POEZIA INTERBELICĂ.

MODERNISMUL
LUCIAN BLAGA: EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

I. INTRODUCERE

Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică două concepte originale: cunoaşterea
paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, raţional, se revarsă
asupra obiectului cunoaşterii vrând să lumineze misterul pe care astfel să-l reducă. Cunoaşterea
luciferică nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui. Hipnotizat de mister, Lucian Blaga
se raportează la el nu ca la un prag de neatins al cunoaşterii sau ca la o simplă ipoteză metafizică.
Fiinţa umană însăşi se află ţintuită în „orizontul misterului”, iar structurile cognitive sunt modelate şi
ele de acest cadru ontologic primordial. Întregul univers liric al lui Lucian Blaga se află sub
puterea magică a misterului, ca sub vraja compactantă a morţii şi a altor stihii, cum ar fi lumina,
pământul, cerul, marea, „izvorul nopţii” – expresie a demonicului. Misterul se regăseşte, metaforic,
în Marele Tot. Însuşirea lui caracteristică este de a fi permanent, de a se adânci prin mijlocirea eului
infinit creator. El se revelează continuu; odată atins, pragul revelării este unul fermecat; odată atins,
nu se mai poate ieşi din cercul său de vrajă. Astfel, fiecare poem îşi înscrie formal contururile în acest
cerc indescriptibil al extazului şi al mirării.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” din volumul „Poemele luminii” este o
artă poetică în care poetul îşi exprimă crezul liric şi viziunea asupra lumii; fiindu-i proprie
cunoaşterea luciferică, poetul încearcă să reveleze misterul, potenţându-l.
De asemenea, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernă, pentru
că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Viziunea
autorului asupra poeziei se face sub semnul expresionismului. Gestul poetic este învestit clar, pe
lângă aspiraţia vitalistă şi expansionistă, şi cu funcţii magice şi liturgice. În expresionism, valoarea
supremă o constituie absolutul; de aici, năzuinţa poetului spre un stil care exaltă constant accentele
şi tendinţele supraindividuale: regresiunea spre originar, transcendentul, gustul stihialului şi,
în general, prevalarea unui vizionarism poetic opus oricărui sentimentalism vag şi decadent.

II. CUPRINS

II. 1. TEMA POEZIEI

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului:
cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” devine astfel expresia viziunii poetului asupra lumii şi a atitudinii faţă de
„corola de minuni”, simbol al absolutului.
Ideea poetică exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, adoptând
cunoaşterea de tip luciferic.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii specifice: pronume,
adjective pronominale şi verbe la persoana I, singular.

II. 2. TITLUL POEZIEI

Titlul este o metaforă revelatorie care trimite la conceptele filozofice blagiene: cunoaşterea
luciferică definitorie crezului poetic care are ca scop potenţarea, adâncirea misterului.
Titlul este amplu şi prezintă o sintaxă complexă, un fapt de limbă întâlnit rareori în
literatură: se constituie aşadar într-o propoziţie alcătuită din părţi principale (subiectul „eu” şi
predicatul verbal, cu formă negativă „nu strivesc”) şi părţi secundare (un complement direct
„corola” şi două atribute: unul prepoziţional „de minuni” şi unul genitival „a lumii”). Pronumele
personal-subiect, de persoana I, singular este aşezat orgolios la începutul titlului, marcând astfel
lirismul subiectiv al întregii poezii şi corespunde influenţelor expresioniste, prin exacerbarea
eului, aspect regăsit în prima etapă de creaţie blagiană, în primele sale volume. Poziţionarea iniţială
a pronumelui invită la o poetică ascensională, dinamică, vitalistă. Eul liric se dilată până la
proporţiile cosmosului, devenind un eu stihial. Dinamismul lirismului este dat de imperativul
categoric al manifestării eului polarizant care ordonează spaţialitatea în spiritul unei libertăţi totale;
este imperativul eului expresionist, un supra-Eu, care devine o marcă de egocentrism absolut:
„Centrul universului e în fiecare Eu.”. Subiectul exprimat prin pronumele de persoana I îl reprezintă
pe cel care cunoaşte / vrea să cunoască, revelând cunoaşterea luciferică prin obiectul său, redat
sintactic prin complementul direct „corola” căruia i se adaugă cele două atribute „de minuni” şi „a
lumii”, concretizând astfel metafora centrală a textului. Predicatul verbal, „nu strivesc”, dă direcţia
cunoaşterii, exprimând, prin negaţie, refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea poetului
pentru cunoaşterea luciferică. Timpul prezent al verbului indică un timp al afectului, al trăirii
imediate, de un vitalism tulburător, dictatorial; este un prezent etern, gnomic care plasează eul
liric într-o relaţie definită cu lumea, stând sub semnul misterului ce trebuie protejat şi potenţat
continuu. Obiectul cunoaşterii, complementul direct „corola”, exprimat printr-un substantiv articulat
hotărât unicizează şi permanentizează misterele lumii, simbolizând sublimul perfeciunii. Cele două
atribute, care i se asociază întru desăvârşirea metaforei, reprezintă revelaţia poetului în faţa frumuseţii
şi perfecţiunii lumii, în faţa misterelor universului.

