Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Poet şi filozof, Lucian Blaga reuşeşte o sinteză lirică între aspecte abstracte, precum
cunoaşterea şi posibilitatea de a o defini, şi procesul de creaţie artistică în care va integra şi
valorifica substratul mitic autohton. Ȋn opera sa pot fi identificate câteva etape precum: poezia de
debut, ce stă sub semnul expresionismului; poezia care tinde spre abstractizare, începând cu
volumul „Ȋn marea trecere” (1924) pentru a ajunge ulterior la o poezie de accentuată inspiraţie
folclorică, aşa cum apare din volumul „La cumpăna apelor” (1933).
Primul său volum „Poemele luminii” (1919) este astfel tributar expresionismului, iar
acest curent literar, spre deosebire de simbolism, nu creează vagul, inefabilul, ci imagini
puternice, intense care exprimă elenul vital şi întrebarile grave asupra existenţei. Alte trăsături
ale expresionismului, ce pot fi identificate şi în opera lui Lucian Blaga, sunt sentimentul
absolutului, spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă, elanul dionisiac, cultivarea
mitului primitivităţii.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ce deschide volumul “Poemele
luminii” este una dintre cele mai importante arte poetice ale creaţiei lui Lucian Blaga. Metafora
centrală a acestui volum este „lumina”, semnificând cunoaşterea şi iubirea sau, mai concret,
cunoaşterea prin iubire.
S-a afirmat că lirismul blagian este unul predominant reflexiv, deoarece fiecare poezie
a sa este legată de o reflecţie, de o idee filozofică. Astfel, ca specie lirică, poezia “Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” este o meditaţie filozofică deoarece versurile sintetizează cu mijloacele
poeziei, în limbaj metaforic, concepţia sa filozofică. De fapt, ideea centrală a poeziei fusese
formulată anterior ca un aforism în volumul “Pietre pentru templul meu” (volum de aforisme,
cugetări filozofice): “Câteodată datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci
să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”. Această concepţie va fi
inclusă ca o idee de bază şi în sistemul filozofic al lui Lucian Blaga şi explicată pe larg în
lucrarea “Trilogia cunoaşterii”, ceea ce face ca o scurtă prezentare a concepţiei sale filozofice să
fie necesară pentru înţelegerea poeziei. Lucian Blaga considera că trăim într- un univers plin de
mistere pe care noi, oamenii, ne străduim să le înţelegem. Marele Anonim (Marele Tot) a impus
o limită capacităţii noastre de cunoaştere, numită “cenzura transcedentală”. Totuşi, avem la
dispoziţie două modalităţi de cunoaştere: cunoaşterea paradisiacă, respectiv ştiinţifică, prin care,
cu ajutorul raţiunii, se încearcă elucidarea misterului; aceasta nu reuşeşte să clarifice tainele,
reuşind doar să destrame frumuseţea lor, şi cunoaşterea luciferică, sau poetică – aceasta nu
implică raţiunea ci sentimentul şi nu urmăreşte lămurirea misterului ci potenţarea, accentuarea
lui. În felul acesta misterul nu e dezvăluit ci înfrumuseţat. În mod evident, Lucian Blaga este
adeptul celui de-al doilea tip de cunoaştere şi prin poeziile sale accentuează misterul lumii
înconjurătoare, încifrându-l prin intermediul limbajului metaforic.
Tema literară a poeziei este deci cunoaşterea sau contrastul dintre gândirea raţională,
ştiinţifică, şi cea poetică. Poetul-filozof se declară protector al tainelor pe care nu le “sugrumă” ci
le schimbă în “ne-nţelesuri şi mai mari” pentru că le iubeşte. Această idee nu este însă transmisă
într-un discurs filozofic ci într-o confesiune lirică încărcată de metafore revelatorii. Evident,
poezia îl defineşte pe poet, prezenţa eului liric fiind sugerată de prezenţa mărcilor specifice:
pronumele personal “eu”, pronumele posesiv “mea”, “mei” şi verbe la persoana I singular “nu

1
strivesc”, “nu ucid”, “le-ntâlnesc”, “iubesc” etc. Poemul pune în opoziţie două atitudini posibile
raportate la “corola de minuni a lumii”, concretizată în “flori”, “ochi”, “buze”, “morminte”,
antiteză care se organizează în jurul a două metafore centrale, „lumina mea” – „lumina altora”,
sau a celor două pronume, „eu” – „alţii”.
