparatesti, / O prea frumoasa fata".
Cadrul initial in care apare fata de imparat este specific romantic. Izolarea si
singuratatea accentueaza predispozitia la reverie. Deschiderea inspre cosmic este
sugerata de motivul ferestrei, asociat cu motivul stelei: "Din umbra falnicelor bolti / Ea
pasul si-l indreapta / Langa fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta".
Fata de imparat determina, in vis, metamorfoza astrului, care se va naste din
elementele cosmice, pentru a-i implini muritoarei visul de iubire. Motivele asociate celor
doua intrupari sunt soarele si noaptea, care dau nastere aparentei demonice si cerul si
marea, care dau nastere aparentei angelice. Cele doua motive romantice - inger si
demon - sunt complementare si ilustreaza capacitatile nelimitate ale geniului de a-si
depasi conditia. Daca invocatiile fetei sunt urmate de metamorfoza onirica a
Luceafarului, chemarile lui nu sunt urmate de fata de imparat, care refuza sa-si
paraseasca lumea, cerand insa renuntarea la nemurire.
Al doilea tablou, concentrat in plan terestru, dezvolta o alta tema romantica: iubirea
idilica dintre doi pamanteni - Catalin si Catalina - fata de imparat dobandind acum un
nume individualizator, care o apropie de conditia umana. Ea isi pierde unicitatea,
devenind un dublu pamantean al unui muritor banal, "un paj ce poarta pas cu pas / Amparatesii rochii".
Tabloul al treilea asociaza motivului calatoriei interstelare, ilustrata in zborul
Luceafarului catre Demiurg, motivul perisabilitatii fiintei umane - "Ei numai doar
dureaza-n vant / Deserte idealuri", "Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi
oameni" - si acela al geniului nemuritor, care supravietuieste prin propria substanta:
"Noi nu avem nici timp, nici loc / si nu cunoastem moarte."
Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic - terestru. Cadrul ales, in final, este acela
al inceputului noptii, cand din nou obiectele isi tremura conturul la aparitia astrilor. in
locul marii intinse, sub raza luceafarului apare crangul familiar cu tei inmiresmati, atat
de prezent in erotica de tinerete a lui Eminescu. Peisajul este din nou incadrat in
dimensiunea familiara a cosmosului. Cuvintele lui Catalin, care au gravitatea rostirii
Luceafarului, ar putea sugera ideea ca astrul a devenit "muritor":
"O, lasa-mi capul meu pe san, / Iubito sa se culce / Sub raza ochiului senin / si negrait
de dulce; // Cu farmecul luminii reci / Gandirile strabate-mi, / Revarsa liniste de veci /
Pe noaptea mea de patemi. // si de asupra mea ramai / Durerea mea de-o curma, /
Caci esti iubirea mea de-ntai / si visul meu din urma". Cuvintele lui Catalin au o stranie
asemanare cu modul grav de a gandi si de a simti al lui Hyperion. De aceasta data, el
este acela care aspira sa stea "sub raza ochiului senin" al iubitei ( aluzie metaforica la
ochiul - astru ), gandirile sa-i fie strabatute de lumina "rece", atribut care apartine
Luceafarului ( "recile-i vapai" ). El este acum acela care invoca o stea calauzitoare
deasupra "noptii de patemi". Imaginea idealizata a iubitei este si explicit numita vis, si
anume, visul din urma (metafora absoluta, continand si aluzia subtila la moarte ). De
fapt, sunt aspiratiile initiale ale Catalinei, transferate asupra masculinului. Cuplul este,
de altfel, nediferentiat: "Miroase florile-argintii / si cad, o dulce ploaie, / Pe crestetele-a

doi copii / Cu plete lungi, balaie".

"Norocul" trecator al cuplului cu plete balaie capata frumusetea dureroasa ( "farmecul"
eminescian ) al unei imagini - planeta in care statornicia fericirii este o clipa. Gandul
mortii justifica existenta terestra, o transfigureaza si releva frumusetea. si reciproc,
dorul vietii terestre ( intruchipat de Luceafar ) ii revela amaraciunile geniului, claustrat
definitiv, ca un punct de reper, in cunoasterea absoluta. Ultima chemare a Catalinei este
neputincioasa: "Ea, imbatata de amor, / Ridica ochii. Vede/ Luceafarul. si-ncetisor /
Dorintele-i increde: / - Cobori in jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, / patrunden codru si in gand, / Norocu-mi lumineaza! // El rtemura ca-n alte dati / in codri si pe
dealuri, / Calauzind singuratati / De miscatoare valuri; / Dar nu mai cade ca-n trecut /
in mari din tot inaltul / - Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul ? // Traind in
cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si
rece."
