Moromeții

Marin Preda
Tema și viziunea

Romanul Moromeţii, de Marin Preda, este o operă realistă prin prezentarea veridică a lumii rurale,
prin tematica socială, personajele tip, naratorul obiectiv, omniscient şi omniprezent, prin descrierile de
mediu social şi prin stilul clar, concis, lipsit de podoabe artistice. Romanul este alcătuit din două volume,
publicate la 12 ani distanţă unul de altul.
Primul volum a apărut în 1955, într-o perioadă nefastă pentru literatura română, în vremea
„obsedantului deceniu", o denumire pe care însuşi Marin Preda a lansat-o în titlul unui articol. Al doilea
volum a apărut în anul 1967.
Tema romanului este viaţa socială a ţărănimii, mai exact destrămarea simbolică a unei familii de
ţărani din Câmpia Dunării. Aceasta se împleteşte cu altele, cum ar fi cea a familiei, vizibilă din titlu, însă
destinul membrilor familiei Moromete ilustrează transformările din satul românesc al vremii, astfel că
„romanul unei familii este şi „un roman al deruralizării satului"(Nicolae Manolescu, Arca lui Noe). O altă
temă este criza comunicării, absenţa unei comu-nicări reale între Ilie Moromete şi familia sa. Tema
timpului viclean, nerăbdător („timpul nu mai avea răbdare"), relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema
socială.
Titlul reprezintă numeliei familiei ce deţine planul narativ principal. Substantivul la numărul plural
oferă o dublă interpretare: Moromeţii sunt membii numeroşi ai aceleiaşi familii, dar şi ţăranii aflaţi în
aceeaşi situaţie, titlul devenind simbol pentru o clasa intreagă.
Viziunea autorului despre lume este una realistă, pentru că prezintă veridic aspecte ale vieţii rurale
din Câmpia Dunării, condiţia ţăranului în istorie la confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al
Doilea Război Mondial. Dacă primul volum al romanului „Moromeţii”, surprinde relaţia complexă om-
istorie, al doilea descrie ultimii ani ai unei clase sociale: ţărănimea tradiţională. Romanul este unitar,
deoarece reconstituie imaginea satului într-o perioadă de criză, fiind înregistrate transformările vieţii rurale,
ale mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol. Viziunea despre lume se
particularizează prin concepţia autorului despre destinul individual şi cel social şi se articulează la nivelul
celor două volume în funcţie de schimbările intervenite la nivelul familiei, al comunităţii, din cauza
evenimentelor istorice şi politice.
Relaţiile spaţio-temporale sunt bine precizate, urmărind să creeze verosimilitatea evenimentelor.
Acţiunea se desfăşoară la trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, pe parcursul a două luni şi
jumătate, iar în cel de-al doilea volum, după război, pe o perioadă de aproape un sfert de secol. Locul
desfăşurării acţiunii este satul Siliştea Gumeşti, din Câmpia Dunării.
Compoziţia primului volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a curgerii
timpului naraţiunii. Volumul este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe
parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima parte, de sâmbătă
seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează viaţa rurală: cina (la început), tăierea salcâmului,
întâlnirea duminicală din poiana lui locan, hora, fuga Polinei cu Birică (la sfârşitul primei părţi) ş.a. Partea
a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti şi
până la serbarea şcolară cu ocazia căreia Niculae ia premiul întâi. Partea a treia, de la seceriş până la
sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor. Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte
începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa şi secerişul.
Volumul al doilea, structurat în cinci părţi, se prezintă viaţa rurală într-o perioadă de un sfert de
veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele
sunt selecţionate, unele fapte şi perioade de timp sunt eliminate (elipsa), timpul naraţiunii cunoaşte reveniri
(alternanţa). Planuri narative: familii de tarani: Moromete, Bălosu, Boţoghină, Ţugurlan; planul satului.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare îngăduitor cu oamenii:
„În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu
oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari." Verbul se pare sugerează că această
imagine a timpului răbdător este însă doar o iluzie a lui Ilie Moromete (ideea accentuată de prezenţa
verbului se pare), care va fi contrazisă de toate întâmplările petrecute în primul volum, mai ales că în
familia ţăranului mocnesc numeroase conflicte, pe care el încearcă să le domine prin autoritate, ironie,
detaşare şi, uneori, prin atitudine agresivă.
 Motivul timpului viclean anunţă o criză ce urma să apară, declanşată fiind de istorie care aduce
modificări esenţiale ale tiparului existenţial tradiţional. Timpul răbdător, ca istorie personală, nu se
suprapune peste istoria colectivă. Grijile şi nevoile par a fi derizorii, în măsura în care ele pot fi amânate,
evitate, ocolite, căci timpul nu presează pe nimeni: „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii”; grijile mari
se sfărâmau într-o puzderie de griji mărunte pe care cu ajutorul timpului le duceau zilnic în spate.
