Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Lucian Blaga)

-modernism-

REPER I *6p
• Preliminarii(date autor, referință critică, opere)
• Geneza operei(cum a luat naștere, în ce condiții)
• Definiția curentului *2p
• Numirea a 4 trăsături ale textului *2p (1p+1p)
Modernismul a fost definit drept o tendință în arta și literatura secolului
al XX-lea care se opune tradiționalismului și parnasianismului și care se
caracterizează prin adoptarea de noi forme inovatoare în planul creației
artistice. Modernismul românesc se dezvoltă sub directa îndrumare a
teoreticianului Eugen Lovinescu, care a militat pentru sincronizarea literaturii
române cu literatura europeană. Acesta, prin intermediul revistei și a
cenaclului ,,Sburătorul” pune bazele modernismului. Estetica modernistă
promovează inovația atât în plan tematic cât și in privința formelor de
comunicare artistică. Astfel încât, temele grave, abordările mitice, filozofice,
emană tensiune lirică prin folosirea limbajului intelectualizat, a simbolurilor, a
metaforelor, a ambiguității și a ermetismului, dar și a prozodiei moderne. In
acest sens, se remarcă în lirica românească poeți care și-au început activitatea
sub semnul tradiționalismului (Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile
Voiculescu), dar au aderat ulterior spre libertatea oferită de modernism și,
totodată, poeți care s-au afirmat direct sub semnul modernismului precum,
Ion Barbu.
Lucian Blaga, este un reprezentant de seamă al perioadei interbelice, fiind
un poet modernist care a avut o contribuție importantă atât în domeniul
literaturii, cât și al filozofiei. Poezia modernistă blagiană ilustrează principiile
modernismului interbelic și propune o viziune nouă, inedită asupra creației și
a lumii. În acest sens, poetul deschide în lirica românească orizonturile
fascinante ale gândirii mito-poetice, conturate într-o vizune cosmologică de o
uluitoare coerență.
 Universul liric a lui Blaga se deschide cu poezia “Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, publicată în volumul de debut, intitulat “Poemele luminii”
apărut în 1919. Ea sintetizează conceptele exprimate de autor, redându-le
într-un limbaj artistic impresionant, caracterizat de emoție, sensibilitate și
mister. Astfel, tema poeziei se axează pe metafora lumii și a cunoașterii prin
iubire, aceasta fiind cea mai importantă cale către definirea poetică a
misterelor universului. Pentru Lucian Blaga moartea nu este un sfârșit
dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume superioară așa cum apare
în poezia „Gorunul”. În viziune blagiană, destinul omului este de a exista în
lumea misterelor, de a le accepta și contempla, însă fără a le descoperi.
• Evidențierea a 2 trăsături *2p (1p+1p)
O primă trăsătură modernistă a liricii lui Blaga, dar mai ales a poemului
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este tema “ars poetica” prin care este
exprimată concepția autorului despre poezie, procesul de creație și rolul lui în
lume. În această artă poetică, este surprinsă atitudinea poetului față de marile
taine ale universului. El este predestinat protejării acestor mistere universale
și, prin contribuția sa, adică prin creația poetică, să le amplifice. Cele două
concepte filozofice create de Blaga “cunoașterea paradiziacă” și “cunoașterea
luciferică” se răsfrâng asupra poeziei și sunt regăsite cu ajutorul “luminii”.
Astfel, “lumina mea” devine un corespondent al “cunoașterii luciferice” de a
cărui parte este artistul, lucru revelat de repetarea pronumelui personal “eu”,
iar “lumina altora”- un simbol al cunoașterii paradiziace. Opoziția dintre
aceste două concepte, dintre persoana I singular și persoana a III-a plural, dar
și motivele literare folosite (“luna”, “taina”, “flori”, “ochi”, “buze”, “morminte”,
“fiori”) sporesc caracterul filozofic al poeziei.
O altă trăsătură specifică liricii moderniste nelipsită din poemul “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” se referă la ingambament. În acest sens,
poezia este structurată sub forma unui monolog liric reprezentat de versuri
libere și metrică variabilă, cu libertăți ritmice și cu înlănțuiri de tipul
ingambamentului: “și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea
[…] “. Versul urmează logica și frazarea gândului sau a sentimentului exprimat,
iar euforia acestuia sugerează amplificarea misterului. De asemenea, tehnica
ingambamentului presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și
continuarea ei cu literă mică sub forma unui discurs fluent, versul cel mai
scurt al poeziei - “dar eu” - și cel mai lung - “eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”- fiind plasate în poziție mediană.
REPER II *6p
• Titlu, tema *2p
• scenă semnificativă *2p
• Altă scenă semnificativă *2p
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este alcătuită din punct
de vedere structural dintr-o strofă polimorfă reprezentată de două fraze
înlănțuite prin ingambament. În acest sens, discursul liric este o confesiune
amplificând intensitatea trăirilor contradictorii și expresivitatea imaginarului
poetic. De asemenea, ca în orice artă poetică, lirismul subiectiv se manifestă și
în această poezie, confirmând prezența eului liric prin mărcile lexico-
gramaticale reprezentate de verbe și pronume la persoana I: “nu strivesc”, “nu
ucid”, “eu”, “mea”, ce au rolul de a stabili ipostaza eului liric față de creație,
toate aceste elemente fiind redate în poezie prin construirea a trei secvențe
poetice.
