Eseuri 2021 Complet

ESEURI
SUBIECTUL III
PENTRU
BACALAUREAT
2021
Pentru toate profilurile
1
CUPRINS
I. Modernismul
1. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumiiˮ de Lucian Blaga………………. pag. 3
2. „Flori de mucigaiˮ de Tudor Arghezi………………………………………pag. 6
3. „[Din ceas dedus…]ˮ / „Joc secundˮ de Ion Barbu………………………...pag. 9
II. Romantismul
1. „Luceafărulˮ de Mihai Eminescu…………………….……………………..pag. 12
III.Simbolismul
1. „Plumbˮ de George Bacovia………………………………………………..pag. 16
IV. Proză scurtă
1. Basmul cult – „Povestea lui Harap – Albˮ de Ion Creangă ………………..pag. 19
2. Nuvela psihologică – „Moara cu norocˮ de Ioan Slavici…………………...pag. 23
3. Comedia de moravuri - „O scrisoare pierdutăˮ de I. L. Caragiale..………...pag. 27
V. Romanul
1. Romanul obiectiv – „Ionˮ de Liviu Rebreanu……………………………....pag. 30
2. Romanul balzacian – „Enigma Otilieiˮ de George Călinescu………………pag. 34
3. Romanul mitic – „Baltagulˮ de Mihail Sadoveanu………………………....pag. 38
4. Romanul experienței – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiˮ de
Camil Petrescu……………………………………………………………...pag. 42
2
I. Modernismul
I.1. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – modernismul
 Modernismul blagian
 Profilul autorului
 Conceptul de artă poetică
 Tema poeziei
 Titlul
 Compoziție
 Semnificații
 Versificație
 Curentul literar – modernismul (teorie)

În sens larg, modernismul înglobează toate mișcările literare inovatoare ale
perioadei interbelice precum simbolismul, expresionismul, ermetismul sau
avangardismul. În sens restrâns, modernismul se referă la mișcarea literară teoretizată de
către Eugen Lovinescu, conducătorul revistei literare „Sburătorulˮ și a cenaclului din
jurul acesteia. Lovinescu susține principiul sincronismului în literatură, care se referă la
valorificarea unor modele din literatura europeană, prin imitație tematică, conceptuală,
stilistică.
În lirică, modernismul se particularizează prin intelectualizarea sentimentului,
manifestată prin trecerea de la tema rurală, la tema condiției individuale în lume sau la
tema creației superioare. De asemenea, se evidențiază libertatea absolută a surselor de
inspirație, care declanșează interferența poeziei cu filosofia sau matematica. Versurile nu
mai respectă normele consacrate ale prozodiei, fiind scrise prin tehnica ingambamentului.
Reprezentanți de seamă ai liricii moderniste sunt Lucian Blaga, Tudor Arghezi
și Ion Barbu, care contribuie în mod covârșitor la dezvoltarea literaturii române.
 Modernismul blagian
La Lucian Blaga, modernismul se manifestă printr-un puternic suflu expresionist,
evidențiat mai ales în primul volum de poeme, „Poemele luminiiˮ, prin dilatarea eului
liric la proporții colosale. De asemenea, interferența dintre noțiunile filosofice și
metaforele revelatorii din poezie reprezintă o altă formă a modernismului blagian.
Viziunea despre lume evidențiată în poezii este reluată ulterior în lucrările filosofice, prin
noțiuni fundamentale precum: cunoașterea, misterul, Marele Anonim.
Lucian Blaga este o personalitate semnificativă a literaturii române care s-a
manifestat ca poet, prozator, filosof și eseist în perioada interbelică, fiind un membru de
seamă din jurul revistei „Sburătorulˮ. Debutează ca poet cu volumul de poezii „Poemele
luminiiˮ (1919), iar ulterior publică volume precum: „Pașii profetuluiˮ, „În marea
3
trecereˮ sau „Lauda somnuluiˮ. Ca prozator publică romanul auto-biografic „Hronicul și
cântecul vârstelorˮ, iar ca dramaturg scrie „Meșterul Manoleˮ, „Dariaˮ sau „Ivankaˮ.

Textul blagian „Eu nu strivesc corola de minuni a lumiiˮ are statut de artă
poetică, întrucât este un manifest al crezului poetului cu privire la conceptul de creație
sau la misiunea creatorului în lume. Opera literară în discuție, concentrată în jurul
pronumelui personal eu surprinde condiția creatorului în univers, ca ființă unică, în raport
cu „alțiiˮ.
 Tema poeziei
Tema poeziei este aspirația poetului spre potențarea misterelor universului,
prin cunoașterea pe calea poetică, manifestată atât spre interior, cât și spre exterior.
La nivelul textului, tema se conturează prin cultivarea metaforei incifrate,
specifică modernismului blagian, precum și prin interarea unor figuri de stil, care conferă
expresivitatea limbajului literar precum antiteza unirii. Motivul luminii, fundamental în
primul volum de poezii, se identifică la nivelul textului, ajunse conotative, astfel încât
exprimă viziunea poetului despre cunoaștere.
 Titlul
Titlul operei blagiene adoptă o formulă propozițională pentru a amplifica forța
manifestului artistic al poetului. Pronumele subiect „euˮ conferă poeziei un puternic suflu
expresionist, întrucât eul este dilatat la proporții cosmice. Pronumele „euˮ este cheia de
înțelegere a poemului blagian, întrucât se repetă de cinci ori pe parcursul textului.
Verbul predicat „nu strivescˮ la forma negativă are rolul de a ilustra impactul
puternic al cunoașterii logice asupra frumuseților universului. „Corola de minuni a lumiiˮ
este o metaforă revelatorie blagiană a cărei semnficații se poate descifra prin forma
rotundă a corolei, care sugerează perfecțiunea universului. Criticul literar Marin Mincu
decodifică sensul metaforei, afirmând: „O uriașă floare cu neasemuite petale, palpitând de
taineˮ.
 Compoziție
Opera literară se structurează în două fraze ample organizate în trei secvențe
lirice. În prima secvență se evidențiază demersul eului poetic. A doua secvență surprinde
antiteza mereu amplificată, iar a treia secvență evidențiază justificarea demersului poetic.
 Semnificații
Textul poetic debutează cu reluarea titlului, având valoare expresivă de a
amplifica ideea manifestului artistic din paratext. Verbul „nu strivescˮ este dublat de
verbul „nu ucidˮ pentru a ilustra efectele distrugătoare ale minții asupra farmecului
universal („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc / în calea meaˮ).
A doua secvență lirică are semnificațiile prin antiteza amplificată, evidențiată
prin valoarea expresivă a conjuncției adversative „darˮ. Primul nivel al antitezei este „eu-
lumeˮ, care conferă unicitate viziunii poetice și demersul său creator.
4
Al doilea plan se evidențiază prin antiteza „lumina mea, lumina altoraˮ prin
invocarea motivului luminii, care exprimă noțiunea de cunoaștere. În lucrările filosofice
de mai târziu, Blaga teoretizează din punct de vedere dihotomic noțiunea de cunoaștere,
mai exact „cunoașterea paradisiacăˮ. În acest sens, cunoașterea paradisiacă exprimă
maniera rece, rațională de a percepe universul, iar „cunoașterea lucifericăˮ se referă la
implicarea afectivității a poetului, a metaforei în modul de a vedea lumea, pentru a
amplifica tainele. Astfel, „lumina meaˮ reprezintă cunoașterea luciferică care sporește
marile necunoscute ale lumii, iar „lumina altoraˮ reprezintă cunoașterea paradisiacă care
dezvăluie misterul „nesugrumându-lˮ.
Al treilea nivel al antitezei se realizează între perfecțiunea macrocosmosului
sugerată de „corola de minuni a lumiiˮ și înfățișări tangibile ale unor microcosmosuri
semnificative precum „floriˮ, „ochiˮ, „buzeˮ și „morminteˮ. Temenul „floriˮ exprimă
frumusețea și gingășia universului vegetativ, „ochiiˮ exprimă cunoașterea spre lume și
spre sine. Substantivul „buzeˮ sugerează microuniversul logosului, iar „morminteleˮ
trimit la „marea trecereˮ. Poetul valorifică aceste forme ale misterului pentru a cuprinde
lumea materială, lumea spirituală și lumea emoțională.
Antiteza este susținută și de dispunerea verbelor, întrucât la persoana I
exprimă misiunea poetului în lume. Se identifică verbele „nu ucidˮ, „nu strivescˮ,
„îmbogățescˮ, „iubescˮ, iar la persoana a III – a, asociată cu „lumina altoraˮ se identifică
un singur verb „sugrumăˮ. Pledoaria poetului pentru cunoaștere, ca factor de amplificare
al misterului se evidențiază prin verbele la persoana I care leagă dezvăluirea tainelor („nu
ucidˮ) și se amplifică până la nivel cosmic („sfântul misterˮ).
Ampla comparație din a doua secvență conferă limbajului poetic ambiguizat
prin metaforă revelatorie claritate asupra viziunii poetului („razele ei albe luna...ˮ).
Lumina lunii, albă sau argintie estompează contururile universului, amplificând „vraja
nepătrunsului ascunsˮ.
A treia secvență semnificativă lirică începe cu conjucția „căciˮ, care introduce
o justificare asupra viziunii poetului. Astfel, demersul eului poetic este explicabil prin
iubire față de toate manifestările lumii. Întregul manifest artistic se poate desprinde din
versurile „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (...) căci eu iubesc / și flori și ochi și
buze și morminteˮ.
 Versificație
Opera literară blagiană se evidențiază prin anularea canoanelor consacrate ale
prozodiei, poezia fiind redactată prin tehnica ingambamentului, textul fiind astrofic, cu măsură
flexibilă, vers alb și ritm combinat.
5
I.2. Flori de mucigai
de Tudor Arghezi

 Modernismul arghezian
 Tema poeziei
 Titlul
 Compoziție
 Semnificații
 Versificație

avangardismul. În sens restrâns, modernismul se referă la mișcarea literară teoretizată
de către Eugen Lovinescu, conducătorul revistei literare „Sburătorulˮ și a cenaclului din
stilistică.
În lirică, modernismul se particularizează prin intelectualizarea
sentimentului, manifestată prin trecerea de la tema rurală, la tema condiției individuale
în lume sau la tema creației superioare. De asemenea, se evidențiază libertatea absolută
a surselor de inspirație, care declanșează interferența poeziei cu filosofia sau
matematica. Versurile nu mai respectă normele consacrate ale prozodiei, fiind scrise
prin tehnica ingambamentului.
Reprezentanți de seamă ai liricii moderniste sunt Lucian Blaga, Tudor
Arghezi și Ion Barbu, care contribuie în mod covârșitor la dezvoltarea literaturii
române.
 Modernismul arghezian
Revendicat în egală măsură de mișcarea tradiționalistă și de cea modernistă,
Arghezi valorifică în creațiile sale principii moderniste, precum libertatea absolută a
surselor de inspirație, în creațiile argheziene, remarcându-se cele mai nepoetice cuvinte
șlefuite în chip artistic. De asemenea, de factură modernistă este o estetică inovatoare
valorificată de la poetul francez Charles Baudelaire, estetica urâtului. Pentru cei doi poeți,
formula artistică este diferită, întrucât creatorul francez își exprimă intenția de „a extrage
frumosul din urât, însă urâtul e cu U mareˮ, însă Arghezi transfigurează tot ceea ce, în
ordine mundană, este luat de jos, de la periferia societății, în preț spiritual. Această
formulă estetică formulată în această poezie și nu numai este anticipată din versurile
poeziei „Testamentˮ: „Din bube, mucigaiul și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noiˮ.
6
Tudor Arghezi este o personalitate semnificativă a literaturii române cu o
operă bogată ce se manifestă ca poet, prozator și publicist, atât în perioada interbelică, cât
și în perioada postbelică. Debutează în 1927 cu volumul de poezii „Cuvinte potriviteˮ și
se autodefinește drept ca un „începător întârziat și perpetuu debutantˮ. În 1931, Arghezi
publică al doilea volum de poezii intitulat „Flori de mucigaiˮ, care cuprinde creații
considerate de către George Călinescu ca fiind „de rafinament și subtilitate artistică ele
presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniiˮ.