Finalul primului volum este construit simetric faţă de incipit. Astfel timpul (istoria colectivă) devine
necruţător şi intolerant, mai ales că evenimentele istorice care vor urma, vor supune satul unor transformări
ireversibile: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare."
Relaţia incipit – final este una strânsă, dar antitetică. Motivul „timpului răbdător" şi al „timpului
nerăbdător" conferă sfericitate primului volum, în ciuda contradicţiei observabile: ceea ce părea lipsă de
conflicte, nsemna de fapt prezenţa lor mascată.
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan, se află
Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite. Ţăran din clasa de mijloc, Ilie
Moromete încearcă s.ă păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-1
transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Parasr chiv, Nilă şi Achim îşi doresc
independenţa ecpnomicărEi se simt nedreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a
însurat cu altă femeie, Catrina, şi că are încă trei copii: Tita, Ilinca şi Niculae. îndemnaţi de sora lui Ilie,
Măria Moromete, poreclită Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan distructiv, dându-şi seama că
problemele economice ale familiei nu vor putea fi depăşite. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără
ştirea celorlalţi membri ai familiei, pentru a-şi face un rost. în acest scop, ei vor să ia oile cumpărate printr-
un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru
munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la
bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură familiei. Achim îi propune
tatălui să-1 lase să plece cu oile la Bucureşti, să le pască în marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza
la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei
la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ („foncierea"). Însă
Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-
şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete
este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata
la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae.
Planurile secundare susţin acţiunea, conferindu-i caracterul de frescă socială şi cornpletând viziunea
despre lume a autorului: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, familia chiaburului Bălosu,
dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din poiana lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul
interbelic.
Există în primul volum al romanului Moromeţii câteva secvenţe narative de mare profunzime, care
susţin temele cărţii: scena cinei şi a tăierii salcâmului.
Descrierea cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un
moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele" din text dezvăluie
adevăratele relaţii dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii
proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia
ulterioară a conflictului, iminenta destrămare a familiei. Pot fi distinse grupurile de forţă în familie, relaţiile
de simpatie sau de opoziţie, elementul coagulant dintre membri, prin observarea locului pe care îl are la
masă fiecare. Astfel, înspre ieşire stau grupaţi, făcând front comun, cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi
Achim [...] ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară, în vreme ce în
partea opusă se află copiii din căsătoria cu Catrina, Niculae, Tita şi Ilinca, adunaţi în preajma mamei.
Deasupra tuturor, pe prispă, stăpânindu-i parcă cu privirea, se află Moromete. Se observă sugerarea dorinţei
băieţilor celor mari de a pleca pe ascuns de acasă, conflictul dintre copiii din prima căsătorie şi copiii din
căsătoria cu Catrina, autoritatea lui Ilie, care încă reuşeşte să-i ţină uniţi. în tot cest timp însă, mocneşte
clocotul conflictelor care vor izbucni în curând.
O altă secvenţă epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului pe care Ilie Moromete îl
doboară pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului,
duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile îşi plâng morţii, prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea
satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici". Apar
ciorile, ca nişte semne rău prevestitoare, iar mama, care ştie să citească în astfel de lucruri un curs al vremii
 viitoare, cade la gânduri întunecate. Lumea Moromeţilor îşi pierde sacralitatea. Odată distrus arborele sacru,
axis mundi de veghe la ordinea lumii, a microcosmului rural şi familial, haosul se instalează treptat.
In volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative:
reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă" a agriculturii după
1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie nouă, tulbure şi violentă, transformă radical structurile de
viaţă şi de gândire ale ţăranilor. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces de disoluţie.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: „în bine sau în rău se schimbase Moromete?". Ceilalţi
ţărani îşi modifică şi ei atitudinea faţă de Ilie Moromete. Foştii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi
(Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocri. Vechile duşmănii se sting.
Tudor Bălosu devine „chiar binevoitor faţă de vecinul său". Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să
se amelioreze, iar acesta nu se duce nici la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani frumoşi, dar îl retrage pe Niculae de
la şcoală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu". Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de
a-i determina pe băieţii fugari să se întoarcă acasă. De aceea, cumpără pământurile vândute odinioară şi
pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să revină în sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie,
Nilă, ca portar la un bloc şi Achim care avea un mic magazin de „Consum alimentar", resping încercarea de
reconciliere a tatălui. Mai mult decât atât, aflând de propunerea făcută fiilor, Catrina îl părăseşte şi se duce
să locuiască „în vale", la Alboaica, fata ei din prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui
Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar familia Moromete pare atinsă de un blestem, fiindcă soţul Titei, deşi
scapă din război, moare într-un accident stupid în sat. Paralel cu procesul disoluţiei familiei Moromete, este
prezentată destrămarea satului tradiţional, care devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă
atâţia necunoscuţi". Niculae Moromete devine adeptul „unei noi religii a binelui şi a răului", exponentul
ideologiei socialiste şi se înscrie în Partidul Comunist, prilej pentru numeroase dispute cu tatăl său.
