Simbolismul

recapitulare
Simbolismul este curentul literar
de circulație universală care a
apărut în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție
împotriva parnasianismului.

Cel care a dat numele curentului a

fost poetul francez Jean Moréas
care a publicat și un manifest
literar, intitulat Simbolismul, în
1886.
Estetica simbolistă
• Simbolismul impune o nouă expresie lirică, aspirând să ocolească sentimentalismul, patetismul și
discursivitatea poeziei romantice. Arta poetică simbolistă promovează conceptul modern de
poezie, caracterizându-se prin următoarele procedee:
Simbolul
• Simbolurile sunt imagini care exprimă fondul emotiv și de idei al eului liric. Simbolul ia naștere în
baza analogiilor, afinităților invizibile între diferite elemente ale universului (ex. natură-om).
Alexandru Macedonski, poetul român care a promovat procedeele și temele simbolismului în
spațiul literar românesc arată în 1892, în „Poezia viitorului”, importanța simbolului în noua
orientare: „Poezia viitorului nu va fi decât muzică și imagine, aceste două eterne și principale
sorginți ale ideii”.
Sugestia
• Sugestia este un procedeu folosit de poeții simboliști pentru a transmite emotivitatea lirică. Ovid
Densușianu, unul dintre teoreticienii simbolismului românesc, recomandă poeților, în 1909, în
articolul „Sufletul nou în poezie”, să evite „formele precise, contururile bine definite”. Prin
asocierea de senzații (muzicale, olfactive, coloristice) versurile „câștigă în putere emotivă, pentru că
în felul acesta ele deschid orizonturi nemărginite gândurilor noastre și stimulează activitatea
imaginativă”. În acest sens Mallarme spunea: „A numi un obiect este a suprima trei din patru părți
din plăcerea poemei, făcută din fericirea de a ghici încetul cu încetul. Să-l sugerezi este visul, să-l
evoci încetul cu încetul pentru a crea o stare sufletească.”
Muzicalitatea
• Muzicalitatea interiorizată, înțeleasă ca senzație interioară, poate fi exprimată prin refren,
laitmotiv, repetiții de cuvinte, sunete (vocale, consoane), utilizarea unor cuvinte din sfera muzicii
sau asocieri de cuvinte din care să rezulte sonorități sugestive.
• „Estetică bazată pe primatul corespondențelor sugestive, simbolismul se orientează spre
muzicalitate ca spre climatul său cel mai specific.
• Vorbind despre arta cu cea mai mare putere de sugestie, simboliștii, fără nicio urmă de ezitare,
afirmă că aceasta este muzica. Ambiția supremă a întregii orientări va fi, deci, aceea de
transformare a poeziei în muzică. Versul să concureze melodia și simfonia, emotivitatea poetică să
se prefacă într-o stare muzicală, fluidă, inefabilă.
• În locul culorii, simbolismul elogiază sunetul; în locul conturului precis, nuanța, tenta, estomparea
liniei; în locul lucidității, starea de vis și reverie.” (Lidia Bote, Simbolismul românesc)
 Versul liber
„Preocuparea muzicalității joacă un rol important în simbolism și prin faptul că inspiră inovații formale, de natură să
exprime toate nuanțele expresivității la care se tinde. Versul clasic apare uneori insuficient și inadecvat. Muzicalitatea
cere un ritm mai variat și mai suplu; tirania rimei devine de multe ori obositoare. Obsesia muzicalității simfonice
duce la dislocarea unui nou vers „liber” (...).” (Lidia Bote, Simbolismul românesc)
Teme simboliste

Orașul „tentacular” –
Iubirea – motiv de Târgul provincial ca Natura – loc al
un mediu ostil,
reverie, nevroză element al izolării corespondențelor
sufocant, halucinant

Stările sufletești vagi,

nedefinite
Singurătatea Moartea
Predispoziția pentru
reverie (visare)
Alexandru Macedonski (1854 – 1920) –
momentul experiențelor, al căutărilor
• Teoretizează în paginile „Literatorului” (revistă editată de acesta, în 1880) despre „o nouă poezie”,
în mai multe articole, cel mai important fiind „Poezia viitorului” (1892).
• În ansamblul său, creația poetică a lui Macedonski nu e simbolistă, ci în ea se îmbină tendințe
diverse: romantice (ciclul „Nopților”, străbătute de ironie și sarcasm), romantic parnasiene
(„Noaptea de decemvrie”, capodopera sa, oferă o imagine impresionantă a confruntării geniului cu
obstacolele existenței mărunte), simboliste. Prin motive și, mai ales, prin perfecțiunea formală a
versurilor, rondelurile sale pot fi considerate parnasiene. Unele din ele („Rondelul lucrurilor”,
„Rondelul crinilor”, „Rondelul rozelor”) sunt autentic simboliste prin cultivarea corespondențelor,
sugestiei, simbolului.
• Poezia lui Macedonski este expresia unui spirit al contrastelor (sublim și grotesc, tragedie și farsă).
• Alți poeți receptivi față de experiențele simboliste au fost: Mircea Demetriad, Traian Demetrescu,
Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Elena Farago.
Dimitrie Anghel (1872 – 1914)
• Poet de structură romantică, se apropie de poezia simbolistă prin rafinamentul senzațiilor olfactiv-
muzicale, predispoziția pentru reverie, pornind de la asemenea senzații (volumul „În grădină” este
reprezentativ în acest sens).
• Poetul stabilește frecvent corespondențe între om și elemente ale universului (floral, mai ales).
Direcția pseudosimbolistă de la „Viața nouă”
(1905)
• Este reprezentată de Ovid Densușianu care a rămas în istoria simbolismului românesc mai mult ca
teoretician al mișcării. Densușianu pledează pentru o poezie citadină, inspirată din peisajul specific
orașelor (parcuri, havuzuri, turnuri).
Simbolismul „exterior”, minulescian
• Ion Minulescu (1881 – 1944) este simbolist mai mult prin mijloace decât prin viziune și
sensibilitate. Manifestă atracție pentru tehnica și motivele simboliste: numărul fatidic (prevestitor),
mirajul depărtărilor. Este preocupat de efectele sonore obținute prin utilizarea neologismelor
cantabile și a numelor proprii exotice, frapante prin sonoritatea lor. Nu lipsesc însă tristețea, nota
gravă, plină de sugestii, ca teme simboliste.
Simbolismul autentic, bacovian
• George Bacovia (1881 – 1957) este cel mai mare poet simbolist român. Poetul dă expresie unui
simbolism depresiv, cultivând frecvent simbolul, ca modalitate de surprindere a corespondențelor
eului cu lumea, natura, universul. Temele și motivele tipic simboliste din opera sa sunt: târgul
provincial – element al claustrării (izolării, însingurării), nevroza, peisajul interiorizat,
descompunerea materiei.
• Critica literară subliniază, ca dominantă a liricii bacoviene, neliniștea continuă, prin aceasta poezia
lui Bacovia înscriidu-se într-o zonă mai largă a sensibilității moderne, depășind, în unele privințe,
simbolismul.