Textul arghezian „Flori de mucigaiˮ are statut de artă poetică, întrucât este un
manifest al crezului poetului cu privire la conceptul de creație sau la misiunea creatorului
în lume. Poemul surpinde rolul creației dintr-o lume în care nu pătrunde nici lumina
divinității, iar solitudinea artistului este metafizică.
 Tema poeziei
Tema textului poetic „Flori de mucigaiˮ de Tudor Arghezi este condiția fizică
a damnării individului, claustrat într-o lume imundă, astfel încât caută neobosit o cale de
comunicare cu sinele și lumea. Pentru poet, creația devine o manieră de existență, o
formulă prin care comunică și se comunică. Tema se evidențiază la nivelul textului prin
motivul scrisului, ca formă de scrijelire pe pereții carcerei. Arghezi valorifică experiența
din închisoarea Văcărești, evidențiată în text prin termenul „mucigaiˮ.
 Titlul poeziei
Titlul operei literare argheziene reprezintă o reinterpretare a titlului poeziei
lui Baudelauire „Les fleurs du Malˮ și pe care poetul le transfigurează în „Flori de
mucigaiˮ, un oximoron cu valoare semnificativă. Florile reprezintă creațiile izvorâte din
efortul creator de a scrijeli cu unghia pe pereții reci ai închisorii, iar mucigaiul
evidențiază umezeala spațiului carceral, o lume luată de jos, un univers al subteranului.
 Compoziție
Compozițional, textul se structurează în două unități strofice, organizate în
patru secvențe lirice care evidențiază efortul creator.
 Semnificații
Opera literară se deschide cu pronumele personal „leˮ, care evidențiază
reluarea titlului la nivelul textului. Încă din debutul poeziei, se sugerează motivul scrierii,
fundamental în text, menit să ilustreze tema creației. De asemenea, se identifică simbolul
unghiei care exprimă o modalitate neconvențională de a crea. Condiția creatorului prinde
contur prin versul „Pe întuneric, în singurătateˮ, care ipostaziază ființa într-o solitudine
absolută. Omul nu este părăsit doar de semeni, ci și de divinitate, întrucât poetul creează
„Cu puterile neajutateˮ. Simbolurile biblice („taurulˮ, „leulˮ, „vulturulˮ) care exprimă
forța, strălucirea și superioritatea divinității, evidențiază lipsa harului divin („Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu șu lui
Ioanˮ). În absența divinității absolute, poetul resimte și lipsa instrumentului clasic de
7
scris, condeiul, astfel încât, creația din universul ostil reprezintă o formulă inovatoare de
creație.
A doua secvență lirică se construiește prin alternarea timpurilor verbale de la
perfectul compus „am scrisˮ, la prezentul „suntˮ. Verbul „a fiˮ la timpul prezent, conferă
valoare axiomatică enunțului, întrucât Arghezi definește creația din inovatorul volum de
poezii. Metafora „stihuri fără anˮ exprimă forța creației de a transfigura ordinea
temporalității, ilustrând eternitatea poeziei. De asemenea, se evidențiază și metafora
„stihuri de groapăˮ, care proiectează mediul din cadrul spațiului carceral, locul creației de
unde autorul scrie. Simbolul gropii semnifică ostilitatea în esență a mediului carceral.
Conceptele vitale în viața unui individ sunt cele de foame și de sete („sete de apăˮ,
„foame de scrumˮ), care sugerează astfel importanța creației pentru poet, care consideră
că scrisul este un concept vital în viața sa, pe lângă sete și foame. Sintagma „stihurile de
acumˮ semnifică noutatea volumului de poezii „Flori de mucigaiˮ.
A treia secvență lirică debutează cu valorificarea verbelor la perfect compus
(„s-a tocitˮ, „am lăsatˮ), așa cum se identifică în a doua secvență. Metafora „unghiei
îngerești tociteˮ exprimă absența divinității din mediul creator, în pofida unei așteptări
din partea poetului („Am lăsat-o să creascăˮ). Ultimul vers al secvenței („Sau nu am mai
cunoscutˮ) exprimă, prin forma negativă a verbului, o metamorfoză profundă a
individului în raport cu divinitatea în plan cognitiv. Conjucția disjunctivă „sauˮ din
debutul versului conferă valoare dubitativă versului anterior „Și nu mi-a crescutˮ, astfel
încât se pot evidenția și metamorfoze pe plan afectiv. Dacă în „Psalmˮ, Arghezi era un
neobosit căutător al divinității corporalizate, idealul său fiind epifania lui Hristos („Vreau
să te pipăi și să urlu: Este!ˮ), iar acum, în poezia de față, poetul se resemnează în ceea ce
privește relația cu divinitatea.
A doua strofă a textului poetic corespunde ultimei secvențe lirice,
semnificativă prin trecerea de la verbele la perfect compus, la imperfect („eraˮ, „băteaˮ,
„mă dureaˮ). Valoarea expresivă a imperfectului este de a evidenția continuitatea unei
stări preexistente creației, marcate de criza creatorului („Era întunericˮ). Izolarea de lume
se evidențiază prin conturarea universului exterior prin adverbul „departeˮ („Ploaia bătea
departe, afarăˮ). În acest sens, criticul literar Nicolae Balotă susține ideea potrivit căreia
„Creația este un dar și o condamnare, totodată, pentru poetˮ. Versul final („Și m-am silit
să scriu cu unghiile de la mâna stângăˮ) exprimă abaterea de la o normă creatoare
anterioară și trecerea la o formulă inovatoare, în absența luminii lui Dumnezeu.
 Versificație
Opera literară blagiană se evidențiază prin anularea canoanelor consacrate ale
prozodiei, poezia fiind redactată prin tehnica ingambamentului, textul având două strofe,
prima fiind polimorfă, iar a doua un catren. De asemenea, se regăsește rima parțială, ritm
interior și măsură flexibilă.
8
I.3. [Din ceas dedus…] / Joc secund
de Ion Barbu

 Modernismul barbian
 Tema poeziei
 Titlul - „Stilˮ
 Compoziție
 Semnificații
 Versificație

avangardismul. În sens restrâns, modernismul se referă la mișcarea literară teoretizată de
către Eugen Lovinescu, conducătorul revistei literare „Sburătorulˮ și a cenaclului din
stilistică.
În lirică, modernismul se particularizează prin intelectualizarea
sentimentului, manifestată prin trecerea de la tema rurală, la tema condiției individuale în
lume sau la tema creației superioare. De asemenea, se evidențiază libertatea absolută a
surselor de inspirație, care declanșează interferența poeziei cu filosofia sau matematica.
Versurile nu mai respectă normele consacrate ale prozodiei, fiind scrise prin tehnica
ingambamentului.
Reprezentanți de seamă ai liricii moderniste sunt Lucian Blaga, Tudor Arghezi și
Ion Barbu, care contribuie în mod covârșitor la dezvoltarea literaturii române.
 Modernismul barbian
La Barbu, modernismul se manifestă prin aspirația spre poezia pură, eliberată
de orice formă de afectivitate, de sentimentalism, întrucât poetul este ocupat de Ideea
pură în spiritul lui Platon. În acest sens, Barbu ajunge la formele ireductibile ale limbii,
astfel încât criticul literar Tudor Vianu afirmă „Nu există vreun poet care să fi spus mai
multe în mai puține cuvinteˮ. O formulă estetică creatoare specifică lui Barbu este
ermetismul, întrucât sensurile poeziei sunt ascunse, inaccesibile comprehensiunii umane.
Ion Barbu este un vizionar al interferenței dintre poezie și matematică,
considerând poezia „un tărâm de întânire cu geometriaˮ. În 1930, Barbu publică volumul
de poezii „Joc secundˮ, în care inserează creații din cele trei etape, așa cum sunt stabilite
de către Tudor Vianu, adică „vârstele creației barbieneˮ. Acestea sunt după cum urmează:
etapa parnasiană (surprinde creațiile din tinerețe, considerate de Barbu „simple exerciții
de digitațieˮ, exemple: „Lavaˮ, „Munțiiˮ), etapa baladic – orientală (ilustrează universul
9
exotic, pe care Barbu îl valorifică ca drept sursă de inspirație, exemple: „După melciˮ,
„Ryga Cripto și Lapona Enigelˮ) și etapa ermetică (surprinde prin creații în cifru, despre
care criticul literar George Călinescu afirmă „Poezia se intelectualizeazăˮ, exemple: „Oul
dogmaticˮ, „Ritmuri pentru nunțile necesareˮ). Astfel, creațiile ermetice devin „fête de
l’Intellectˮ în spiritul lui Paul Valery.