Finalul acestui poem, foarte dezbatut si comentat, ilustreaza pozitia superioara a
geniului, care, abstras, impasibil, contempla numai, fara a putea participa, aventura
umana, sustinand interpretarea pe care poetul insusi a dat-o poemului, accentuand
"sensul alegoric"al legendei, faptul ca geniul "nu are moarte", dar n-are nici "noroc".
Toate elementele semnificative din structura poemului se subordoneaza unui simbol
central - luceafarul - in care se sintetizeaza toate semnificatiile temelor si motivelor
asociate conditiei omului de geniu. Aspiratiile fetei de imparat spre desavarsire, cuplul
Catalin - Catalina, impasibilitatea Demiurgului sunt, toate, subordonate luminii reci a
luceafarului nocturn, simbol care desemneaza o valoare ideala - aspiratia spre
desavarsire spirituala. Obiectivarea obtinuta in finalul poemului sugereaza ideea ca
omul va fi intotdeauna subordonat unei conditii limitate, singura lui sansa la fericirea
trecatoare fiind iubirea.
La nivel formal, poemul ilustreaza "idei, stari de suflet, un mod de a fi in lume, viziuni"
"intr-un discurs esentialmente muzical." ( Eugen Simion, Prefata la volumul M.
Eminescu, Opere, I ). Este vorba despre o muzicalitate interioara a versurilor care se
obtine prin procedeul romantic al antitezei, prin desavarsirea formei pana la obtinerea
unei expresii artistice originale. Arta eminesciana transfigureaza realitatea, ilustrand
convingerea poetului, potrivit careia omul nu supravietuieste decat prin propria-i
spiritualitate: "Numai poetul / Ca pasari ce zboara / Deasupra valurilor / Trece peste
nemarginirea timpului" ( Numai poetul ).
Creatia lirica eminesciana reuneste cateva teme si motive semnificative ale literaturii
romantice universale, prelungind ecourile acestui curent literar pana la sfarsitul
secolului al XIX-lea. Combinate cu mituri si motive autohtone, aceste teme si motive
dobandesc originalitate si il situeaza pe poet in randul "marilor clasici" ai literaturii
romane.

Apartenenta la romantism Luceafarul

Romantismul este un curent literar care a aprut la nceputul secolului al XIX lea n Anglia, Germania i Frana i apoi
s-a rspndit n ntreaga Europ, el reprezentnd o reacie mpotriva clasicismului care punea accentul pe raiune i
viziune generic. Romantismul cultiv subiectivitatea i individualul, personajele sale fiind excepionale surprinse n
mprejurri excepionale. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut, de infinitul spaial i
temporal, realiznd ample viziuni poetice asupra naturii, cosmosului i istoriei omenirii. Eul romantic se sufoc n
atmosfera mediocr a realitii i evadeaz n imaginare lumi exotice sau n trecut sau n folclor. Mijlocul
compoziional fundamental n romantism este antiteza. De asemenea, se observ amestecul genurilor i speciilor
literare , precum i un limbaj poetic expresiv, retoric, baroc.
Un prim argument de ncadrare a poemului n romantism este reprezentat de sursele de inspiraie folclorice.
Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm romnesc cules din Muntenia de cltorul german Richard
Kunisch i cuprins ntr-un memorial de cltorie Bukarest und Stambul. n perioada studiilor berlineze, Eminescu
versific acest basm n poemul Fata n grdina de aur. De asemenea rdcinile folclorice ale Luceafrului trebuie
cutate i n mitul Zburtorului, considerat de George Clinescu mitul erotic fundamental al culturii noastre. n geneza
poemului se pot identifica i surse filozofice din Platon, Schopenhauer, dar i surse de inspiraie romantice
Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor i speciilor literare, deoarece acest poem filozofic pe
tema condiiei omului de geniu prezint att elemente epice, ct i elemente lirice i elemente epice. Trsturile epice
5

rezid n cadrul de basm, n incipitul specific acestei specii A fost odat ca-n poveti/ A fost ca niciodat, precum i
n structura narativ pe care se ese povestea alegoric. n plus, se observ mbinarea tuturor speciilor lirice abordate de
Eminescu n creaia sa: elegia,meditaia,pastelul terestru i pastelul cosmic .Pe de alt parte, apar i elemente dramatice
care rezult din folosirea dialogului i din construcia n patru tablouri, n care exist un dialog care focalizeaz atenia:
n primul tablou, dialogul dintre fata de mprat i Luceafr,n al doilea tablou, dialogul dintre Ctlin i Ctlina, n al
treilea tablou dialogul dintre Demiug i Hyperion , n al patrulea tablou exist schimbul de replici dintre Ctlin i
Ctlina i aopi cel dintre Ctlina i Hyperion, din finalul poemului.
Un al treilea argument n favoarea demonstrrii caracterului romantic al poemului este tema condiiei
omului de geniu. ntr-o poveste alegoric pe tema iubirii imposibile dintre o fat de mprat i o stea, Eminescu red
condiia omului de geniu . Prin intermediul liricii mtilor, poemul red alegoric diferite trsturi ale omului de geniu.
Protagonitii sunt mti ale unor trsturi contradictorii: fata de mprat prezint omul de geniu ca fiin care aspir la
absolut, Hyperion i Demiurgul sugereaz accesul la eternitate i transcendentul din condiia omului de geniu,Ctlin
surprinde latenele senzuale, iar Ctlina trsturile lumesti. Astfel omul de geniu este o fiin dual, avnd att atribute
umane, ct i divine. El aspir la a-i mplini condiia efemer de muritor prin iubire, ns i se refuz de Demiurg
accesul la moarte pentru c ar fi generat dispariia ontologic a universului. Poemul apare astfel ca o alegorie a
cunoaterii propriei condiii de ctre geniu. Descoperind imposibilitatea totalitii i a accesului la iubire, geniul se
abstrage din lumea contingent, trind doar n lumea contemplrii apolinice. Geniul este un inadaptat, condamnat la o
etern singurtate. ntr-un cuvnt, viziunea despre lume pe care autorul o asociaz temei iubirii este aceea c ea
reprezint cheia de bolt a ntregii arhitecturi a poemului.
Un al patrulea argument n favoarea ncadrrii textului n romantism este prezena antitezei ca mijloc
compoziional. Poemul este alctuit pe dou planuri, universal cosmic i uman terestru, care sunt paralele i antitetice
sugernd opoziia dintre transcendent i contingent, dintre eternitatea geniului i efemeritatea condiiei umane. De
asemenea, poemul este alctuit din 98 de catrene dispuse n patru tablouri : tabloul nti, strofele 1-43, tabloul al doilea,
strofele 44-64,tabloul al treilea,strofele 65-85, tabloul al patrulea, strofele 86-98.Primul i al patrulea tablou sunt
simetrice deoarece se refer la planurile cosmic i teluric, pe cnd tabloul al doilea se refer doar la planul teluric, iar al
treilea doar la planul cosmic.
Primul tablou este alctuit din urmtoarele secvene poetice: incipitul de basm, portretul fetei de mprat,
secvena ndrgostirii, dialogul oniric dintre Luceafr i fata de mprat, ntruprile angelic i demonic ale
Luceafrului. Incipitul introduce n atmosfera feeric a povetii de iubire i justific i portretul excepional al fetei de
mprat. Aceasta are trsturi romantice, deoarece este excepional n serie uman, avnd i atribute divine care o fac
apt de comunicare cu Luceafrul i era una la prini/ i mndr-n toate cele / Cum e Fecioara ntre sfini / i luna
ntre stele. Fata de mprat se ndrgostete de astrul ceresc, iar acesta i mprtete iubirea. Strofa l vede azi, l
vede mni/astfel dorina-i gata/el iar privind de sptmni/i cade drag fata surprinde prin antitez opoziia dintre
lumea efemer a fetei de mprat i lumea etern a Luceafrului, de asemenea se observ c prin iubire fiina
pmntean aspir la absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitii. Comunicarea dintre cei
doi se desfoar n vis deoarece fiind fiine incompatibile, doar n spaiul oniric i prin reflectarea n oglind se pot
ntlni. Fata l invoc pe Luceafr, iar acesta se ntrupeaz nti ntr-o imagine angelic a unui tnr voievod i apoi
ntr-un zeu demonic, un mort frumos cu ochii vii. Cele dou ipostaze sunt plasate ntr-o relaie de opoziie i surprind
dimensiunea paradoxal a omului de geniu. Epitetele fa de fecioar, mort frumos au menirea de a spori impresia
de straniu, iar comparaia Dar ochii mari i minunai/lucesc adnc, himeric/ca dou patimi fr sa/ i pline dentuneric are sensuri metafizice. Odat cu fiecare ntrupare fata de mprat evideniaz incompatibilitatea dintre ea i
Luceafr, iar rezolvarea acesteia este identificat n coborrea n moarte, n condiia de muritor a Luceafrului.
