Sunteți pe pagina 1din 2

Eu nu strivesc corola de lumini a lumii

-Lucian Blaga-comentariu-

Lucian Blaga a fost, ca om de cultura, filozof, poet si dramaturg, dar si un fin memorialist si un veritabil eseist,
fiind reprezentant al expresionismului, un curent ce intra sub marea umbrela a modernismului. Poezia blagiana este
influentata de sistemul filozofic al scriitorului, intrucat e imprumuta concepte de aceasta natura pe care le dezvolta, mai
apoi, intr-o maniera metaforica.
O ars poetica, cunoscuta si ca arta poetica sau poezie programatica, este un poem in care, printr-un limbaj
figurat, poetul isi exprima conceptia despre rolul sau si al artei sale, dar si despre relatia poet-lume, poet-creatie sau
poet-cititor.
In lucrarea sa filozofica Trilogia cunoasterii, el defineste doua concepte- pe cel al cunoasterii paradisiace, care
are ca scop relevarea misterului, si pe cel al cunoasterii luciferice (poetice), avand rolul de potentare a misterelor
universale. Blaga considera ca rolul artistului este de a [le] amplifica, si nu de a le distruge. De asemenea, el
defineste obiectul cunoasterii ca avand doua dimensiuni- una fanica, care se reveleaza, si una criptica, pe care nu o
putem descoperi. Celelalte doua concepte definite de Blaga in Trilogia valorilor sunt cel de metafora plasticizanta,
cea care infrumuseteaza limbajul poetic, respectiv cel de metafora revelatorie, cu rol de potentare a misterului si
incifrare a mesajului textului.
Volumul de debut al lui Blaga purtand numele de Poemele luminii este publicat in anul 1919. Acesta anunta
inca din titlu faptul ca lumina este simbol central si motiv recurent al poeziei fiind, totodata, si o sugestie a
cunoasterii. In deschiderea volumului este asezata cunoscuta ars poetica intitulata Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii.
In arta sa poetica, scriitorul dezvolta cateva concepte care se regasesc, de altfel, in toate poemele sale. Specifice
expresionismului, curent de care poetul apartine, sunt asezarea eului creator in centrul universului, cultivarea
metaforelor- in special a celor revelatorii-, dar si viziunea asupra lumii ca un spectacol de intuneric si lumina.
Titlul poeziei contine o metafora revelatorie- corola de minuni a lumii-, ea desemnand acel ansamblu de
valori care trebuie protejat, dar si ideea de perfectiune, corola fiind asimilata cerului. Aceeasi metafora trimite la
miracolul care se produce prin intermediul divinitatii.
Tema operei o reprezint atitudinea poetic n faa marilor taine ale Universului, conform creia cunoaterea lumii
este posibil numai prin iubire, prin comunicare afectiv total.
Poezia lui Blaga se caracterizeaza printr-un lirism profund subiectiv, reflexiv. Asadar, forma accentuata a
pronumelui personal eu, asezat orgolios atat in titlu, cat si in versul I, este un element specific expresionismului care
tine de exacerbarea eului creator. Pe de alta parte, el realizeaza identificarea clara a eului liric ca marca a lirismului
subiectiv. Verbul la forma negativa nu strivesc anunta atitudinea pe care o va adopta eul liric fata de misterele
universale.
Din punct de vedere structural, poezia este organizata in trei secvente lirice. Prima cuprinde primele 5 versuri,
a doua se construieste pe o comparatie ampla iar cea de-a treia cuprinde versurile care concentreaza intregul mesaj al
textului: si tot ce-i neinteles/ se schimba-n neintelesuri si mai mari/ sub ochii mei-/ caci eu iubesc/ si flori
si ochi si buze si morminte.
In prima secventa se configureaza deja, printr-o suita de metafore, cele doua tipuri de cunoastere prin care
putem explora universul- cunoasterea paradisiaca, pe care eul liric o refuza, si cea luciferica. Nu strivesc si nu
ucid sunt verbe de aspect negativ care fac parte din campul semantic al distrugerii, deoarece prin actul cognitiv de tip
paradisiac se distruge misterul, se produce o criza in ceea ce se numim obiectul cunoasterii.
Enumeratia [...]flori, [...]ochi, [...]buze [...] morminte contine simboluri ce contureaza corola de minuni si
face trimitere tocmai la varietatea misterelor pe care poetul este chemat sa le potenteze. Florile simbolizeaza
frumusetea, dar si perfectiunea; ochii sunt simbol al cunoasterii si al spiritualitatii, in timp ce buzele sunt o semnificatie
a tainei cuvantului, a comunicarii, dar si a senzualitatii. In fine, mormintele reprezinta un simbol al transcenderii, al
trecerii din spatiul profan in cel sacru.
Cea de-a doua secventa lirica se deschide cu metafora luminii, o metafora specifica liricii blagiene , prin care se
identifica tipul de cunoastere. Lumina altora reprezinta un mod de a defini lumea comuna, dar si cunoasterea
rationala, promovata de cea paradisiaca. Alte metafore revelatorii sugereaza faptul ca acest tip de cunoastere dezvaluie
misterul, definit prin metafora nepatrunsul ascuns. Acest nepatruns desemneaza universul in stare pura, cu
trimitere la tabloul genezei din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu. De asemenea, trimitere la acest mister o face si
substantivul vraja, iar verbul a sugruma- integrat in campul semantic al distrugerii- reveleaza faptul ca misterul
este distrus prin cunoasterea rationala.