Textul barbian „[Din ceas dedus...]ˮ are statut de artă poetică, întrucât este un
manifest al crezului poetului cu privire la conceptul de creație sau la misiunea creatorului
în lume. În poezia barbiană, poetul aspiră la Ideea pură în spiritul lui Platon, o poezie
pură.
 Tema poeziei
Opera literară „[Din ceas dedus...]ˮ de Ion Barbu prezintă tema aspirației
poetului spre poezia pură, ca formă de urmărire al idealului creator, poetul fiind obstinat
în căutarea Ideii pure, în spiritul lui Platon. Poetul se află în ascensiunea spre jocul
„secundˮ, prin abstragerea conținutului poetic din contigentul material condamnabil,
precum și din ordinea temporalității. De asemenea, poetul neagă orice formă de
sentimentalism, creația sa remarcându-se prin lirismul impersonal și prin cultivarea
rațiunii reci. La nivelul textului, tema se evidențiază prin cultivarea unor termeni din sfera
semantică a științelor exacte, matematica, menite să confere superioritate creației
barbiene. De asemenea, textul prezintă concepte valorificate din filosofia lui Platon
precum „Mitul peșteriiˮ sau „Viziunea trihotomică asupra creațieiˮ.
 Titlul – „Stilˮ
Textul poetic de față apare în fruntea volumului „Joc secundˮ, nepurtător de
titlu, astfel încât textul primește denumirea volumului sau a primei secvențe din poezie.
În manuscrisul Ochean, poezia purta titlul „Stilˮ, un substantiv comun simplu nearticulat,
precum și celelalte creații din volum („Timbruˮ, „Modˮ, etc.). Poetul renunță la paratext
în spiritul formelor ireductibile ale limbii, însă este notabilă intenția inițială a autorului.
Substantivul „Stilˮ conferă individualitate și unicitate acestei creații, o manieră
inovatoare de a crea în stilul ermetist, specific lui Barbu.
 Compoziție
Compozițional, textul poetic barbian se structurează în două secvențe lirice,
prima ilustrând viziunea barbiană asupra conceptului de creație, iar a doua conturează
ipostaza creatorului în univers.
 Semnificații
Prima secvență lirică a textului poetic barbian evidențiază aspirația poetului
spre poezia pură, surprinsă prin metafora „ (...) joc secund mai purˮ, o structură ce oferă
titlului volumului de poezii o formulă și surpinde esența viziunii creatorului, o poezie
descătușată de orice formă de sentimentalism, o creație a rațiunii, a logicii pure. Barbu
valorifică concepte din filosofia lui Platon, precum „Viziunea trihotomică asupra
creațieiˮ. În acest sens, Platon surprinde „jocul primˮ, o metaforă care se referă la creația
superioară a divinității absolute, o creație prin excelență spirituală. „Jocul secundˮ
10
reprezintă o formulă care are în vedere contribuția meșteșugarului la actul creator, prin
transfigurarea spiritului în materie, iar Platon consideră că meșteșugarul este Soarele. De
asemenea, o componentă a creației îi aparține omului, o ființă inferioară care crează
„jocul terțˮ, o creație impură. Misiunea creatorului este ascensiunea spre „jocul secundˮ,
încât comparativul „mai purˮ primește sens prin conturarea termenilor „un joc secund,
mai pur decât jocul terțˮ.
Procesul de creație prin care poetul cristalizează materia poetică în Idee pură
este „deducereaˮ, abstragerea „din ceasˮ. Termenul „ceasˮ are dublă conotație, sugerând
deopotrivă contingentul temporal, astfel încât creația are forța de a transcede ordinea
temporalității. De asemenea, termenul „ceasˮ cuprinde o componentă a materialității,
poetul aspirând la abstragerea conținutului poetic din contigentul material condamnabil.
În acest sens, creația se definește prin oximoronul „adâncul (acestei) calme cresteˮ, care
are rolul de a contura, prin valoarea adjectivului „calmeˮ dimensiunea apolinică a creației
barbiene, o poezie a ordinii, măsurii, echilibrului a rigorii matematice. Universul creației
barbiene este filtrat prin oglindă, motiv literar care face trimitere la mitul platonescian al
peșterii, expresie a redimensionării lumii reale pentru a se transfigura în materie poetică.
Un alt principiu creator, evidențiat în arta poetică se identifică în al treilea vers „tăind pe
înecarea cirezilor agresteˮ, care semnifică înlăturarea oricărei forme rudimentare, oricărui
imaginar poetic rural sau tradițional, deoarece nu corespunde conceptului de poezie pură.
Termenii din familia lexicală a satului („cireziˮ, „agresteˮ, etc.) sunt considerați că
aparțin altui tip de poezie, și nu fac parte din inspirația poetului. Procesul de recompunere
a universului poetic presupune refractarea „în grupurile apeiˮ pentru ca lumea materială
să devină lumea ideală.
A doua secvență lirică are rolul de a evidenția misiunea creatorului în lume, și
dubla ipostază a acestuia. Creatorul poeziei devine „Nadir latentˮ pentru a exprima
profunzimea ideilor sale. Nadirul este opus Zenitului, cel mai înalt punct al strălucirii
solare, astfel poetului nu este Zenit, ci Nadir, sugerând „înălțimileˮ adâncului. Misiunea
creatorului este de a cultiva metafora incifrată („Poetul ridică însumarea / De harfe
răsfirateˮ), iar structura („ce-n zbor invers le pierziˮ) exprimă ideea potrivit căreia sensul
metaforei este inaccesibil individului atras înspre teluric. Metafora barbiană vizează doar
sferele înalte ale cunoașterii, o formă superioară de comprehensiune.
Superioritatea autorului se evidențiază prin ipostazele în care se
metamorfozează, astfel încât secvența „Poetul ridică însumareaˮ sugerează ipostaza
hermetică, iar structura „și cântec istoveșteˮ surprinde ipostaza orfică a autorului, ca
formă de desăvârșire a creației. Imaginea finală a poeziei surprinde prin inserarea unui
element material „meduzeleˮ care prin trasparența lor înșelătoare sugerează tocmai
ieșirea din contigentul material întrucât meduzele devin expresia intangibilității.
 Versificație
Opera literară barbiană se evidențiază prin anularea canoanelor consacrate ale
prozodiei, poezia fiind redactată prin tehnica ingambamentului, textul având două strofe
catrene, având o măsura de 13-14 silabe. De asemenea se remarcă rima încrucișată, ritmul
predominant iambic.
11
II. Romantismul
II.1. Luceafărul
de Mihai Eminescu

 Curentul literar – romantismul
 Interferența genurilor
 Surse de inspirație
 Tema poemului
 Titlul
 Compoziție
 Incipitul poemului
 Semnificații
 Versificație
 Curentul literar – romantismul

Romantismul este o mișcare literară apărută în Germania la sfârșitul secolului
al XVIII – lea, iar ulterior se extinde în Anglia, Franța și întreaga Europă. Documentul
program al romantismului este prefața dramei „Cromwellˮ de Victor Hugo. Romantismul
este un curent de inspirație filosofică (Platon, Kant, Schopenhauer), dar și de inspirație
folclorică și mitologică (mitul sburătorului). Temele cultivate de romantici sunt condiția
omului de geniu, istoria, deșertăciunea umană, iar motivele fundamentale sunt de factură
onirică (visul, reveria, metamorfoza. metempsihoza), de factură nocturnă (umbra,
noaptea, castelul întunecat) sau de factură cosmică (luna, stelele, luceafărul). Procedeele
de expresivitate surprinse în scrierile romantice sunt antiteza, oximoronul și contrastul.
Mihai Eminescu este geniul zămislit al pământului românesc, o personalitate
semnificativă a literaturii române care s-a manifestat în Epoca Marilor Clasici, drept poet,
prozator și publicist. Face parte din societatea Junimea și publică în Convorbiri Literare o
parte a creației sale. În 1870, părăsește orașul Iași pentru a pleca la București, unde va fi
gazetar la ziarul „Timpulˮ.
 Interferența genurilor
Specifică romantismului este interferența genurilor, poemul eminescian
surprizând specii ale genului liric, idila și pastelul, precum și introducerea de basm care
sugerează genul epic. Măstile alegorice ale ființei comune superficiale precum și ale
omului de geniu, condiție superioară, rațională sunt purtate în text de fata de împărat și de
Luceafăr, astfel încât se evidențiază și genul dramatic.
12
 Surse de inspirație
a) Sursa folclorică
Eminescu valorifică o sursă de inspirație folclorică, care constă în basmul
popular muntenesc „Fata în grădina de aurˮ cules de Richard Hunisch într-un
voiaj în Țările Române. Veridicitatea sursei de inspirație constă în nota pe care
Dumitru Caracostea o găsește pe marginea unui manuscris „Aceasta este povestea.
Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că geniul, deși scapă de simpla uitare, nu
poate fi fericit, nici ferici pe cineva.ˮ
b) Sursa filosofică
O altă sursă de inspirație valorificată de poet este lucrarea „Lumea ca
voință și reprezentareˮ, scrisă de Arthur Schopenhauer. Pornind de la conceptul de
„voințăˮ filosoful creează dihotomia omul comun – omul de geniu. Primul,
sociabil, mediocru, instinctual, aspiră la depășirea condiției. Al doilea, solitar,
instinctual, rațional, dorește să-și împlinească idealul de iubire. Astfel, atracția
dintre cele două ființe care fac parte din două regnuri diferite este efemeră.
 Tema poemului
Tema poemului eminescian este condiția nefericită a geniului, solitar și
neînțeles, înzestrat cu rațiune și eternitate. Tema secundară este iubirea imposibilă
dintre două ființe care provin din două lumi imcopatibile. Tangențial, poemul
prezintă tema deșertăciunii umane, supuse principiului „fortuna labilisˮ.
 Titlul
Titlul poemului este format dintr-un substantiv comun, simplu, articulat
hotărât cu articolul „lˮ, a cărei valoare expresivă este de a conferi unicitate ființei
desemnate. În sens denotativ, termenul se referă la strălucirea unui astru, asociat
cu credințele populare cu planeta Venus. Termenul are sens conotativ, sugerând
strălucirea și superioritatea geniului în lume.
 Compoziție
Compozițional, poemul se structurează în patru tablouri,care susțin
simetria compozițională a operei prin interferența planurilor existențiale: teluric și
cosmic. Al doilea tablou înfățișează universul pământean, prin idila dintre Cătălin
și Cătălin, iar al treilea surprinde zborul intergalactic la Demiurg.
 Incipitul poemului
Poemul debutează cu o introducere specifică basmului, care plasează
povestea de iubire într-un miraculos „illo temporeˮ. Fata de împărat, purtătoarea
măștii alegorice a omului comun se evidențiază prin epitetul individualizator „O
prea frumoasă fatăˮ, care ilustrează frumusețea nelimitată a fetei. Acest epitet este
rodul efortului creator, întrucât Eminescu renunță la alte epitete din variantele
poemului, precum „O dalie de fatăˮ, „Un cănăraș de fatăˮ, „Un giuvaier de fatăˮ.
Atributul frumuseții este asociat cu cel al unicității, evidențiat prin comparația
13
amplă „Cum e Fecioara printre sfinți / Și luna între steleˮ. Astfel,fata exprimă
aspirația omului comun la depășirea condiției limitative.
 Semnificații
a) Primul tablou – povestea de iubire dintre fata de împărat și Luceafăr
Primul tablou al poemului eminescian înfățișează „dragostea peste
fireˮ dintre cele două ființe, fata de împărat și Luceafărul „de susˮ.
Povestea de iubire de naște prin contemplație „Îl vede azi, îl vede
mâniˮ, „El iar privea de săptămâniˮ, la fereastră, simbol al hotarului
dintre cele două lumi. De asemenea, sentimentele de iubire prind
contur în universul oniric, visul fiind un motiv specific romantismului.
Chemările cu valoare de invocație ale fetei declanșează
corporalizarea geniului în două ipostaze antitetice: Pentru prima
apariție, își găsește sorgintea în mare, fiind ilustrată metamorfoza
neptuniană a ființei superioare. Pentru a răspunde celei de-a doua
chemări, Luceafărul se întrupează din cer, evidențiindu-se
metamorfoza plutoniană. La nivelul expresivității limbajului, portretul
Luceafărului se realizează prin procedee artistice cu mare forță de
sugestie. Oximoronul „cu recile-i scânteiˮevidențiază puritatea,
rațiunea rece și strălucirea geniului. Comparația abstractizantă „Dar
ochii mari și minunați / [...] ca două patimi fără sațˮ, conferă geniului
caracter excepțional, în împrejurările excepționale din cea de-a doua
metamorfoză. Individul superior are forța de a transfigura destinul
omului comun prin eternizare („Colo-n palate de mărgea / Te-oi duce
veacuri multeˮ), precum și prin posibilitate de a-i oferi superioritate și
unicitate („Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât eleˮ).
Refuzul fetei de împărat se fundamentează pe superficialitatea
perceperii corporalizării geniului, prin două componente din sfera
mistică, adică înger și demon. Motivul ochiului („Ochiul tău îngheațăˮ,
„Privirea ta mă ardeˮ) surprinde apartenența la altă sferă, diferită de
planul existențial teluric, care declanșează însingurarea fetei,
incapabilă de a înțelege superioritatea geniului. („Deși vorbești pe
înțeles / Eu tot nu te pot pricepeˮ).
În finalul primului tablou, fata de împărat îi sugerează ideea
geniului schimbarea condiției de nemuritor („Fii muritor ca mineˮ), iar
Luceafărul își demonstrează superioritatea prin spiritul de sacrificiu
(„Da, mă voi naște din păcatˮ).
b) Al doilea tablou – pierderea statutului de înălțime a fetei de împărat

