Moromeții

de Marin Preda
 Introducere
În primul deceniu de după instaurarea regimului comunist în România, literatura devine un mijloc de
propagandă ideologică, iar sintagma ”realism socialist” desemnează maniera în care noua clasă politică recomanda
să fie înfățișate realitățile sociale, politice sau economice. Puține sunt creațiile literare ce reușesc să eludeze cenzura
ideologică, iar romanul Moromeții, apărut în două volume (1955, 1967), este una dintre ele.
Veritabilă saga a unei familii de țărani, romanul Moromeții este, în același timp, o creație literară în care
problematica pământului și a existenței rurale capătă dimensiuni cu totul noi în raport cu perioada interbelică,
devenind un fel de elegie a existenței arhaice a unei societăți ce se năruie sub tăvălugul prefacerilor istorice. Marin
Preda abordează linia tradiției realiste (Slavici, Sadoveanu, Rebreanu), însă are o viziune modernă asupra lumii
rurale, surprinsă într-un moment de răscruce, la îngemănarea a două epoci istorice și politice.
Reperul 1: evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea operei într-un curent literar sau într-o perioadă

Din punct de vedere tipologic, Moromeții se încadrează în categoria romanelor realist-obiective, întrucât sunt
identificabile atât la nivelul conținutului, cât și la cel al formei, tehnici specifice: perspectivă narativă obiectivă,
omniscientă; personaje construite tipologic (tatăl absolut, țăranul înstărit, arivistul, mama vitregă etc.);
reprezentare monografică a satului românesc de câmpie din deceniile IV-VI ale secolului al XX-lea; limbaj
caracterizat prin naturalețe, oralitate, absența podoabelor stilistice; o tematică generată de mediul social rural
(familia, averea, conflictul dintre generații). Bun cunoscător al lumii rurale, din care provenea, scriitorul
înfățișează în romanul Moromeții viața unei familii de țărani și satul ca expresie a unei comunități de tip
tradițional, măcinată de vitregiile istoriei și de trecerea timpului. Totuși, formula neorealismului postbelic este
îmbogățită în romanul lui Preda cu elemente specifice modernismului interbelic, precum apariția personajului
reflector (Ilie Moromete în primul volum și Niculae Moromete în volumul al doilea) sau a personajului-martor (al
lui Parizianu, care povestește vizita lui Moromete la băieții fugari).
Alături de aceste inovații care privesc personajele, în Moromeții poate fi întâlnit și comportamentismul,
tehnică ce contribuie la limitarea omniscienței și a perspectivei auctoriale tradiționale prin utilizarea focalizării
externe de către naratorul extradiegetic. În mod simbolic, această perspectivă poate fi asociată cu faptul că
protagonistul romanului, Ilie Moromete, este un țăran autoritar, veritabil pater familias, care se confruntă cu
pierderea progresivă a autorității asupra membrilor familiei. Deși Marin Preda conservă caracterul simetric al
primului volum (vizibil în relația incipit-final), totuși introduce la nivel compozițional elemente inovative prin care
se delimitează de formula narativă a romanului tradițional: tehnica decupajului (în primul volum, compus din trei
tablouri) și tehnica rezumatului (în volumul al doilea evenimentele fiind selecționate, diferențiate calitativ, unele
fiind eliminate, iar altele reluate).
Reperul 2: Analiza, la alegere, a două componente de compoziţie şi limbaj, semnificative pentru opera studiată (subiect, conflict, perspectivă narativă, limbaj artistic
etc.)
La nivel structural, romanul este compus din două volume, care urmăresc destinul unei familii de țărani, iar Ilie Moromete
ilustrează destinul tragic al țăranului devotat condiției sale. Personaj exponențial, prototip al țăranului patriarhal, al cărui destin
exprimă moartea unei lumi, cel din urmă țăran reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. În primul volum,
compus din trei tablouri, Ilie Moromete este un țăran de mijloc ce încearcă să păstreze pământul întreg pentru a-l transmite mai
departe fiilor săi, dar traiul modest pe care îl impune familiei îi determină pe băieții cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim, să își dorească
independența economică. Totodată, ei se simt nedreptățiți pentru că, după moartea mamei lor, tatăl s-a însurat a doua oară, cu
Catrina, împreună cu care are alți trei copii: Tita, Ilinca și Niculae. Îndemnați de sora lui Moromete, Maria (poreclită Guica), cei trei
băieți mai mari plănuiesc să fugă la București, lăsând familia fără sprijin și fără mijloacele de trai (luând oile, caii și o parte din zestrea
fetelor). Tatăl este nevoit să vândă din pământul familiei pentru a-și reface gospodăria, pentru a plăti fonciirea, ratele la bancă și
pentru a-l trimite pe Niculae, fiul cel mic, la școală. Planurile secundare completează acțiunea romanului și îi conferă caracter de
frescă socială: boala lui Boțoghină, revolta lui Țugurlan, tulburările din familia vecinului Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și
Birică, discuțiile din Poiana lui Iocan. Al doilea volum, compus din cinci părți, prezintă evenimente desfășurate pe un sfert de veac
(1938-1962). Acțiunea romanului se concentrează asupra reformei agrare și a colectivizării, iar evenimentele din familia Moromete
se estompează în raport cu aceste prefaceri sociale și politice. Conflictului dintre tată și fii i se substituie cel dintre mentalitatea
tradițională și cea colectivistă. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este înlocuită cu una lipsită de glorie: nu mai este tratat cu respect
în sat, se apucă de negoț, este părăsit de vechii prieteni și de Catrina, care află de încercările lui de a-și convinge băieții fugari să se
întoarcă. Astfel, disoluția societății arhaice este simbolizată și de pulverizarea structurii narative, care face ca volumul al doilea să
pară inferior din punct de vedere estetic primului volum.
Un triplu conflict va destrăma familia Moromete. Este, mai întâi, dezacordul dintre tată și cei trei fii din prima căsătorie, izvorât
dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea (pământul – banii). Paraschiv, Nilă și Achim sunt refractari la modul de existență oferit
de tatăl lor, reprezentând categoria țăranilor dezrădăcinați. Cel de-al doilea conflict îl opune pe același Ilie Moromete celei de-a doua
soții, Catrina, din al cărei lot bărbatul vânduse un pogon, promițându-i trecerea casei pe numele ei, dar promisiunea este
nerespectată. Disprețuită de băieții cei mari și cu teama de a nu fi dată afară din casă, Catrina își găsește refugiul în credință, iar,
după ce află de tentativa lui Ilie de a-și readuce băieții acasă, îl părăsește. Un alt conflict, secundar în primul volum, devine central în
al doilea. Retras de la școală pentru că nu-i aduce niciun beneficiu, Niculae se îndepărtează tot mai mult de tatăl său, îmbrățișând
noua dogmă socialistă. Devenit activist și reprezentant al noii mentalități colectiviste, rupe definitiv legăturile cu tatăl său.
Reperul 3: prezentarea modului în care tema se reflectă în opera studiată prin comentarea a două secvenţe narative semnificative

