POEZIA MODERNISTĂ

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Lucian Blaga este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului XX, remarcându-se
ca poet, filosof, dramaturg, eseist, memorialist.
Cele două domenii majore ale creaţiei lui L. Blaga, poezia şi filosofia se întrepătrund
într-o operă de mare profunzime, în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenţei şi
cunoaşterii. Sistemul filosofic al poetului se preocupă de problema cunoaşterii. Aceasta se
bazează pe două concepte originale: cunoaşterea paradisiacă sau logică, raţională care se
revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi nu-l depăşeşte, vrând să lumineze misterul pe care
astfel să-l reducă, şi cunoaşterea luciferică, al cărui scop nu este lămurirea misterului, ci
potenţarea, sporirea lui.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul Poemele luminii din
1919. Este o artă poetică, pentru că este un act de mărturisire a unui crez artistic şi a unei
conduite filosofice, ceea ce explică aşezarea ei în fruntea întregii creaţii poetice a lui L. Blaga.
Ideile poeziei sunt aceleaşi cu cele enunţate teoretic şi sistematic în „Cunoaşterea
luciferică” din 1933, volum integrat ulterior în „Trilogia cunoaşterii”. Blaga sugerează
aceeaşi deosebire dintre gândirea logică sau paradisiacă şi cea poetică sau luciferică.
Fiind o artă poetică, poemul se concentrează pe tema condiției artistului prin raporatre
la cunoaștere.
Poezia apare ca o scurtă confesiune, fiind scrisă la persoana I. Blaga vorbeşte de
atitudinea lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate nu pentru cunoaşterea lor pe cale
raţională, ci pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care
se înfăţişează. Poezia este un şir de metafore revelatorii. Mărturisirea lui se organizează în
jurul unor opoziţii mereu amplificate: „eu-alţii”, „lumina mea- lumina altora”, „corola de
minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte”.
Prima secvență lirică surprinde ipostaza poetului care se imaginează ca un călător ce-
și parcurge propriul traseu existențial învăluit în mister: ” tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea
mea.”. Toţi termenii au sens figurat: pronumele personal „eu” este cuvântul cheie al poeziei
prin repetiţia lui semnifică pe poet; „lumina mea”- simbolizează gândirea poetică; „ lumina
altora” sugerează gândirea logică, „corola de minuni” reprezintă misterele universale; „
flori, ochi, buze, morminte” sunt înfăţişările concrete ale misterelor universale: viață,
moarte, vegetal, uman, realitatea exterioară, realitatea interioară.
Conjuncția adversativă ”dar” delimitează o altă secvență poetică. În opoziție cu ”
lumina altora”, capabilă să distrugă un univers, ” lumina mea” are rolul de a potența tainele
universului. Poezia devine un act asumat, o formă prin care artistul poate ” să sporească a
lumii taină”. Structura antitetică e marcată prin distribuţia verbelor. În propoziţia în care
subiectul este eu, verbele predicative sunt: nu strivesc, nu ucid, nu sugrum şi sporesc,
îmbogăţesc, iubesc. Pentru lumina altora există un singur verb predicativ: sugrumă, dar
prin asociaţii subînţelese i se pot ataşa: striveşte, ucide, nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu
iubeşte.
Titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin
discursul liric. Este format dintr-un enunț declarativ ce reflectă ideea cunoașterii luciferice.
Incipitul reia titlul, accentuându-se dimensiunea subiectivă a discursului poetic, prin plasarea
eului în centru. Finalul se constituie într-o concluzie, formulată ca un adevăr : ” căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
Cunoaşterea logică reduce numeric misterele, le sugrumă vraja. Cunoaşterea poetică,
dimpotrivă, sporeşte misterul.
 Versificația este inedită, prin utilizarea versurilor ce au măsura liberă și ritmul
interior, exprimând intensitatea sentimentelor. Autorul recurge la tehnica ingambamentului,
întregul discurs liric având o curgere solemnă, gravă.
Aşadar, pornind de la premisa că „eu” este cheia de înţelegere a ideii poetice, textul
poate fi redus la două propoziţii: „ eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ căci eu iubesc şi
ochi şi flori şi buze şi morminte”. Atitudinea de protejare a misterelor este explicată prin
iubire; iubirea, la Lucian Blaga, fiind un instrument al cunoaşterii misterelor lumii.