(Cătălina)
Al doilea tablou prezintă masca alegorică a omului comun, prin
idila pământeană dintre Cătălin („Băiat din flori și de pripasˮ) și
Cătălina, fata care își pierde unicitatea din primul tablou prin
abandonarea aspirației de a-și depăsi condiția. Individualizarea
onomastică, absentă în tabloul precedent, sugerează conformitatea fetei
cu planul teluric, al mediocrității umane. Acceptarea idilei pornește
dintr-un sentiment de însigurare diurnă, precum și din intangibilitatea
geniului.
14
c) Al treilea tablou – călătoria Luceafărului la Demiurg (geneza
universului)
Al treilea tablou suprinde călătoria Luceafărului la Demiurg, un
zbor spre momentul cosmogoniei. Tabloul debutează cu un pastel al
cosmosului, realizat prin procedee de expresivitate inovatoare precu,
paralelismul sintactic („Un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de
steleˮ). Metafora abstractizantă („El zboară gând purtat de dorˮ)
exprimă parcurgerea rapidă a distanțelor intergalactice. Imaginea
cosmosului prinde contur printr-o poetică a negării („Nu-i hotarˮ, „Nici
ochiˮ, „Nu e nimicˮ).
Refuzul Demiurgului se fundamentează pe ilustrarea efemerității
condiției umane, evidențiată sugestiv printr-o repetiție de tip chiasm
(„Căci toți se nasc prea a muri / Și mor spre a se nașteˮ). Totuși,
Demiurgul acceptă transfigurarea destinului ființei de geniu, însă tot în
ipostază superioară: filosoful („Să-ți dau înțelepciuneˮ), ipostază orfică
(„Vrei să dau glas acelei guriˮ) sau ipostaza Cezarului („Ți-aș da
pământul în bucățiˮ). În finalul tabloului, Demiurgul evidențiază
deșertăciunea „pământului rătăcitorˮ.
d) Al patrulea tablou – abandonarea idealului în iubire de către

Luceafăr
Ultimul tablou al poemului debutează cu un cadru natural, feeric,
specific liricii erotice eminesciene, conturat prin imaginarul poetic
vesperal, evidențiat prin motivul serii, codrului sau florilor de tei.
Imaginea cuplului se metamorfozează, devenind cuplul primordial
în mijlocul codrului, simbol al Grădinii Edenului. A treia invocație
rostită către Luceafăr surprinde ipostaza de stea purtătoare de noroc
(„Norocu-mi lumineazăˮ).
Răspunsul Luceafărului din ultimele șase versuri evidențiază
amărăciunea geniului neînțeles, care se confruntă cu superficialitatea
omului comun. În acest sens, metafora „chip de lutˮ surprinde
efemeritatea condiției umane, dincolo de frumusețea atrăgătoare, iar
interogația „Dac’ oi fi eu sau altul?ˮ accentuează ideea potrivit căreia
infidelitatea este atributul ființei feminine mediocre. Metafora „Cercul
vostru strâmbtˮ sugerează existența limitată a omului comun, incapabil
să își depășeasă limitele și să-și infrunte destinul.
Ipostaza geniului se definește prin aglomerarea de forme verbale și
pronominale la persoana I („euˮ, „mi-auˮ, „mă simtˮ, etc.) care
evidențiază izolare și sentimentul de singurătate al ființei unice.
Termenii de la finalul poeziei „nemuritorˮ și „receˮ evidențiază
eternitatea ființei superioare, care își abandonează afectivitatea pentru a
deveni un om rațional.
 Versificație
Textul poetic este construit printr-o structură riguroasă, având 98 de
versuri de tip catren, cu rimă încrucișată, cu măsură de 7-8 silabe și ritmuri
combinate, care conferă eufonie versurilor.
15
III. Simbolismul
III.1. Plumb
de George Bacovia

 Curentul literar – simbolismul
 Tema poeziei
 Titlul
 Compoziție
 Semnificații
 Versificație
 Curentul literar – simbolismul

Simbolismul este o mișcare literară apărută în Franța la sfârșitul secolului
al XIX – lea, ca formă de revoltă împotriva idealismului de tip romantic și al
parnasianismului. Criticul literar Lidia Bote, în lucrarea sa „Simbolismul
european și românescˮ, îl consideră un curent „mal du siècleˮ, întrucât surprinde
stări sufletești vagi și nedeterminate, exprimate nemijlocit precum depresia,
anxietatea, angoasa, o stare de „splin existentiaeˮ. Simbolismul se particularizează
prin cultivarea simbolurilor de ordin cromatic („Fiecărui sentiment îi corespunde
o culoare.ˮ - G. Bacovia) sau muzicale („Muzica înainte de toate.ˮ - Paul
Verlaine), precum și simboluri materiale. De asemenea, se remarcă sinestezia
parfumurilor cu muzica și culoarea. Limbajul poetic simbolist se individualizează
printr-o trăsătură susținută de către Stephan Mallarmé: „sugestiaˮ. („A numi un
obiect înseamnă a suprima trei sferturi din desfătarea poemului; a-l sugera, iată
visul!).
Un reprezentant de seama al simbolismului românesc este poetul George
Bacovia, supranumit „poetul orașului pluviosˮ. Se manifestă în perioada
interbelică ca fiind prozator și publicist, astfel încât publică volumul de debut
„Plumbˮ în anul 1916. Ulterior, publică volumele „Scântei galbeneˮ, „Stanțe
burghezeˮ, „Cu voiˮ, etc.

Plasat în fruntea volumului de poezii „Plumbˮ, textul are veritabilul statut
de artă poetică, un manifest al crezului artistic al poetului cu privire la condiția
creatorului în univers precum și la rolul creației în lume.
16
 Tema poeziei
Tema textului poetic bacovian este condiția poetului damnat la o existență
nefericită într-o societate meschină și artificială, incapabilă de a aprecia adevărata
valoare. La nivelul textului, tema prinde contur prin intermediul motivului
solitudinii, precum și prin simbolul cavoului, expresia prizonieratului, sau prin
simbolul fundamental al plumbului ce sugerează societatea apăsătoare și starea de
depresie.
 Titlul
Titlul textului este format la nivel morfologic dintr-un substantiv comun,
simple, nearticulat, care desemnează un metal greu, lipsit de strălucire, toxic,
devenind astfel cel mai frecvent simbol bacovian decodificat de însuși poetul G.
Bacovia „Plumbul apasă cel mai greu pe om. Forța lui m-a apăsat până la
distrugereˮ. Termenul din titlu are conotație cromatică, sugerând monotonia
existențială. Criticul literar Daniei Dimitriu conferă lexemului (cuvântului)
sonoritatea de „corp greu în cădereˮ, având în vedere structura fonematică a
cuvântului, de patru consoane și o vocală închisă. („uˮ).
 Compoziție
Compozițional, poezia se structurează în două secvențe lirice, care conferă
textului simetrie compozițională. Prima secvență înfățișează universul exterior,
societatea apăsătoare. A doua secvență cuprinde universul lăuntric al ființei,
evidențiat prin termenul – cheie „amorulˮ.
 Semnificații
Opera literară bacoviană se deschide cu verbul „dormeauˮ, la timpul
imperfect, a cărei valoare expresivă este de a evidenția continuitatea unei stări de
încremenire a lumii, un univers latent, în care ființa resimte apăsarea și
claustrarea. Verbul intră în armătura de semnificații a epitetului adverbial
„dormeau adâncˮ, care exprimă conexiunea dintre semn și moarte, considerată de
către Ion Caraion un „sfârșit continuuˮ bacovian. Universul exterior este perceput
prin senzații vizuale, elocvente în acest sens fiind structurile („sicriele de plumbˮ,
„flori de plumbˮ, „funerar veștmântˮ, „coroanele de plumbˮ), care construiesc
imaginea thanatică a lumii.
Al treilea vers din prima strofă debutează cu verbul la persoana I „stamˮ,
care marchează interiorizarea imaginii universului sumbru la nivelul ființei
poetice. Condiția individului este conturată prin motivul solitudinii, ca manieră
existențială, precum și prin simbolul cavoului, sugestie a prizonieratului sinelui.
„Vântulˮ transfigurează imaginarul poetic preponderent vizual spre senzații
auditive, într-o sinestezie tipic simbolistă, amplificată de verbul „scârțâiauˮ.
Sonoritatea sumbră surprinsă de imaginile auditive evidențiază dizarmoniile eului
poetic.
A doua secvență poetică evidențiază universul interior al poetului prin
neologismul „amorulˮ, un termen cu valoare peiorativă, care exprimă un
sentiment decadent. Asociat cu adverbul „întorsˮ, cuvântul cheie exprimă un
sentiment care i se refuză poetului (individului). „Strigătulˮ („Și-am început să-l
strigˮ) reprezintă disperarea ființei lirice, care caută o ultimă formă de salvare din
17
universul apăsător, claustrant. Resemnarea se remarcă printr-o metaforă o
scindării sinelui („Stam singur lângă mortˮ), idee valorificată din versul lui
Rimbauld: „Moi, c’est un autreˮ (trad., fr.: „Eu sunt altulˮ).
Poezia se încheie prin imaginea dezolantă a „aripilor atârnateˮ, o negare o
oricărui tip de aspirație spre Excelsior. Este o metaforă a prăbușirii, un zbor
invers, descendent, o atracție irezistibilă a teluricului. În acest sens, criticul literar
Nicolae Manolescu consideră că „Bacovia este singurul poet care a coborât în
infernˮ. Întregul text poetic reprezintă o zbatere iremediabilă între Eros și
Thanatos.
 Versificație
Textul poetic bacovian respectă canoanele consacrate ale prozodiei prin
strofa de tip catren, cu rimă îmbrățișată masculină (toate versurile se termină cu
consoană), cu măsură de 10 silabe și ritmul iambic.
18
IV. Proză scurtă
IV.1. Basmul cult - Povestea lui Harap – Alb
de Ion Creangă

 Formula clasică
 Specia literară și tipul de text
 Tema textului
 Titlul
 Incipitul basmului
 Secvențe narative semnificative
 Finalul basmului
 Particularități ale stilului
Ion Creangă este o personalitate de primă mărime a literaturii române, care
s-a manifestat ca prozator în Epoca Marilor Clasici. Este un membru de seamă al
societății Junimea, publicând o parte semnificativă a operei sale în revista
„Convorbiri literareˮ. Opera marelui povestitor humuleștean cuprinde o
interferență a speciilor, de la poveste, la povestire și basm, până la romanul
autobiografic „Amintiri din copilărieˮ.
La nivelul textului se identifică formula clasică a scrierii prin cultivarea
virtuților morale, care contruiesc individualitatea unui erou atipic, neînzestrat cu
puteri supranaturale, care-și îndeplinește destinul prin sufletul candid, prin
bunătate, respect și onestitate. De aceea, criticul literar George Călinescu îl
compară cu un „flăcău humuleșteanˮ, prin simplitate și modestie. De asemenea,
formula clasică se conturează prin rigurozitatea stilistică și compozițională.