Tânărul este trimis la o şcoală pentru activişti şi se întoarce în sat cu o sarcină de la „judeţeană",
aceea de a supraveghea buna funcţionare a primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor şi
predarea lor către stat. Dar se iscă o agitaţie agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului
de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de
oportuniştii de profesie. Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viaţa politică şi îşi
continuă studiile.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol. La înmormântarea lui
Moromete, Niculae află de la llinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. Chiar
dacă moartea lui Moromete lasă multe remuşcări în sufletul lui Niculae, în finalul romanului, tatăl şi fiul se
împacă în visul băiatului. Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi.
Condiţia ţăranului român şi relaţia acestuia cu istoria este ilustrată, în primul volum, prin prezentarea
destinului familiei Moromete, măcinată de numeroase conflicte interne.
Primul conflict este cel dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi: Achim, Nilă şi Paraschiv iscat în
jurul ideii importanţei pământului în asigurarea bunăstării familiei. Pentru Ilie, pământul semnifică garanţia
libertăţii, iar cei trei băieţi se arata interesaţi numai de bani şi de plecarea la Bucureşti pentru a avea o
existenţă independentă
Al doilea conflict îl opune pe Ilie soţiei lui, Catrina, care îşi simte averea ameninţată. Moromete a
vândut un pogon din lotul soţiei, promiţând trecerea casei pe numele ei, iar Ilie amână această decizie.
Catrina şi cele două fete se tem că ar putea rămâne pe drumuri.
Al treilea conflict surprinde intrigile Mariei Moromete (Guica), sora lui Ilie Moromete, care ar fi vrut
ca fratele ei să nu se căsătorească a doua oară, pentru a nu fi nevoită să plece din casa părintească şi pentru
a-şi găsi un rost în familia fratelui ei. Ea îi instigă pe cei trei băieţi mai mari împotriva lui Ilie şi îi îndeamnă
să fugă de acasă.
In volumul al doilea predomină conflictul de natură politică ce aduce prejudicii la nivelul familiei (se
dezvoltă conflictele din primul volum).
Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de ţăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv,
contemplativ, inteligent, ironic. Frământările sale despre soarta ţăranilor depinzând de roadele pământului,
de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj exponenţial, al cărui destin
ilustrează moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran" reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi faţă de
familie. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile
ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
 Personajul principal este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capitolului al X-lea
din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi
bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva".
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea, în discuţia cu doctorul, scoate în
evidenţă libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule [...] eu totdeauna am dus o viaţă
independentă".
Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observaţiei
(prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica şi mimica) este dublată de fineţea analizei interioare, de
prezentarea jocului gândurilor lui Moromete.
Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului,
acţiunile la care participă, dar şi din relaţiile cu celelalte personaje, evidenţiază trăsăturile lui.
Moromete este un ţăran sedus de plăcerea vorbei şi a ironiei care domină lumea prin cuvânt, obicei
de care nu se poate lipsi nici când e singur: Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrâneţe sau poate
nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas - de ase retrage pe undeva prin
grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur. Nu bătrâneţea, cu siguranţă, este cea care îl determină pe
acesta să dea glas gândurilor sale ascunse, ci dorinţa de a domina prin puterea cuvântului tainele sufletului,
dorinţa de a-şi lămuri sieşi întortocherile gândului.
Ilie Moromete se individualizează printre celelalte ipostaze ale ţăranului prin inteligenţa sa, el fiind
prin excelenţă o natură reflexivă. În prima secvenţă a romanului, după întoarcerea de la câmp, personajul
Ilie Moromete este prezentat stând degeaba şi fumând pe stănoaga podiştii, din această atitudine
dezvoltându-se pe parcurs imaginea unui personaj care nu se lasă copleşit de viaţă, ci luptă pentru a-şi
păstra independenţa, libertatea interioară.
Şi atitudinea faţă de pământ, ca şi aceea faţă de bani se leagă de acest dar al contemplaţiei. Spre
deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământul, Moromete trebuie doar să-1 păstreze.
Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent şi libertatea de a se gândi şi la altceva decât la ce poate să
aducă ziua de mâine.