Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
Tema și viziunea

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, plubicată în deschiderea primului său
volum „Poemele luminii” (1919), face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române
interbelice, alături de „Testament” de Tudor Arghezi și „Joc secund”de Ion Barbu.
Poezia este o mediație filosofică pe tema cunoașterii interzise de „cunoaștere transcendenta” de către
Marele Anonim (între om și mistere, concept ce își are punctul de plecare în filosofia lui Aristotel – a așezat
o limita, o cenzură transcendentă, astfel că omul trăiește într-un spațiu de mistere „pe care nu le poate
descifra”).
În „trilogia cunoașterii”, Blaga disociază între cunoașterea luciferică (ea își impune să adâncească
misterele și e specifică poetului, creatorului de frumos) și cunoașterea paradisiacă (e bazează pe logică și
rațiune, e specifică omului de știință și își propune să dezvăluie misterele). De asemenea, în „Oul dogmatic”,
Blaga mai oscilează între minus-cunoaștere (adâncirea misterului), zero cunoaștere (particularizarea
misterului) și plus-cunoaștere (atenuarea misterului).
Blaga optează în creația sa pentru cunșterea luciferică care este un tip de minus-cunoaștere, considerând
că numai prin poezie poate să proiecteze „în misterul lumii un înțeles”.
Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în
literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea emoției, abordarea condiţiei poetului şi forma neobişnuită a poeziei.
Viziunea poetică blagiană despre lume se circumscrie orizontului misterului, concept central atât în
opera sa filosofică, cât şi în cea poetică. Blaga porneşte de la ideea că universul este alcătuit dintr-o sumă de
taine.
Tema centrală a poeziei o constituie cunoașterea lumii în planul creației poetice. Sunt preluate și alte
teme precum: creația și creatorul, viața, moartea, iubirea. Motivele literare ce susțin temele sunt: lumina,
florile, ochii, buzele, mormintele, luna, taina, misterul.
Titlul este o metaforă revelatorie prin care Blaga pledează pentru cunoașterea luciferică. Plasarea inițială
a pronumelui personal „eu” evidențiază opoziția dintre poet și ceilalți, cât și exacerbarea eului. Verbele la
forma negativă „nu strivesc” semnifică refuzul cunoașterii logice, metafora „corola de minuni” fiind o
imagine a perfecțiunii de întreg și semnifică misterele lumii.
Lirismul poeziei este de tip subiectiv și se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi,
la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază eul liric):
pronumele personal la persoana I singular(„eu”), adjectivul posesiv la persoana I(„mea”), verbele la prezent,
persoana I singular („nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „iubesc”), alternând spre diferenţiere cu persoana a
III-a („nu micșorează”, „mărește”); topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice), pauza afectivă/ cezura.
Compozițional, poezia este astrofică, alcătuită din 20 de versuri, fiind împărțită în 3 secvențe lirice și
subliniază atitudinea poetului față de cunoaștere.
Prima secvență (vs 1-5) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradiziace,prin verbe
la forma negativă „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple
semnificații, desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea,fumosul, „ochi” –
cunoaștere, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii, „buze” – iubirea, rostirea poetică, „morminte” –
tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: „flori” – „morminte” ca limite
temporale ale ființei, „ochi” – „buze” ca două modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare
– verbalizare.
A doua secvență (vs 6-18), mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu – alții, „lumina
mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradiziacă și luciferică.
Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui personal „eu”, verbul la persoana I singular, forma
afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul conașterii luciferice.
Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin
creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lamurească misterele nopții, le sporește.
Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: „lună”,
„noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”. De asemenea, se sugerează faptul că, prin creație, eul liric dorește să
îmbogățească misterul ființei. Așa cum lumina lunii nu descifrează elementele terestre ci le dilată
contururile, sporindu-le semnificația tot așa și lumina poetică, nu descifrează tainele, ci le adâncește sensul.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul de
cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”) și
de iubire („căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”).
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfologic, o valoare expresivă deosebită au verbele la timpul prezent. Ele sugerează, în egală măsură, şi
timpul etern al misterelor,dar îndeplinesc şi rolul de prezent gnomic, prin pregnanta încărcătură filozofică a
textului. În plus, formele afirmative – negative al verbelor care se presupun reciproc în mod continuu
contribuie la opunerea celor două tipuri de cunoaştere. Astfel, din versurile poeziei se pot extrage două
şiruri antonimice de verbe care definesc cele două tipuri de cunoaştere: „eu nu strivesc”, „nu ucid”, „nu
sugrum”, „îmbogăţesc”, „iubesc” (pentru cunoaşterea luciferică) şi „alţii strivesc”, „ucid”, „sugrumă”, „nu
îmbogăţesc”, „nu iubesc” (pentru cunoaşterea paradiziacă)
Alte părţi de vorbire cu valori deosebite au şi pronumele personal „eu”, plasat în poziţie iniţială şi repetat
de şase ori în poezie, care susţine caracterul confesiv şi exacerbarea eului creator,dar și conjuncţia „şi”,
prezentă în zece poziţii ce-i conferă cursivitate discursului liric.
La nivelul lexico-semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi
a naturii, care susţin tema cunoaşterii. Câmpul semantic al misterului este realizat prin termeni/ structuri
lexicale cu valoare de metafore revelatorii: „tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare”,
„sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:
cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere logică. Se observă şi prezenţa unui limbaj
intelectualizat, filozofic şi neologic: mister, corolă, fior, sfânt.
In poezia lui Lucian Blaga, limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan
filozofic secundar. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei comparaţii ample a elementului abstract,
de ordin spiritual (cunoaşterea), cu un aspect al lumii materiale, un termen concret, de o puternică
semnificaţie (lumina).
O altă particularitate stilistică este cultivarea cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze
un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi a metaforei plasticizante, care dă concreteţe
faptului, fiind însă considerată mai puţin valoroasă.
Din punct de vedere prozodic, textul este alcătuit din 20 de versuri libere, în metru diferit şi cu măsură
inegală, expuse tipografic în versuri lungi şi versuri scurte. Forma aleasă este o sugestie clară a eliberării de
canonul formei, eliberare care în plan semantic se materializează în afirmarea iubirii misterului ca formă
sporitoare de a fi. Opţiunea poetului pentru versul liber şi lipsa elementelor de prozodie clasică permit
exprimarea fluxului ideilor şi a intensităţii sentimentelor. Aceasta este o formă a modernismului poetic, dar
şi o modalitate directă de transmitere a mesajului gnomic al poeziei.
În opinia mea, tema şi viziunea despre lume a poetului se reflectă în această creaţie într-un mod specific
unei arte poetice moderne pentru că interesul autorului este deplasat de la pri ncipiile tehnicii poetice la
relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Astfel, „poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El
scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de gratie”, spunea Lucian Blaga. Rezultatul era
sugerat de Eugen Lovinescu: „Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a
cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice”, într-adevăr demne de a
constitui noi mistere pentru mintea cititorului.
În concluzie, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține
modernismului printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii
(subiectivismul), intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică,
înnoirile prozodice.