II. 3. STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE

Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere (cu metrica variabilă şi cu măsura
inegală), fapt ce demonstrează modernismul blagian care nu se supune schemelor prozodice
clasice, reprezentând astfel o eliberare de rigorile impuse în literatură şi o cale directă de transmitere
a ideilor şi sentimentelor poetice.
Compoziţional, poezia este structurată în trei secvenţe lirice (prima secvenţă: versurile 1-
5; a doua secvenţă: versurile 6-18; a treia secvenţă: 19-20), marcate prin scrierea cu majusculă a
versului care delimitează fiecare secvenţă. Ideea de bază a poemului se întruchipează în opoziţia:
„eu nu strivesc şi nu ucid” / „alţii sugrumă”. Astfel, în consonanţă cu ideile filozofice, cel care
cunoaşte trebuie să se hotărască pentru „atitudinea minus”, cunoaşterea luciferică, pentru operaţia
de potenţare a tainei; aceasta este atitudinea eului liric care apare în opoziţie cu „lumina altora”, ce
răpeşte taina, misterul, fiind „atitudinea plus”, cunoaşterea paradisiacă.

II. 4. SEMNIFICAŢIILE POEZIEI. LIMBAJUL POETIC

■ Prima secvenţă este alcătuită dintr-o frază scurtă, construită din trei propoziţii, două
principale, cu verbe predicative la formă negativă, şi o propoziţie secundară, o atributivă care explică
metafora centrală. Verbele la indicativ, prezent, formă negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) indică, de
la început, direcţia cunoaşterii: „minus cunoaştere”, cunoaşterea luciferică. Aceste verbe sunt puse în
relaţie sintactică şi semantică cu cel care cunoaşte, eul liric, reprezentat morfologic prin pronumele
personal de persoana I, singular, cu instrumetul („mintea”), cu obiectul cunoaşterii („corola de
minuni a lumii”) şi cu tainele universului, regăsite sintactic în complementele circumstanţiale de loc
( „în flori”, „în ochi”, „pe buze”, „(în/pe) morminte”). Astfel, prima secvenţă redă refuzul cunoaşterii
logice, raţionale şi indică destinul poetic asumat: cunoaşterea luciferică.
■ A doua secvenţă, amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu / alţii”,
„lumina mea / lumina altora”. Această secvenţă este alcătuită din şapte propoziţii care se desfăşoară
larg, extensiv, în structuri sintactice şi semantice în care problematica enunţată se precizează polemic
(în sensul unor opoziţii). Metafora „luminii”, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga,
inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea. Dedublarea „luminii” este redată prin
opoziţia dintre metafora „lumina altora”, ce reprezintă cunoaşterea paradisiacă, de tip raţional, logic