Opera literară „Povestea lui Harap-Albˮ de I. Creangă respectă
particularitățile basmului, o specie a genului epic, scris în proză, de dimensiuni
ample, în care realul și fabulosul de împletesc, cu scopul de evidenția categoriile
antinomice de Bine și Rău. Textul este un basm cult, construit pe schema
basmului popular, care prezintă autor cunoscut și o singură variantă creată de
acesta. De asemenea, caracterul de basm cult prinde contur prin identificarea
particularităților stilului lui Creangă, oralitatea și umorul. Focalizarea naratorului
se oprește asupra maturizării eroului, astfel încât basmul devine un
„bildungsromanˮ.
19
 Tema basmului
Tema fundamentală a basmului cult este inițierea eroului, care părăsește
casa părintească, depășind proba curajului, deși rămâne neexperimentat și inocent.
De asemenea, se remarcă și tema clasică a basmului, lupta dintre Bine și Rău, însă
Creangă insistă asupra importanței unui „rău necesarˮ în procesul de maturizare a
mezinului. De partea Binelui se află eroul, personajele auxiliare și personajele
donatoare. De partea Răului, se identifică două personaje umane, Spânul și
Împăratul Roș.
 Titlul
Titlul basmului este format dintr-un substantiv comun simple și un
substantiv propriu compus. Primul termen („povesteaˮ) surmontează specia
literară desemnată, exprimând caracterul imprevizibil al destinului sinuos.
Substantivul propriu „Harap – Albˮ se constituie într-un oximoron, întrucât
termenul „harapˮ evidențiază statutul de slugă, iar adjectivul „albˮ exprimă
superioritatea eroului. În esență, numele personajului trimite la dualitatea sa.
 Incipitul basmului
Textul basmului debutează cu o formulă narativă atipică, în care se
remarcă fonetismul moldovenesc „amuˮ, precum și termenul „cicăˮ, provenit din
„se zice căˮ, care anticipează aglomerarea de ziceri populare din text.
Semnificativ este verbul „eraˮ, la timpul imperfect, a cărui valoare expresivă este
de a transmite la un timp durativ, stabilind, astfel, regimul naratorului martor.
Adverbul „odatăˮ plasează acțiunea într-un miraculos „illo temporeˮ. Încă din
incipit, se precizează spațiul mitic, prin reperele „la o margine a pământuluiˮ, „la
altă margineˮ.
Textul debutează cu identificarea motivelor literare fundamentale, precum
motivul triplicării („trei feciori de craiˮ, „trei fete de împăratˮ), precum și motivul
împăratului fără urmaș de parte bărbătească, care constituie intriga basmului („Și
împăratul Verde nu avea feciori, ci numai feteˮ).

a) Eșecul fiilor mari ai craiului
O primă secvență narativă semnficativă debutează odată cu eșecul
fiilor mari ai craiului, care declanșează „apăsătoarele vorbeˮ ale părintelui,
care denotă amărăciune și durere. Mezinul craiului se individualizează prin
statut psihologic, sugerat de comparația „făcându-se atunci roș cum e gotcaˮ,
expresie a rușinii față de lașitatea fraților și a suferinței provocată de
dezamăgirea tatălui. De asemenea, metafora „plânge în inima sa, lovit fiind în
adâncul sufletuluiˮ, evidențiază sufletul candid, prin suferința mezinului.
Întâlnirea cu Sfânta Duminică, ipostaziată într-o bătrână care umblă după
milostenie are rol existențial pentru feciorul craiului. Deși refuză gestul
milosteniei, mezinul i se adresează cu „mătușăˮ, sugerând respectul față de
bătrânețea femeii. Ulterior, mezinul îi oferă bănuțul afirmând „Ține. Mătușă,
de la mine puțin și de la Dumnezeu multˮ.
Bătrâna îi prezice destinul de a deveni împărat („Împărat, care n-a mai
stat altul pe fața pământului, așa de iubit, slăvit și puternicˮ). De asemenea,
20
bătrâna insistă asupra ipostazei de „alesˮ a mezinului, întrucât se evidențiază
mentalitatea potrivit căreia destinul omului este pecetluit („ție ți-a fost scris de
sus să-ți fie dată această cinsteˮ). Sfânta Duminică devine personaj auxiliar al
textului, întrucât îi oferă învățătură mezinului, din înțelepciunea ei. Astfel, îl
sfătuiește pe mezinul de crai să ceară armele. Straiele și calul tatălui său de
când a fost mire. Mezinul, astfel, devine un alter ego al părintelui.
Cu ajutorul calului năzdrăvan, mezinul depășește proba curajului iar
tatăl îl sfătuiește „Să te ferești de omul roș, mai ales de cel spân [...] , căci sunt
foarte șugubețiˮ. Astfel, se anticipează prezența personajelor antagoniste,
Spânul și Împăratul Roș, individualizate prin viclenie. În acest sens,
categoriile antinomice ale basmului sunt viclenie – naivitate. Podul reprezintă
un simbol al trecerii de la o etapă existențială la alta.
b) Întâlnirea cu personajul negativ Spânul

O altă secvență narativă semnificativă se referă la întâlnirea cu
personajul negativ Spânul, care va conduce la pierderea statutului inițial.
Mezinul se rătăcește într-o pădure, care simbolizează proba labirintului,
imposibil de trecut de către individul neexperimentat. Forțat de împrejurări, el
acceptă să-l ia pe Spân drept slugă, asumânudu-și nesocotirea sfatului
părintesc („Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată și tocmindu-te pe
tine îmi vine nu știu cumˮ). Spânul îl ademenește pe fiul de crai într-o fântână
fără roată, fără cumpănă, doar cu scări de coborât până la apă, un spațiu
miraculos al coborârii în Infern. Caracterizarea directă, realizată de către
narator, evidențiază naivitatea mezinului, prin afirmația „boboc în felul său la
trebi de aiesteˮ. Astfel, anticipează parcursul existențial al protagonistului, de
la „bobocˮ la slugă, pentru a deveni împărat.
Jurământul pe ascuțișul paloșului „până îi muri și iarăși îi înviaˮ
reprezintă o prolepsă pentru finalul basmului. Fântâna reprezintă și un botez
spiritual, întrucât mezinul iese din fântână cu numele de Harap - Alb.
c) Probele la care este supus Harap - Alb

O altă secvență narativă semnificativă a basmului surprinde probele la
care este supus Harap – Alb de către Spân: aducerea „sălățilorˮ din Grădina
Ursului, aducerea capului cerbului plin cu pietre prețioase și pețirea fetei
Împăratului Roș. Pentru primele două probe, Harap – Alb este ajutat de către
Sfânta Duminică, care îi oferă sfat și explicații asupra rolului statutului de
slugă cu valoare existențialistă („Când vei ajunge mare și tare vei crede celor
asupriți și necăjiți pentru că știi acum ce este necazulˮ). Se remarcă obstinația
urmăririi destinului, întrucât Harap – Alb primește alte împărății pentru pielea
cerbului, însă el „ca de foc se fereaˮ.
Pentru ce-a de-a treia probă, pețirea fetei Împăratului Roș, basmul
include o nouă călătorie, întrucât prima a fost eșuată. În această călătorie,
Harap – Alb își alege drept tovarăș de drum cinci monștri „simpaticiˮ, întrucât
protagonistul a învățat să vadă dincolo de aparențele grotești. Aceste personaje
devin auxiliare în demersul existențial al lui Harap – Alb, deși reprezintă
hiperbolizări ale defectelor umane. Mai mult decât atât, Harap – Alb
dovedește preocupare pentru albine și furnici, protejându-le, astfel încât trece
încă un pod, însă pe dedesupt, prin apă, riscându-și viața, aspect ce sugerează
trecerea de la o etapă la alta, prin cunoașterea lumii „de josˮ.
21
La curtea Împăratului Roș, Harap – Alb își demonstrează
superioritatea, depășind toate probele impuse de împărat și de fiica acestuia. În
acest sens, personajul feminin, înzestrat cu puteri supranaturale și
individualizat prin epitetul „mare farmazoanăˮ, înțelege că Harap – Alb este
un individ superior și nu o slugă.
 Finalul basmului
Finalul basmului este construit printr-o aglomerare de verbe, care
evidențiază rapiditatea desfășurării acțiunii, prin răsturări de situație. Fiica
Împăratului Roș restabilește echilibrul inițial, demascându-l pe Spân ca
impostor. Spânul îl ucide pe Harap – Alb, ca pedeapsă pentru nerespectarea
jurământului. Calul îl pedepsește pe antagonist întrucât procesul de maturizare
s-a finalizat. Fiica Împăratului Roș îl învie pe Harap – Alb folosindu-se de
obiectele magice: cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă. Finalul
basmului evidențiază împlinirea destinului lui Harap – Alb. Formula finală
este atipică, făcând referire la ierarhia socială „Cine are bani, bea și mănâncă,
iar cine nu, se uită și rabdăˮ.
 Particularități ale stilului

Stilul inconfundabil al lui Creangă se evidențiază prin oralitate și
umor. Oralitatea reprezintă impresia de text povestit, astfel încât George
Călinescu îl compară pe Creangă cu un „bătrân care stă pe laviță și
povesteșteˮ. Oralitatea se realizează prin permanenta comunicare cu cititorii
(„Eu sunt dator să spun povestea, și vă rog să ascultațiˮ), prin cultivarea
dativului etic („mi ți-l înșfacăˮ), precum și de aglomerarea de ziceri populare
(„La plăcinte / Înainte / La război / Înapoiˮ).
Umorul se conturează prin cultivarea diminutivelor cu valoare
augmentativă, precum „buzișoareleˮ lui Gerilă și „băuturicaˮ lui Setilă. De
asemenea, se remarcă asocieri surprinzătoare de cuvinte precum în
individualizarea lui Ochilă („vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu
Chiorilă [...]ˮ). Ironia reprezintă o altă realizare a umorului, elocvent în acest
sens fiind descrierea grupului care intră în curtea Împăratului Roș („Care mai
chipos și mai îmbrăcat de se târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșiiˮ).
22
IV.2. Nuvela psihologică - Moara cu noroc
de Ioan Slavici

 Curentul literar - realismul
 Tema textului
 Titlul
 Compoziție
 Prologul nuvelei
 Epilogul
Ioan Slavici face parte din Epoca Marilor Clasici, fiind un membru de seamă a
societății Junimea, unde este introdus de către Mihai Eminescu. Scriitor ardelean,
Slavici oglindește în operele sale un univers ardelenesc, aflat în plin proces de
pauperizare a țărănimii, pe fondul înfloririi micii burghezii. În 1881, Slavici publică
volumul „Novele din poporˮ, în care se identifică scrierile semnificative ale autorului
precum „Moara cu norocˮ și „Pădureancaˮ.
La nivelul textului se remarcă formula clasică a scrierii, prin cultivarea virtuților
morale, Slavici remarcându-se printr-un eticism ardelenesc. Slavici înfățișează un
personaj în proces de dezumanizare, dar și un model de moralitate prin construcția
personajului bătrâna soacră.