Titlul romanului evidențiază tema centrală: destrămarea unei familii de țărani și, în plan simbolic, a unei ordini arhaice sub
presiunea evenimentelor istorice. Reflectarea crizei familiei se face în paralel cu apariția timpului viclean, care ia pe nepregătite
o întreagă lume organizată după aceleași principii atemporale pe care le întâlnim și în Baltagul lui Sadoveanu, de pildă. La
nivelul familiei Moromete, aceasta dă naștere unei crize a comunicării, tatăl fiind incapabil să accepte schimbarea de
paradigmă și să comunice în mod real cu familia sa. În schimb, adoptă postura țăranului-filozof, individualizat prin ironie,
inteligență și printr-o filozofie de viață, aceea de a face haz de necaz, într-o încercare patetică de a-și apăra libertatea
interioară, pe care nimeni nu o pricepe: Domnule... eu totdeauna am dus o viață independentă. Există, în primul volum al
romanului, câteva scene narative simbolice pentru tema destrămării familiei. Dintre acestea, scena cinei și cea a tăierii
salcâmului surprind semnele majore ale acestui proces al dezagregării valorilor tradiționale.
Scena cinei pare a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, dar câteva detalii
dezvăluie conflictele mocnite care amenință să izbucnească cât de curând. Ilie Moromete stătea parcă deasupra tuturor din
pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare. Cei trei fii din prima căsătorie stăteau spre partea
dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. Tita; Ilinca și Niculae, copiii
făcuți cu Catrina, stau în jurul mamei, aplecată deasupra oalelor cu mâncare, simbol al statutului de gospodină și al ocrotirii.
Învrăjbite din cauza averii, cele două tabere sunt mediate ineficient de Ilie Moromete, iar autoritatea sa pare să se dizolve sub
tensiunile apărute în sânul familiei.
O altă scenă simbolică este cea în care Ilie Moromete taie salcâmul din fundul grădinii, fiind nevoit să plătească o parte din
impozitul agricol (fonciire) pentru a evita scoaterea la mezat a bunurilor familiei. În ciuda lejerității cu care pare să trateze
evenimentul (explicația oferită lui Nilă este ca să se mire proștii), naratorul accentuează prin elemente de fundal conotația
reală a scenei: fiind în zorii unei zile de duminică, se aud bocete din cimitir, apar ciorile ca un semn prevestitor de rău, Catrina
este frământată de gânduri negre, iar naratorul notează: grădina, caii, Moromete însuși arătau becisnici. Lumea Moromeților se
desacralizează odată cu doborârea arborelui central – alter ego al tatălui patriarhal –, axis mundi ce stă de veghe la ordinea
lumii, a microcosmosului familial și sătesc, haosul începând să se instaleze treptat.
 Concluzia
Pregătit de proza scurtă din volumul de debut Întâlnirea din pământuri (1948), care prefigurează motive,
întâmplări și personaje, primul roman scris de Marin Preda, Moromeții, ilustrează disoluția unei ordini sociale
arhaice și dispariția celui din urmă țăran. Deși își extrage temele, evenimentele și personajele din universul rural,
creația lui Marin Preda este de o surprinzătoare modernitate prin sobrietate, prin măiestria stilistică, prin tehnicile
narative care limitează omnisciența, prin profunzimea nebănuită a unor scene și, mai ales, prin modul în care
conferă o complexitate filosofică unei ipostaze umane aparent incompatibile cu spiritul contemplativ - țăranul.