Aşa cum am menţionat poezia este un monolog cu caracter de artă poetică, deoarece
poetul îşi prezintă concepţia despre viaţă, despre cunoaştere, despre creaţie şi despre rolul
creaţiei (acela de a adânci misterul).
Din punct de vedere compoziţional este o poezie modernă, în vers liber, fără rimă şi
având doar un ritm interior; versurile lungi de 13-15 silabe “Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
zare” alternează cu cele scurte de 2-4 silabe “dar eu”; o altă particularitate formală ar fi
continuarea unei propoziţii în versul următor (procedeu numit ingambament – trecerea unei părţi
de frază, propoziţie sau cuvinte dintr-un vers în versul următor pentru a reliefa o idee, un termen)
ceea ce face ca puţine versuri să înceapă cu majusculă. Din punct de vedere stilistic, în text
predomină metaforele “revelatorii”. Lucian Blaga realizează o distincţie asupra tipurilor de
metaforă astfel numindu-le plasticizante şi revelatorii. Primele dau frumuseţe limbajului, de
exemplu “prin oraş/ Ploaia umblă pe catalige”, “un zbor de lăstun/ Iscăleşte peisajul” iar celelalte
sunt cele care adâncesc, potenţează misterul, adăugând noi sensuri elementelor metaforizate, de
exemplu “corola de minuni a lumii”. Această metaforă substituie termenul propriu, respectiv
realitatea, lumea ce ne înconjoară dar, în acelaşi timp, adaugă noi sensuri, precum frumuseţe,
puritate, tinereţe, farmec, culoare etc.
Înţelegerea metaforelor din text este esenţială pentru analiza textului. Astfel, aşa cum
aminteam şi anterior, „lumina mea” şi “lumina altora”, ca metafore fundamentale în poezie,
semnifică cele două tipuri de cunoaştere (ştiinţifică – paradisiacă şi poetică – luciferică), iar
„corola de minuni a lumii”, devine lumea ce ne înconjoară, încărcată de mistere; „flori, ochi,
buze, morminte” – ar fi elementele care compun corola de minuni, putând reprezenta natura,
frumosul (florile), cunoaşterea (ochii), iubirea sau rostirea, comunicarea (buzele), moartea ca un
element firesc în lumea noastră (morminte). O serie de termeni metaforici întregesc câmpul
semantic al misterului, “tainele”, “vraja nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”, “sfânt
mister” “tot ce-i ne-nţeles”.
Remarcăm în text şi o comparaţie amplă “şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu
micşorează, ci tremurătoare,/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
zare/ cu largi fiori de sfânt mister” menită să plasticizeze atitudinea poetului în faţa misterului.
Pe lângă figurile de stil menţionaţe, frumuseţea textului este îmbogăţită de prezenţa epitetelor, de
exemplu “largi fiori”, “sfânt mister”, a enumeraţiei din versul “în flori, în ochi, pe buze ori
morminte” repetată în ultimul vers şi al repetiţiilor “dar eu/, eu cu lumina mea…”, “tot ce-i ne-
nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri…”
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rămâne un text de referinţă al liricii
româneşti şi o capodoperă a creaţiei lui Lucian Blaga, o adevărată artă poetică, deoarece îl
defineşte pe poet, concepţia lui despre poezie şi despre rostul acesteia în lume: un mijlocitor între
conştiinţa individuală şi cea universală, tinzând spre contopirea cu aceasta. De asemenea, textul
ne îndreptăţeşte să-l numim un poet modern, atât prin conţinutul versurilor sale, de un profund
lirism, deoarece misterul este substanţa originară a poeziei iar cuvântul are valenţe magice, cât şi
prin forma originală a poeziilor sale.