Opera literară „Moara cu norocˮ de Ioan Slavici prezintă particularități ale
realismului, un curent literar apărut în Franța, inițiat de romancierul francez Honoré
de Balzac, ca formă de respingere a idealismului de tip romantic. Ideologul
realismului este Jules Champfleury, autorul articolului „Le Réalismeˮ. Această
mișcare literară presupune imitarea realității, prin construirea unei lumi verosimile în
care personajele sunt credibile, aflate în situații existențiale banale. Ghiță ia în arendă
Moara cu noroc, un han și intră în tovărășie cu un răufăcător al locului, Lică
Sămădăul. Personajele fac parte din tipologii umane precum tipologia arghilofilului
(Ghiță) și tipologia moralistului (bătrâna soacră). De asemenea, se remarcă și tehnica
scrierii anticalofile, specifică realismului.

Opera literară în discuție este o nuvelă, o specie literară a genului epic, scrisă în
proză, de dimensiuni mai mari decât schița și mai mici decât romanul, cu acțiune
simplă, pe un singur plan narativ, la care participă puține personaje, bine
23
individualizate. Este o nuvelă psihologică deoarece urmărește procesul de conștiință
al personajului Ghiță. Perspectiva narativă este obiectivă, textul fiind narat la
persoana a III – a, de către un narator omniscient și omniprezent cu viziune
extradiegetică.
 Tema textului
Tema nuvelei este dezumanizarea ființei sub influența nefastă a banului. Tema se
conturează prin conflictul central al textului, de factură psihologică, materializat în
lupta interioară dintre fondul său de om cinstit, educat pe baza principiilor morale și
patima banului. Acest conflicto permanent declanșat de apariția lui Lică Sămădăul la
han provoacă procesul de conștiință a cârciumarului. De asemenea, textul ilustrează
conflictul familial, al soților Ana și Ghiță care sugerează îndepărtarea cârciumarului
de familie.
 Titlul
La nivelul textului, secvența din titlu cuprinde toposul acțiunii, hanul fiind
construit lângă o moară părăsită („cu lopețile rupte și acoperământul ciuruitˮ), simbol
al morții. De asemenea, moara simbolizează deșertăciunea acțiunilor lui Ghiță în
căutarea unui „noroc nouˮ. Substantivul „norocˮ reprezintă o ironie, întrucât
parcursul existențial al personajelor se supune principiului „fortuna labilisˮ (norocul
nestatornic).
 Compoziție
Compozițional, nuvela se structurează în 17 unități narative semnificative, care
surprind existența personajelor de la hanul de la Moara cu noroc, pe parcursul a unui
an (de la Sf. Gheorghe până la Paște), chiar mai puțin. Textul include un prolog și un
epilog cu valoare de simbol, care scot în evidență principiile morale ale bătrânei
soacre „porte-paroleˮ (purtătorul de cuvânt) al autorului.
 Prologul nuvelei
Incipitul nuvelei, cu valoare de prolog, constă într-un dialog între generații, pe de
o parte bătrâna soacră, reprezentantă a generației experimentate, care prețuiește
adevăratele valori umane și tânărul ginere Ghiță, reprezentant al generației tinere,
dornic de schimbare. În debutul textului, afirmația bătrânei „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericitˮ,
surprinde valori ale exitenței, precum liniștea casei, armonia familială, fericirea din
lucrurile simple.
Încă din incipitul nuvelei, focalizarea naratorului se oprește asupra personajului
Ghiță, statutul său inițial fiind sugerat atât prin implicarea dimensiunii sociale de
„cizmar săracˮ, cap de familie, cât și prin implicarea dimensiunii psihologice de
nemulțumit, dornic de strămutare. Mai mult decât atât, Ghiță persiflează valorile
morale ale bătrânei. („Iaca liniștea colibeiˮ).
24
a) Apariția la han a lui Lică Sămădăul
O primă secvență narativă semnificativă a nuvelei se concentrează
asupra apariției la han a „vestituluiˮ Lică Sămădăul, iar focalizarea autorului se
oprește asupra confruntării bărbătești dintre acesta și Ghiță.
Secvența debutează cu o monografie artistică a ținuturilor ardelenești,
care ilustrează obiceiul ancestral al păstoritul porcilor („E dar pe lunci un întreg
neam de porcariˮ). Remarcabilă este atenția autorului pentru corecta receptare a
operei, întrucât explică termenul sămădău („porcar și el, dar om cu stare [...],
mai ales om aspru și neînduratˮ).
Apariția Sămădăului la han se realizează printr-un portret fizic și
minuțios („om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la fațăˮ).
Atitudinea lui Lică este autoritară, de stăpân al locurilor („trase cu ochii o raită
prin prejurˮ). Interogațiile lui Lică dovedesc o bună cunoaștere a realității
locului, iar răspunsurile monosilabice ale cârciumarului denotă intimidare,
precum și tulburare lăutrică. Mai mult decât atât, Ghiță se dovedește a fi precaut,
rezervat în confirmarea prezenței celor trei porcare la han („De cârciumar să nu
întrebi niciodatăˮ).
Bătrâna soacră deconspiră prezența porcarilor „care au băut atât de
mult și n-au plătitˮ, astfel încât Sămădăul pretinde că sensul vizitei sale este
plata socotelii acestora. Naratorul obiectiv studiază profilul psihologic al lui
Ghițăla nivel non-verbal. În primă instanță, în naivitatea sa, Ghiță intra liniștit cu
Sămădăul în han („intra cu bună voie în urma luiˮ). Ulterior, vorbele
amenințătoare ale lui Lică declanșează tulburarea lăunitrică, chiar sentimentul de
frică („răcit în tot trupulˮ).
Sămădăul își expune identitatea („Am să dau samă despre 23 de turme
de porciˮ), precum și intențiile („Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe
drum. cine ce zice și cine ce faceˮ). În finalul secvenței, Ghiță maschează
tumultul interior în fața femeilor, deși este cuprins de „gânduri greleˮ.
b) Procesul de conștiință
După perindarea turmelor la han, Ghiță are revelația că „aci la Moara
cu noroc nu poate să stea nimeni fără voia lui Licăˮ. Dorința de a rămâne la han
se confruntă cu refuzul de a se întovărăși cu răufăcătorul, această luptă interioară
fiind marcată în text prin tehnica introspecției. Această tehnică de analiză
psihologică se evidențiază în text prin aglomerarea de conjucții adeversative
(„Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămânăˮ, „dar cei trei ani atârnau de Licăˮ).
Aflat în ipostaza reflexivă, Ghiță își croiește imaginea viitorului, alături de Lică
Sămădăul, astfel se ilustrează idealul existențial al cârciumarului („Numai trei
ani, să pot să fiu aici [...] și să mă pun pe picioareˮ).
Refuzând cei cinci grăsuni, Lică îi ghicește patima lui Ghiță pentru
bani, pe care naratorul obiectiv o urmărește cu interes („Vedea grămezi înaintea
sa și i se împăjeneau ochiiˮ). Plănuind tovărășia cu Sămădăul, Ghiță își reneagă
familia, căci o resimte drept o piedică pentru realizarea idealurilor („Ghiță întâia
oară în viața lui n-ar fi voit să aibă nevastă și copii ca să zică prea puțin îmi
pasăˮ).
Complexul proces de conștiință produce metamorfoze în structura
interioară a protagonistului. De la un om pașnic, iubitor de familie, Ghiță devine
„mai de tot ursuz, nu mai zâmbea, ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să
te sperii de elˮ.
25
Întovărășirea cu Lică Sămădăul presupune complicitate la fărădelegile
acestuia: „călcarea arândașuluiˮ și uciderea femeii din trăsură. Ghiță depune
mărturie mincinoasă, fiind el însuși suspect, chiar închis pentru o scurtă
perioadă. În acest sens, semnificativă este descrierea directă, făcută de către Lică
„Tu ești om cinstit, Ghiță, iar eu te-am făcut om vinovatˮ.
c) Moartea personajelor principale

O altă secvență narativă semnificativă a nuvelei evidențiază intenția
lui Ghiță de a-l ajuta pe jandarmul Pintea în prinderea Sămădăului cu banii furați
asupra lui. Astfel, Ghiță o lasă pe Ana drept momeală pentru a-l ține pe Lică la
han. Dezgustată de gestul soțului ei, Ana își pierde demnitatea de mamă și soție
afirmând „Tu ești om Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în straie
bărbătești, ba chiar mai rău de atâtˮ. Astfel prin caracterizarea directă, Ana
surprinde lașitatea lui Ghiță, ca expresie a dezumanizării.
Însuși jandarmul Pintea îl admonestează pe Ghiță, ironizându-l („Tare
om ești tu, Ghiță! Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi las o nevastă ca a
ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prindˮ).
Întors de la Ineu, Ghiță îl vede pe Lică părăsind hanul, și, înțelegând
faptele, o ucide pe Ana. De asemenea, și Ghiță a fost ucis, dar din poruncile lui
Lică. Sămădăul, urmărit de Pintea, se sinucide pentru a nu răspunde în fața legii.
Hanul este cuprins de flăcări, ca simbol al purificării.
 Epilogul
Epilogul nuvelei o aduce în prim plan pe bătrâna soacră, care găsește locul
devastat de flăcări. Vorbele acesteia amintesc de temerile exprimate în prolog („Să
dau, la sfârșitul vieții mele, de norocul de care-mi era fricăˮ). Bătrâna este
păstrătoarea tradiției potrivit căruia destinul omului este pecetluit („Simțea, eu că n-
are să iasă bine: dar așa le-a fost data!...ˮ).
26
IV.3. Comedia de moravuri – O scrisoare pierdută…
de I.L. Caragiale

 Formula clasică a scrierii
 Tema comediei
 Titlul comediei
 Cronotopul acțiunii
 Subiectul comediei
 Caracterizarea personajelor
I.L. Caragiale face parte din Epoca Marilor Clasici, fiind un membru de
seamă a societății Junimea, în perioada bucureșteană. Este cunoscut ca fiind cel mai
mare dramaturg al literaturii române prin comediile „O scrisoare pierdută...ˮ, „O
noapte furtunoasăˮ, „Conu Leonida față cu reacțiuneaˮ, și „D-ale carnavaluluiˮ.
 Formula clasică a scrierii

La nivelul textului, se remarcă formula clasică a scrierii, prin satira ascuțită la
adresa viciilor sociale precum prostia, adulterul, șantajul, sancționate de autor pe
parcursul operei.