şi „lumina mea”, care ilustrează cunoaşterea luciferică, poetică, de tip intuitiv. Sintagmele poetice se
asociază cu serii verbale, simetric antitetice; astfel, metaforei „lumina altora” îi revine verbul
„sugrumă” şi, prin extrapolare, pornind de la verbele care îi revin cunoaşterii luciferice, poetice, se
subînţeleg şi alte verbe: „striveşte”, „ucide”, „nu sporeşte”, „micşorează”, „nu îmbogăţeşte”, „nu
iubeşte”. Textual, acestei metafore i se atribuie doar verbul „sugrumă”, dar am observat că, prin
extensie, se poate adăuga seria verbală ce-i revine metaforei „lumina mea”, adică cunoaşterii
luciferice, bineînţeles, primind sens contrar. Astfel, sintagma „lumina altora” poate fi pusă în relaţie,
afirmativă sau negativă, cu verbele ce se constituie în jurul structurii „lumina mea”. Metafora
„lumina mea” primeşte seria verbală proprie: „sporesc”, „măreşte”, „îmbogăţesc”, „iubesc”, „nu
sugrum”, „nu strivesc”, „nu ucid”. Verbele la timpul prezent sunt dispuse în serii antonimice, având
forme afirmative sau negative, şi plasează eul poetic într-o relaţie definitivă cu lumea, care stă sub
semnul misterului. În antiteză cu cei care distrug misterul lumii, poetul îşi propune să îmbogăţească
„corola de minuni a lumii” cu tainele propriilor revelaţii intelectuale, realizate prin intermediul
cunoaşterii luciferice. Poetul recurge la o comparaţie amplă, aşezată între linii de pauză, menită să
explice simbolic metoda lui specifică de investigare a lumii şi de înţelegere a tainelor acesteia; aşa
cum luminozitatea difuză a lunii nu identifică obiectele aflate sub razele ei, ci le dilată contururile,
dându-le forme nebănuite, tot astfel, eul liric sporeşte necunoscutele lumii „cu largi fiori de sfânt
mister”. Autenticul creator nu numai că întreţine misterul deja existent, dar chiar îi amplifică
dimensiunile şi îl potenţează prin diversificarea aspectelor receptate: „şi tot ce-i ne-nţeles / se
schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”.
■ A treia secvenţă coincide cu finalul poeziei şi are rol conclusiv, deşi este introdusă printr-
un raport de cauzalitate (prin conjuncţia subordonatoare „căci”). Lucian Blaga justifică propria
capacitate de a îmbogăţi experienţa privind revelarea misterelor prin faptul că el cunoaşte şi „iubeşte”,
aşadar se identifică cu toate formele de manifestare a lumii vii. Chiar şi experienţa morţii, sugerată
prin metafora „morminte”, îi devine familiară şi nu îl înspăimântă, pentru că moartea nu se opune
vieţii, ci o continuă în alte forme, care, laolaltă, se armonizează în universul inepuizabil, redând
misterul dintâi.