În prima secvență poetică, se regăsește structura din titlul poeziei care
accentuează atitudinea poetului cu privire la cunoaștere: “Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea
mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Primul și al doilea verb apar la
forma negativă (“nu strivesc”, “nu ucid”) ca semn al respingerii cunoașterii
raționale (cunoașterea paradiziacă). Poetul este dator să păstreze misterele
universului, de aceea el optează pentru cunoașterea luciferică. Aceasta
potențează (amplifică) tainele (misterele) universale, prin contemplarea
nemijlocită a formelor concrete sub care se înfățișează: “flori”, “ochi”, “buze”,
“morminte”. Metafora “calea mea” exprimă destinul poetului asumat în baza
cunoașterii luciferice și în detrimentul celei paradiziace, în timp ce “mintea”
devine un simbol al intelectului. Ultimul vers al secvenței detaliază, prin
enumerație, câteva dintre elementele devenite simboluri esențializate ale
acestor mistere universale: “flori”-viața și efemeritatea, “ochi”-contemplația,
reflectarea profunzimilor sufletești și spiritul cognitiv, “buze”- erosul și
logosul, rostirea poetică, “morminte”- eternitatea, marea taină a morții.
 A doua secvență poetică este amplă și dezvoltă, prin antiteză și metafore,
diferența dintre cele două tipuri de cunoaștere. “Lumina altora” (cunoașterea
paradiziacă) “sugrumă vraja” existenței, pentru că intenționează să explice
logic tot ce e în jur. În schimb, prin cunoașterea luciferică, poetul “sporește”
taina lumii, proiectând în misterele lumii un înțeles, un rost și valori
aparținând poeziei. Comparația dezvoltată - “și-ntocmai cum cu razele ei albe
luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții, / așa
îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”- adâncește
funcția artei de a îmbogăți realitatea transformată subiectiv. Poetul compară
efectul luminii selenare (lumina lunii) cu iluminarea artistică a lumii prin
poezie. Lumina lunii nu risipește întunericul nopții, ci îi sporește misterul.
Artistul are aceeași misiune ca și luna, de a crea un univers misterios- poezia.
Destinul poetului este acela de a-și apropia prin contemplație marile mistere
ale lumii și ale ființei. Această modalitate de asumare a lumii îl singularizeză
(este astfel decât ceilalți oameni). Efectul protejării misterului este
amplificarea lui: “și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/
sub ochii mei”.
Ultima secvență poetică este concisă și reprezentativă pentru a defini arta
poetică este alcătuită dintr-o propoziție subordonată cauzală: “căci eu iubesc/
și flori, și ochi, și buze, și morminte”. Prin metafore și enumerația prin “și”,
poetul subliniază că atitudinea de protejare a misterelor lumii este izvorâtă
din iubire. El “nu strivește”, “corola de minuni a lumii” deoarece iubește tot ce
îl înconjoară. Cunoașterea luciferică este creatoare și afectivă. În poezia lui
Blaga, iubirea nu are doar o funcție sentimentală, ea este o modalitate de
cunoaștere a lumii. Pornind de la premisa că termenul cheie al poeziei este
pronumele personal “eu” , textul poate fi redus la incipit și ultima secvență. În
acest fel, este esențializat crezul poetic blagian: poezia reprezintă o modalitate
de amplificare a misterelor universului prin metaforă, iar poetul devine
artistul care potențează tainele lumii pentru a-i păstra farmecul.
REPER III *6p
• 2 elemente de compoziție *6p (3p+3p)
În ceea ce privește structura poemului, un element de compoziție
reprezentativ pentru temă este titlul. Element paratextual, analitic, neobișnuit
de lung și alcătuit dintr-un enunț, sintetizează crezul poetic a lui Blaga și
schițează în linii mari relația eu-univers. Cele două extreme sunt relaționate
prin trei aspecte esențiale care particularizează titlul acestei poezii blagiene.
Astfel, prezența declamativă a pronumelui personal “eu” desemnează
conștiința artistică, iar verbul la forma negativă “nu strivesc” sugerează refuzul
atitudinii distructive a poetului față de lume, față de farmecul pe care
totalitatea misterelor îl conferă acesteia. De asemenea, metafora revelatorie
“corola de minuni a lumii”, definiție inedită a poeziei înseși, exprimă simbolic
echilibrul perfect al elementelor care compun lumea și la care poetul se
raportează prin contemplație. În plus, distingem în primul vers al poeziei,
titlul acesteia, fapt ce întărește legătura dintre paratext și mesajul poetic.
Pe lângă titlu, la nivelul figurilor semantice, poezia lui Blaga se
caracterizează prin metaforism și intelectualizare a emoției, prin folosirea de
simboluri de maximă abstractizare. Cuvintele sunt resemantizate și aduse intr-
un câmp al misterului. Poemul cultivă metafora revelatorie, limbajul devenind
parte a metafizicii cunoașterii: “nepătrunsul ascuns”, “adâncimi de întuneric”,
“întunecata zare”, “sfânt mister”. Epitetul metaforic “nepătrunsul ascuns” și
metafora “adâncimi de întuneric” conotează ideea de univers misterios ce nu
trebuie descifrat în esența tainelor sale, ci așteaptă să fie ocrotit, pentru a-i
asigura echilibrul spiritual existențial. De asemenea, conjuncția “și” prezentă
de zece ori în text, conferă cursivitate discursului liric și accentuează ideile cu
valoare gnomică. Seriile verbale antonimice cu forme afirmative și negative,
redau opțiunea poetică pentru cunoașterea luciferică, care stă sub semnul
misterului. “Lumina” sa, poezia, va păstra acel foc ceresc al cuvintelor
perpetuând astfel taina.
În concluzie, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este
o creație modernistă definitorie pentru prima etapă lirică, dar în același timp,
este o artă poetică deoarece pune problema condiției creatoare a omului în
care poezia devine un instrument de revelare a misterelor lumii.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Lucian Blaga)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.