Al doilea tablou surprinde doar planul teluric i anume ntlnirea dintre Ctlin i Ctlina i invitaia la iubire
a vicleanului copil de cas.ca i n prima parte a poemului, este prezent un discur al seduciei, mult mai insistent i
mai explicit ns.Totodat se observ o alt trstur romantic n ideea c barierele sociale pot fi depite prin iubire.
Cei doi formeaz un cuplu norocos i fericit. Chiar dac accept iubirea pmntean, Ctlina aspir la iubirea ideal
pentru Luceafr. Ea sugereaz astfel aspiraia uman spre absolut .
Al treilea tablou este construit n antitez cu cel de-al doilea i red zborul uranic al Luceafrului spre Demiurg
pentru a fi dezlegat de nemurire. Acest tablou este construit prin nlnuirea urmtoarelor secvene poetice: zborul
uranic, cosmogonia, dialogul gnomic cu Demiurgul, refuzul acestuia. Prezena cosmogoniei este un alt element
romantic. ntr-un discurs ncifrat i gnomic, Demiurgul refuz accesul lui Hyperion la moarte i prezint n antitez
6

condiia muritorilor i cea a oamenilor de geniu. Ei doar au stele cu noroc/i prigoniri de soarte/Noi nu avem nici
timp, nici loc/i nu cunoatem moarte.
Al patrulea tablou prezint idila dintre Ctlin i Ctlina ntr-un cadru romantic, creat prin prezena naturii
feerice. Cuplul de ndrgostii este plasat ntr-un cadru natural specific imaginarului poetic eminescian: Cci este
sara-n asfinit/i noaptea o s-nceap;/Rsare luna linitit /i tremurnd din ap. Luna este astrul tutelar care
guverneaz fericirea perechii de ndrgostii ce se armonizeaz cu ritmurile eterne ale naturii. Tabloul reprezint o
eglog n care iubirea se mplinete n cadrul natural securizant.
Profunzimea pasiunii i unicitatea iubirii l scot pe Ctlin din ipostaza lumeasca, l spiritualizeaz, el alctuind alturi
de iubita sa perfeciunea cuplului androginic.Simirea lui Ctlin este acum nnobilat de iubire i discursul su prezint
cea mai frumoas declaraie de dragoste din poezia eminescian.
Fata de mprat l cheam din nou pe Luceafr pentru a-i binecuvnta norocul, ns acesta refuz comunicarea.
Semnificaia finalului surprinde interiorizarea omului de geniu, trecerea n planul contemplrii apolinice, n lumea
ataraxiei stoice. Antitezele cercul lumea, vostru-mea distaneaz geniul de lumea muritorilor conferindu-i trista
aureol din manuscrisul eminescian : El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Avnd n vedere trsturile identificate n acest eseu, rezult c poemul Luceafrul de Mihai Eminescu dezvolt o
multitudine de elemente romantice prin care devine emblematic pentru manifestarea acestui curent literar n literatura
romn. Luceafrul este un poem despre iubire, despre iubirea care nal umanul spre cer sau pn la zei, despre
iubirea care mic soarele i alte stele(...) o iubire care transcede limita dintre uman i suprauman. O iubire absolut i
sublim, care nu se poate mplini ns, pentru c limita nu poate fi trecut din nicio parte. (George Gan Melancolia
lui Eminescu)