A doua parte a celei de-a doua secvente este construita pe o comparatie ampla, dar si pe o serie de antiteze.
Aceasta din urma este deschisa de conjunctia adversativa dar si delimiteaza doua posibile atitudini in fata lumii.
Pronumele personal eu, reluat si in pozitie initiala in versul urmator- eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-,
concretizeaza atitudinea pentru care opteaza eul liric, si anume aceea de a merge in sensul misterului, de a-l adanci.
Sugestiv este in acest vers si verbul a spori, folosit cu sensul de a amplifica. Lumina mea desemneaza, prin
opozitie cu lumina altora, celalalt tip de cunoastere- cea luciferica, poetica. Se reitereaza prin aceasta metafora
ideea ca rolul poetului, in conceptia lui Blaga, este acela de a face misterul vizibil- de a-l pune in lumina.
Comparatia ampla sustine pozitionarea eului liric, iar luna este considerata marea epifanie dramatica a timpului,
pentru ca ea este un astru supus timpului si mortii- si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci
tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de
sfant mister. Poetul precizeaza, de asemenea, ca finalitatea actului poetic presupune sugestie si nu act logic,
rational. Cu aceasta valenta poate fi interpretata folosirea verbului a imbogati. Se observa prezenta unei noi suite
de metafore revelatorii care sugereaza, din nou, misterul- a lumii taina, intunecata zare, tot ce-i neinteles/
se schimba-n neintelesuri si mai mari.
Ultima secventa lirica ce are rol de concluzie valideaza ideea ca iubirea este o forma de cunostere, o forma a
hierofaniei. Simetric, poezia reia simbolurile din incipit- [...]flori, [...]ochi, [...]buze [...] morminte , iar adverbul
si nu doar intareste acesta observatie, ci si egalizeaza aceste simboluri.
Dincolo de text se valideaza, conform spuselor poetului, antiteza dintre cultura occidentala (care se revarsa, este
vizibila oricui) si cea asiatica, care este ca un boboc care nu se deschide niciodata. In ceea ce priveste discursul
liric, acesta se organizeaza in jurul unor antiteze, cum ar fi cea dintre intuneric-lumina, materie-spirit, sacru-profan, sau
cunoastere paradisiaca-cunoastere luciferica.
Modernismul blagian se manifesta nu doar la nivelul expresiei, ci si la nivelul prozodiei, prin cultivarea versului
liber. Acesta urmeaza ritmul tensiunii lirice, lirismul fiind, asa cum s-a mai precizat, unul profund reflexiv, intrucat vocea
eului liric este mai pregnanta decat in lirica altor poeti contemporani cu Blaga. Acest lucru se justifica prin faptul ca eul
liric nu intentioneaza sa relizeze o confesiune personala- vocea eului poetic este, mai degraba, un simbol al conditiei
umane.
In opinia mea, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o arta poetica moderna
pentru faptul ca interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restranse la metafore
revelatorii, comparatie ampla sau cultivarea versului liber) la relatia poet-lume si poet-creatie.