Opera literară „O scrisoare pierdută...ˮ de I.L. Caragiale respectă
trăsăturile comediei, o specie literară a genului dramatic, cu scopul de a provoca
hazul prin categoria estetică a comicului: comicul de moravuri, de caractere, de
situație, de limbaj, etc.
 Tema comediei
Tema comediei se evidențiază prin înfățișarea vieții politice și de familia a
unor indivizi care se caracterizează prin instincte de parvenire, guvernați de un singur
pseudoprincipiu („Enteresul și iar enteresulˮ). La începutul piesei de teatru, toate
personajele se află în conflict, însă, la finalul acesteia, conflictele se armonizează,
după alegerea lui Dandanache.
Cronotopul acțiunii comediei este marcat de o intenționată abiguitate a
autorului („În capitala unui județ de munte, în zilele noastreˮ). În acest sens, se
evidențiază ideea potrivit căreia farsa electorală are caracter iterativ, atât în sincronie,
cât și în diacronie.
27
 Subiectul comediei
Subiectul comediei se fundamentează pe două conflicte esențiale: unuș
aparent în prim – plan al acțiunii, constând în pierderea și găsirii succesive a scrisorii
de amor, trimisă de către Tipătescu pentru Zoe, soția „amiculuiˮ său Zaharia
Trahanache, și altul, care reprezintă lupta pentru puterea politică. În acest context,
triunghiul conjugal reprezintă cheia păstrării puterii la vârful județului. Nae
Cațavencu, aflat în opoziție, aspiră la statutul de deputat, în slujba căruia se folosește
de șantaj prin scrisoarea de dragoste, amenințând cu publicarea ei în ziarul Răcnetul
Carpaților. Zoe este personajul cel mai afectat, întrucât se teme de compromiterea
imaginii publice și scandal.
Lovitura de teatru este „impunerea de la centruˮ a canditaturii la putere lui
Agamemnon Dandanache (Agamiță, Gagamiță), despre care însuși Caragiale afirmă
„Mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencuˮ. Acțiunea operei se
desfășoară prin tehnica „bulgărelui de zăpadă în rostogolireˮ. Intrările repetate ale
Cetățeanului turmentat amplifică tensiunea dramatică.
Opera se încheie cu o serbare publică, date în cinstea alegerilor, condusă
de către Nae Cațavencu.
 Caracterizarea personajelor
Criticul literar Pompiliu Constantinescu ilustrează tipologiile umane din
comedia caraligiană, astfel: Ștefan Tipătescu (tipologia amorezului), Dandanache
(tipologia prostului ticălos), Zaharia Trahanache (tipologia încornoratului),
Brânzovenescu (tipologia „raisonˮ-erului), Farfuridi (tipologia prostului fudul), Nae
Cațavencu (tipologia demagogului), Ghiță Pristanda (tipologia omului slugarnic) și
Zoe (tipologia cochetei adulterine).
Un personaj reprezentativ pentru teatrul lui Caragiale este Nae Cațavencu,
care ilustrează comicul de caractere, un personaj complex individualizat, înzestrat cu
statut social, psihologic și moral.
Statutul social este conturat încă din lista personajelor, din debutul operei:
„avocat, director – proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaților», prezident – fundator
al Societății enciclopedice – cooperative «Aurora economică română»ˮ. Astfel,
statutul social pompos este în contrast cu acțiunile de parvenire și șantaj ale
personajului, remarcându-se comicul de erudiție, precum discrepanța dintre aparență
și esență.
Statutul psihologic se conturează prin comicul de limbaj, întrucât
Cațavencu vorbește o limbă numai de el înțeleasă, marcată de greșeli, nonsens sau
lipsa de proprietate a cuvintelor. Remarcabilă este scena a VII – a, a actului II, în
care se evidențiază neadaptarea discursului la situația de comunicare. În fața lui
Pristanda, un slujbaș mărunt, Cațavencu folosește un discurs sentențios („Într-un stat
constituțional, un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin decât un instrument!ˮ). De
asemenea, în actul III, actul discursurilor politice, se evidențiază lipsa de proprietate
asupra termenilor, întrucât Cațavencu folosește cuvântul „capitalistˮ, referindu-se la
locuitorii Capitalei și cuvântul „falitˮ, considerând că desemnează a fi un om de
laudă, demn de laudă. Mai mult decât atât, Cațavencu ilustrează starea industriei
printr-un nonsens „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește
cu desăvârșireˮ.
Comicul de situație se evidențiază prin ipostaza diametral opusă a
personajului în relație cu Zoe. În actul II, Zoe îl eliberează din închisoare, iar
Cațavencu, deținând scrisoarea, își exprimă fățiș dorința de a ajunge debutat, fiind
insensibil la rugămințile femeii „Nu încap scuze doamnă!ˮ. Zoe eșuează în
28
încercarea de a-l manipula prin atitudine rugătoare și îi propune sprijinirea
canditaturii („Eu te votez, eu și cu bărbatul meu!ˮ). În actul al IV – lea, după
primirea scrisorii de la Cetățeanul turmentat, Zoe devine amenințătoare, având o
atitudine superioară față de Cațavencu, care își pierde puterea și devine umil în fața
ei. Zoe îl transformă pe Cațavencu într-un Pristanda („O conducˮ, „Prezidezˮ,
„Chefuiescˮ). Mai mult decât atât, Zoe îi sugerează o posibilă sprijinire a unei
viitoare candidaturi pentru a-l manipula ulterior („Fii zelos, asta nu e cea din urmă
Camerăˮ). Pentru Cațavencu, Zoe devine „un îngerˮ.
Statutul moral al personajului se conturează prin comicul de nume, căci
onomasticul Cațavencu provine din termenul „cațaveicăˮ, o haină cu 2 fețe, sugerând
caracterul său duplicitar al personajului. Această trăsătură se conturează în actul III,
scena V, prin didascaliile care surprind limbajul paraverbal și nonverbal menite să
evidențieze teatralitatea personajului, încercând să impresioneze auditoriul („luptă
ostentativ cu emoțiaˮ, „plâns în hohotˮ).
29
V. Romanul
V.1. Romanul obiectiv - Ion
de Liviu Rebreanu

 Tema romanului
 Titlul
 Compoziția
 Incipitul romanului
 Finalul romanului
Liviu Rebreanu este considerat întemeietorul romanului modern, o
personalitate culturală semnificativă a literaturii române, care s-a remarcat drept
nuvelist și romancier în perioada interbelică. În 1919, publică volumul de nuvele
„Frământăriˮ, exerciții pentru marile scrieri de mai târziu. („Zestreaˮ, „Catastrofaˮ).
În 1920, Rebreanu publică romanul „Ionˮ, după o cercetare asiduă prin satele
ardelenești.

Opera literară „Ionˮ de Liviu Rebreanu prezintă particularități ale
realismului, un curent literar apărut în Franța, inițiat de romancierul francez Honoré
de Balzac, ca formă de respingere a idealismului de tip romantic. Ideologul
realismului este Jules Champfleury, autorul articolului „Le Réalismeˮ. Această
mișcare literară presupune imitarea realității, prin construirea unei lumi verosimile în
care personajele sunt credibile, aflate în situații existențiale banale. La nivelul
textului, se remarcă pledoaria autorului pentru scrierea realistă, în centrul acțiunii
aflându-se țăranul Ion din satul Pripas, un sat românesc din Transilvania, aflată sub
dominație austro-ungară. Însuși Liviu Rebreanu afirmă „Nu frumosul, o plăsmuire
omenească, interesează în artă, ci pulsația viețiiˮ. De asemenea, se remarcă în roman
și scrierea anticalofilă, specifică realismului.