II. 5. NIVELURILE DISCURSULUI LIRIC

Imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan filozofic secundar. Organizarea ideilor
poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului abstract, de ordin
spiritual, cu un aspect al lumii materiale, un termen concret, de un puternic imagism. Textul este
alcătuit numai din imagini vizuale care proiectează în misterul lumii un înţeles, prin valorile ce
izvorăsc din dorinţa de cunoaştere a absolutului. Astfel, imaginile vizuale centrate pe substantivele,
complemente circumstanţiale de loc („în flori”, „în ochi”, „pe buze”, „(în/pe) morminte”) sugerează
aspecte imprtante ale aspiraţiei poetului către cunoaşterea totală; „ochii” redau esenţa sufletului
omenesc, respectiv spiritualitatea omenirii în esenţa ei. Substantivul „flori” relevă natura
înconjurătoare, frumuseţea şi fragilitatea ei, existenţa însăşi a universului; „buzele” au o dublă
semnificaţie, sugerând, pe de o parte, senzualitatea, iubirea, iar, pe de altă parte, un mijloc de
comunicare, de evoluţie. O ultimă componentă reprezentată prin cuvântul „morminte” simbolizează
moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice: viaţă-moarte care la Blaga nu
reprezintă un sfârşit, ci se constituie în „marea trecere”, într-o lume superioară.
La nivel fonetic, predomină vocala deschisă „a” şi vocalele semideschise „e, ă, o” ce redau
vitalismul eului liric, deschiderea sa spre absolut şi iradiază o tensiune metafizică. Vocalele sunt
„luminoase”, asemenea metaforei relevată prin sintagma „lumina mea” şi pulsează de viaţă, într-o
frenezie a dorinţei de cunoaştere a absolutului. Vibraţia interioară a eului liric este redată şi prin
consoanele lichide „l, r” care transmit freamătul interior al Fiinţei în încercarea ei de a spori misterul
lumii.
La nivel lexical, se observă că terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului
şi a naturii, este organizat ca forme sensibile ale cunoaşterii luciferice. Astfel, câmpul semantic al
misterului este realizat prin termeni şi structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele,
nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari.
Opoziţia „lumină – întuneric” relevă simbolic relaţia dintre cunoaşterea poetică, luciferică, prin
iubire şi creaţie şi cunoaşterea logică, raţională, paradisiacă. Cuvintele derivate „nepătrunsul
ascuns”, „adâncimi”, „îmbogăţesc” sugerează universul misterios ce nu trebuie descifrat, ci trebuie
ocrotit şi îmbogăţit pentru a-i asigura echilibrul existenţial.
 La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui personal, de persoana I, singular („eu”) în titlu,
în poziţie iniţială în primul vers şi repetarea lui de cinci ori în poezie susţine caracterul confesiv al
poemului şi autodefineşte relaţia eu-lume. Conjucţia coordonatoare copulativă „şi” conferă
cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică, idee relevată şi de verbele
predicative, la indicativ, prezent. Aproape toate substantivele se concentrează în metafore care
exprimă aspiraţia de cunoaştere a absolutului prin potenţarea tainelor universului. Topica afectivă,
observată la nivelul inversiunilor şi dislocărilor sintactice, evidenţiază opţiunea poetică pentru o
formă de cunoaştere: iubirea şi creaţia.
Versurile blagiene se caracterizează prin două procedee sintactice: cel al enumeraţiei
conjucţionale sau adverbiale, realizată prin termenul „şi”, folosit fie cu valoare de conjuncţie, fie
cu valoare de adverb de mod, de întărire, echivalent lexical cu termenul „chiar” şi cel al
ingambamentului, reprezentând continuarea unei idei poetice în două sau mai multe versuri
consecutive, fără a marca acest fapt prin vreo pauză sau prin scrierea cu majusculă. Versurile sunt
formate şi dintr-un singur cuvânt, ce se încarcă, prin această singularizare, cu semnificaţii multiple.
Ingambamentul generează efectul stilistic de continuare a ideilor, de mişcare ondulată a frazei ample,
cu pauze neaşteptate, care nu ţin seama de măsura strictă a versurilor. Ingambamentul şi enumerarea
conjuncţională asigură dicţiei poetice o înălţime egală în gravitate, o fluidizare a temelor şi a
motivelor abordate, fiind modalităţi versificatoare specifice expresionismului.
Versificaţia blagiană nu se supune schemelor prozodice tradiţionale. Versurile sunt voit
aritmice şi inegale, nefiind structurate în strofe; ritmul interior redă fluxul ideilor şi frenezia
sentimentelor, iar eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului. Lipsa rimei, măsura
inconstantă şi ritmul inexistent eliberează poezia de rigorile clasice, fiind o formă modernă de a reda
direct stările eului liric.

III. ÎNCHEIERE

Dacă poezia este un spaţiu care se deschide în limbaj, dacă prin ea cuvintele vorbesc din nou,
iar sensul se resemnifică, este pentru că între limba uzuală şi cuvântul regăsit există deplasare de sens.
La Lucian Blaga, sensul imaginii poetice se constituie într-un context al discursului în câmp asociativ,
câmp, când mai aproape de abstract - pe axa paradigmatică a limbii -, când mai aproape de concret -
pe axa sintagmatică a cuvântului. Raportul la nivelul semnificantului şi semnificatului indică,
celui care cercetează poezia lui Lucian Blaga, capacitatea artistică, modernitatea şi originalitatea.