Romanul lui Marin Preda include două volume, acestea fiind publicate separat, la

un interval de 12 ani. Primul volum vede lumina tiparului în anul 1955, în timp ce
al doilea este publicat abia în 1967. Ambele volume reprezintă o unitate de
viziune şi o formulă epică nouă, viguroasă, care propune o cu totul alta viziune
asupra ruralitatii, în direcţia celei promovate de Liviu Rebreanu la începutul
secolului XX.
Volumul întâi al romanului se concentrează asupra unui personaj în care aproape
toţi criticii au văzut datele tatălui lui Marin Preda. Ilie Moromete este nucleul
epic al volumului. Forţa, vitalitatea acestui personaj, încrâncenat în nevoia de-a
ţine strâns chingile unei patriarhalităţi rurale străvechi, reprezintă materia
epică a acestui volum.
Cel de-al doilea volum schimbă ritmul epic iar Ilie Moromete pierde poziţia
privilegiată din volumul anterior. Satul moromeţian, aşezat pe tipare arhaice,
intră într-un rapid proces de di-soluţie. Poziţia periferică a personajului-centru
epic al volumului anterior ilustrează această dramă a istoriei.
Spre deosebire de predecesorii săi, Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu, la Marin
Preda criticul literar Eugen Simion observă o diferenţă sensibilă în tratarea
temei ruralităţii. La aceştia ţăranul era construit pe o schemă caracterologică
oarecum simplistă, vizând: sufletul rudimentar sau obsesia acumulării materiale.
în schimb, la Marin Preda ţăranul, ca personaj, înlătură imaginea acestui mecanism
psihologic previzibil. Personajul lui Preda dispune de o psihologie complexă şi
bine reliefată, aceasta, desigur, sub influenţa romanului american (William
Faulkner, John Steinbeck). Criticul Eugen Simion apreciază: „M. Preda prezintă
nişte ţărani inteligenţi şi ironici, complecşi ca structură morală, în măsură prin
aceasta să-şi reprezinte şi să trăiască în modul lor caracteristic marile drame
ale existenţei".
Primul volum al romanului aşază în prim-plan, prin relaţionarea incipitului cu
finalul, o legătură subtilă şi profundă a individului cu Istoria. Această legătură
este marcată sugestiv prin personificarea Timpului.
In incipit, „în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se pare că timpul acea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea
aici fără conflicte mari". Metafora timpului din incipit desenează o iluzie şi
aceasta este, în primul rând, cea a personajului principal. Ilie Moromete trăieşte
în fiecare zi, cu acea credinţă de nestrămutat a ţăranului care ţine la universul
patriarhal al existenţei sale.
Protagonistul romanului se crede capul autoritar al unei familii care poate
subzista cu pământul şi roadele pe care acesta i-1 oferă. Dincolo de această
siguranţă materială, pe care deţinerea funciară i-o oferă, protagonistul întinde
tentaculele nevăzute ale poftei sale de contemplare a vieţii. Moromete este un
contemplativ, lucru unic \n literatura noastră. Este ţăranul care ştie să
descopere farmecul lumii de pe stănoaga podiştei sale. Este spiritul care se
hrăneşte dintr-o locvacitate adeseori prietenoasă şi ironică. Personajul lui Marin
Preda are "un ochi" neobişnuit care ştie să recreeze lumea din jur, să-i confere o
aură specială.
Ilie Moromete se raportează la lume prin: spiritul contemplativ, logos şi ironie.
Chiar dacă profesează haotic această latură a vieţii lui, este ţăranul cu apetenţă
intelectuală. Cufundat în permanenţă în acest spectacol, pe care şi-1 regizează
sieşi într-un fel de narcisism existenţial, uită de partea practică a lucrurilor.
Toţi membrii familiei îl acuză, ca, în genere, el nu face nimic. Intervine aici,
marea diferenţă de mentalitate între el şi băieţii din cealaltă căsătorie, în
special, Paraschiv, Nilă şi Achim.
Ilie Moromete reflectă o concepţie devenită oarecum vetustă. El este absolut
inadaptat noilor legi ale unui capitalism mercantil, în care banul a devenit
principala valoare. Când vine vorba de bani Moromete, fie ignoră problema (scena
drumului cu porumbul la munte pe care obţine un preţ absolut insignifiant spre
deosebire de vecinul său, Tudor Bălosu), fie o aruncă în derizoriu, bagatelizând
(scena plăţii fonciirii, cu spectacolul disimulării pe care îl regizează în faţa
lui Jupuitu).
în esenţă, Moromete este un duplicitar tocmai pentru a-şi conserva plăcerea de a
privi şi de a revaloriza spectacolul lumii. Băieţii lui, în schimb, vizează noile
valorii, ei nu mai reprezintă modelul ţăranului tradiţional, vor să câştige, să
plece la Bucureşti, să părăsească ţărâna de acasă. Ei reprezintă primul semn al
schimbării noii lumi pe care tatăl lor refuză să-l vadă. în acelaşi sens se
manifestă şi băiatul lui Tudor Bălosu, Victor, pe care Moromete îl ironizează
într-o savuroasă scenă, după ce îi vinde tatălui salcâmul şi bea cu acesta
aldămaşul.
Interesant pentru acest modus vivendi al protagonistului este şi contrastul între
tiparul existenţial propus în cazul lui şi cel propus de scriitor de pildă, cazul
Ţugurlan. Marin Preda, ca şi în multe alte situaţii din roman, devine polemic.
Ţugurlan este un Ion al Glanetaşului, frustrat de faptul că nu are pământ. Vocea
lui sumbră şi aspră tulbură adunarea liniştită din poiana fierăriei lui Iocan. El
apare în ipostaza omului revoltat de tip camusian. Moromete, în schimb, se menţine
în liniştea logosului său constructiv. Moromete se exteriorizează prin logos,
gestică. Ţugurlan se simte inferior, un frustrat, pecetluit de rănile sociale pe
care le primeşte.
Alături de poiana fierăriei lui Iocan, un alt topos semnificativ pentru profilul
ţăranului conturat de Marin Preda, este uliţa. Acest element simbolic gestionează,
în roman, relaţia individului cu lumea rurală. Uliţa este o proiecţie a
individului în colectivitate şi un „imago mundi", este locul ritualului cotidian,
al spectacolului. Tocmai în acest spaţiu îşi exersează Moromete plăcerea de-a trăi
în lumea lui, creată de el şi pentru el.
Dacă ne raportăm la conexiunea realitate-ficţiune în roman, nu putem uita
extraordinara modalitate narativă gidiană de a raporta lumea fanteziei creatoare
la reperul ei real. Vorbim în acest caz despre capul din humă arsă al lui Ilie
Moromete pe care i-1 face Din Vasilescu în timpul întâlnirii din poiană. Tocmai
acest cap din humă este simbolul creaţiei care învinge timpul. Dincolo de omul
perisabil, strivit de vicisitudinile existenţei, rămâne creaţia, rodul fanteziei,
sublimarea realului într-un univers paralel. Nu întâmplător scena în care Moromete
stă pe piatra albă de hotar şi cugetă la propriul destin este des citată de
critici: „... venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi
vroia să scape. înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse - timpul pe
care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri
ascunseseră de fapt o capcană". Citatul este sugestiv pentru autoiluzionarea
protagonistului.
Tema dublului vine să susţină acest construct epic. Scena tăierii salcâmului,
dublul vegetal al lui Moromete, este pilduitoare pentru drama solitară a
protagonistului. Bocetul care însoţeşte prăbuşirea salcâmului prefigurează litania
prăbuşirii edificiului familial pe care Moromete credea că-1 poate controla.