Opera literară „Ionˮ de Liviu Rebreanu respectă trăsăturile romanului, o
specie a genului epic, scrisă în proză, de dimensiuni mai mari decât nuvela, cu
acțiune complexă și ramificată, organizată pe mai multe planuri narative, la care
participă multiple personaje, bine individualizate. Perspectiva narativă este obiectivă,
textul fiind narat la persoana a III – a, de către un narator omniscient, omniprezent și
auctorial, cu viziune extradiegetică și focalizare zero. Textul este un roman obiectiv,
având în vedere tehnicile narative identificate, narațiunea fiind realizată prin tehnica
înlănțuirii, iar construcția personajului principal prin tehnica basoreliefului.
30
Opera literară ,,Ionˮ de Liviu Rebreanu respectă trăsăturile romanului, o
specie a genului epic scrisă în proză de dimensiuni mai mari decât nuvela, cu
acţiune complexă, organizată pe mai multe planuri narative la care participă
multiple personaje bine individualizate. Perspectiva narativă este obiectivă, textul
fiind narat la persoana a III-a de către un narator omniscient și omniprezent şi
auctorial cu viziune extradiegetică și focalizare zero. Textul este un roman
obiectiv, având in vedere tehnicile narative identificate, naraţiunea fiind realizată
prin tehnica înlănţuirii.
 Tema romanului
Tema romanului este problematica pământului. La Rebreanu, pământul nu
reprezintă o simplă posesie, ci întreaga fiinţă a ţăranului se raportează la sine și la
lume prin pământ. Tema se conturează prin conflictul fundamental de factură
psihologică care tulbură fiinţa interioară a protagonistului, Ion al Glanetaşului .
Acesta este copleşit de cele doua glasuri contradictorii , doua iubiri pătimașe care
ii compun fiinţa: iubirea pentru o fată frumoasă dar săracă si patima pentru
pământ. Un alt conflict prezent in text, de factură socială, este marcat de
neînţelegerile dintre Ion, Vasile Baciu, tatăl Anei si George Bulbuc â, pretendent
la mâna Anei. Se remarcă şi conflictul istoric, între românii din satul Pripas şi
stăpânirea austro-ungară a Transilvaniei.
 Titlul
Titlul romanului, cu valoare onomastică, este format dintr-un substantiv
propriu, un nume răspândit in ţara noastră. Astfel, protagonistul Ion devine
reprezentant al ţăranului român.
 Compoziția
Compoziţional, romanul se structurează in 2 mari părţi sugestiv intitulate:
,,Glasul pământului” si ,,Glasul iubirii”. De asemenea textul se organizează in 13
capitole cu titluri simple care concentrează firul epic al textului: ,,Noaptea”,
,,Nunta”, Ruşinea” etc.
Romanul debutează cu o descriere a drumului din plan îndepărtat în plan
apropiat. Drumul şerpuit este un simbol al destinului sinuos al protagonistului.
Aglomerarea de personificări ,,Drumul urcă întâi anevoie”, ,,Îşi face loc”,
,,Înaintează vesel” evidenţiază parcursul existenţial al protagonistului romanului,
având valoare de prolepsă. Focalizarea naratorului se opreşte asupra descrierii
satului Pripas, spaţiul în care se petrece acţiunea romanului. În descrierea caselor,
autorul valorifică epitete sau comparaţii sugestive. Casa lui Alexandru Pop-
Glanetaşu, surprinde prin detalii semnificative profilul psihologic al
protagonistului: ,,Uşa e închisă cu zăvorul” sugerează caracterul introvertit al
flăcăului. Comparaţia ,,Acoperişul de paie parcă e un cap de balaur” sugerează
justiţia divină punitivă.
31
a) Secvența horei duminicale
O primă secvenţă narativă semnificativă a romanului este hora
duminicală, la care participă întreaga suflare a satului. Secvenţa debutează
cu o monografie artistică a obiceiurilor horei in satului ardelenesc, un obicei
ancestral, care are loc in zilele de duminică, la care participă fetele şi flăcăii
care bat Someşana precum si bărbaţii si nevestele, hora fiind cinstită de
prezenţa intelectualilor (preotul şi învăţătorul). Focalizarea naratorului se
opreşte asupra grupului bărbaţilor, care evidenţiază stratificarea socială a
satului. Elocventă in acest sens este imaginea lui Alexandru Glanetaşu,
construită după o comparaţie sugestivă care evidenţiază statutul social al
întregii familii “ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru
Glanetaşu”.
Focalizarea naratorului se opreşte asupra dansatorilor care joacă
Someşana, între care se individualizează Ion al Glanetaşului , care învârte
hora cu Ana , fiica ,,bogotanului” Vasile Baciu. Atitudinea lui Ion este
drăgăstoasă ,,Ion strânse la piept pe Ana cu mai multă gingăşie” și
insistentă. Mai mult decât atât, Ion îşi exprimă suferinţa interioară, in mod
eliptic ,,Anuţă, mult aleanu-i în inima mea“. Naratorul obiectiv dezvăluie
adevăratele intenţii ale flăcăului, anticipându-i planul ,,Nu-i fusese dragă
Ana si nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica
şi (...) simţea că tot o mai iubeşte (...). Dar Florica era mai săracă decât
dânsul, iar Ana avea locuri, case si vite multe...”. Conjuncţiile advsersative
,,dar” şi ,,iar” evidenţiază renunţarea la iubire din cauza sărăciei fetei,
accentuând zbuciumul sufletesc al flăcăului. Enumeraţia ,,locuri, case si vite
multe” reprezintă atributele Anei, in viziunea flăcăului.
Încă din prima secvenţă a romanului se conturează conflictul dintre
Vasile Baciu si Ion, întrucât tatăl Anei îl insultă pe Ion, cu apelativele:
,,sărăntoc”, ,,hoţ”, ,,tâlhar”. Focalizarea naratorului se opreşte asupra
profilului psihologic al lui Ion, urmărindu-i reacţiile ,,Primi ocara ca o
lovitură de cuţit”. Stăpânirea de sine se transformă in acţiune vindicativă
asupra lui George.
b) Secvența nunții
O altă secvenţă narativă semnificativă a romanului este nunta, consecinţă
a unui plan întocmit cu rigurozitate de către Titu .În discuţia dintre Ion si
Titu, reprezentanți ai unor tipologii antinomice, care cuprind ţăranul si
intelectualul. Se remarcă caracterizarea directă realizată de către narator,
ilustrând viziunea lui Titu asupra lui Ion: ,,Dacă n-are avere, în schimb e
mai dezgheţat si mai harnic, ceea ce face uneori cât o moşie”.
Tenacitatea urmăririi planului o transformă pe Ana într-o victimă, statut
pe care îl are pe tot parcursul romanului. Victimă a ,,vicleşugului”, a unui
plan josnic, ulterior a indiferenţei,dar şi victimă a loviturilor tatălui, dar și a
lipsei de iubire din casa lui Vasile Baciu. Mai mult decât atât, devenită
ruşinea satului, Ana este tratată de Ion drept o marfă in tratativele cu Vasile
Baciu: ,,Cine a mai văzut învoială sau tocmeală”.
După intervenţia preotului Belciug, nunta dintre Ion si Ana marchează o
nouă etapă în înstrăinarea celor doi. În acest sens, revelația flăcăului ,,Abia
acum înţelesese Ion că împreună cu pământurile trebuie sa o primească si pe
32
Ana” conduce la o puternică întrepătrundere între cele doua glasuri. Pe
parcursul nunţii, Ion stă permanent între Ana si Florica, fiind supus unor
porniri contradictorii. Dacă la începutul romanului Ion învârte hora cu Ana,
la nuntă, el joacă hora cu Florica, imaginându-şi ca aceasta este mireasa lui.
În finalul secvenţei, Ion admolestează: ,,plânsul amar” al Anei: ,,Amu ce
te mai boceşti...că doar nu mergi la spânzurătoare”, cu valoare de prolepsă
pentru destinul tragic al femeii.
c) Legătura dintre ființă și pământ

Romanul prezintă o legătură organică între individ si pământul pre
iubit,materializată la nivel psihologic, prin viziunea despre lume a flăcăului .
În capitolul ,,Zvârcolirea”, se remarcă nimicnicirea omului în faţa urieşeniei
pământului. În acest sens Ion se simţea ,,mic și slab, cât un vierme pe care-l
calci în picioare sau cât o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place“.
Focalizarea naratorului se opreşte asupra patimei pământului prin
comparaţia ,,pământului i-a fost mai drag ca o mamă”. În capitolul
,,Sărutarea” se remarcă un transfer de sentimente între ,,o fată frumoasă” şi
pământ ,,Vedea cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă”.
Gestul sărutării pământului reprezintă împlinirea unui ideal îndelung visat.
La nivel simbolic, secvenţa anticipează moartea protagonistului prin atracţia
ireversibilă a teluricului şi prin metafora ,,mănuşi de doliu”. Semnificativă
este imaginea de sine a protagonistului aflat într-o nouă ipostază ,,Se vedea
acum mare si puternic, ca ,,un ,uriaş din basme care a biruit în lupte grele o
ceată de balauri îngrozitori”.
Întors la Florica, Ion intră într-un nou conflict cu George, de data aceasta
fiind ucis şi înmormântat ,,în pământul care i-a fost prea drag”.
Romanul se încheie cu imaginea drumului şerpuit, care părăseşte satul,
conferind textului aspect de corp sferoid.
33
V.2. Romanul balzacian – Enigma Otiliei
de George Călinescu

 Tema romanului
 Titlul
 Compoziția
 Finalul / epilogul romanului
George Călinescu este o personalitate de primă mărime a literaturii române,
care s-a manifestat ca prozator, exeget și publicist în perioada interbelică.
Călinescu este autorul lucrării monumentale ,,Istoria literaturii române de la origine
până în prezentˮ, în care studiază operele literare publicate încă din perioada veche
până în contemporanitate. Înzestrat cu intrumentele criticii, Călinescu respinge
modelul proustian al epocii, preferând un model clasic balzacian. În acest sens, se
remarcă romanele ,,Enigma Otilieiˮ, ,,Cartea Nunțiiˮ, ,,Bietul Ioanideˮ, ,,Scrinul
negruˮ.

Opera literară ,,Enigma Otiliei’’ de George Călinescu prezintă particularități ale
realismului, un curent literar apărut în Franța, inițiat de către romancierul Honore de
Balzac, ca formă de respingere a idealismului de timp romantic. Ideologul
romantismului este Jules Champfleury, autorul articolului ,,Le Realisme’’ . Această
mișcare presupune imitarea realității, prin construirea unei lumi verosimile, în care
personajele sunt credibile, aflate în situații existențiale banale.
De asemenea, se pot observa și toponimele Iași-București-Paris, făcând
raportarea la realitatea geografică și scrierea anficalofilă.

Opera literara ,,Enigma Otiliei’’ scrisă de George Călinescu respectă
trăsăturile romanului, o specie a genului epic, scrisă în proză, de dimensiuni mai mari
decât nuvela,cu acțiune complexă și ramificată, organizată pe mai multe planuri
narative la care participă multiple personaje bine individualizate. Este un roman de
tip balzacian întrucât , întrucât valorifică tipologiile umane întâlnite și în romanele
lui Balzac, precum tipologia avarului (Costache Giurgiuveanu), tipologia
parvenitului (Stănică Rațiu). Semnificative sunt și descrierile realizate prin tehnica
detaliului semnificativ care are rolul de a evidenția mediul existențial al personajelor.
De asemenea, testul este un bildungsroman, întrucât urmărește procesul de
maturizare a tânărului Felix.
34
 Tema romanului
Romanul surprinde printr-o temă balzaciană a moștenirii și a paternității,
romanul propunând doua figuri paterne impresionante, moș Costache Giurgiuveanu
și Pascalopol, care își exprimă dragostea pentru Otilia prin generozitate. Tema
secundară a romanului este iubirea adolescentină între Felix și Otilia, sortind
eșecului.
 Titlul
Inițial, titlul romanului s-a numit ,,Părinții Otiliei’’, un titlul metaforic, care
surprinde contribuția tuturor personajelor la maturizarea fetei , La editură, titlul a fost
schimbat deoarece ,,Editorului îi s-a părut mai sonor’’ , iar George Călinescu oferă
valoare hermeneutică propriului text ,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le
are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani enigmatică va fi în veci fata care îl refuză,
dându-i totuși dovezi de afecțiune’’. În acest sens, titlul romanului călinescian se
referă la eternul mister feminin.
 Compoziția
Compozițional, romanul se structurează în douăzeci de unități narative,
nepurtătoare de titlu și un epilog menit să ilustreze destinul fiecărui personaj.
Romanul debutează cu fixarea precisă a cronotopului acțiunii ,,Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10, strada Antimˮ. Încă din
incipit, focalizarea naratorului se oprește asupra personajului Felix, căruia îi se
surprinde portretul fizic, statutul social ,,orfan de ambii părinți venit la București în
căutarea tutorelui săuˮ.
Descrierea minunțioasă a străzii, a exteriorului și a interiorului casei
conferă un aspect caricatural universului existențial al personajelor. Felix studiază
amestecul nepotrivit de stiluri, precum și materialele nepotrivite folosite în imitarea
acestora. Un detaliu semnificativ al descrierii este ,,marea ușă gotică’’ sau ,,infernala
ușă’’ . Așa cum Dante pătrunde în Infern, urcă muntele Purgatoriu și cunoaște
paradisul față de iubirea pentru Beatrice, Felix intră in ,,Infernul familiar’’ și
cunoaște paradisul prin iubirea față de Otilia. Moș Costache îi apare ca un cerber
dantesc și refuză intrarea ,,nu-nu-nu-știu..nu-nu stă nimeni aici, nu cunoscˮ . Ulterior,
Felix este introdus în casă de Otilia , ipostaziată drept călăuză ,,Dar, papa, e Felix!ˮ

a) Intrarea lui Felix în casa Giurgiuveanu
O primă secvență narativă semnificativă a romanului cuprinde intrarea
lui Felix în casa Giurgiuveanu. El pătrunde într-un spațiu al degradării
umane, cu salonul și masa de joc, învăluite în fum de țigară. În textul de
față, se remarcă viziunea călinesciană asupra lumii ca spectacol întrucât
Felix din semiopscuritate studiază personajele de la masa de joc, remarcând
frumusețea Otiliei ,,un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle’’ sau
rafinamentul lui Pascalopol ,,haina de stofă fină’’.
De la imaginea salonului, focalizarea naratorului trece la camera Otiliei,
în care Felix pătrunde ipostazindu-se drept ,,intrus’’ . Tânărul remarcă
35
,,dezordinea nimicurilor de fatăˮ , care sugerează personalitatea ei ,,fată
nebunaticăˮ . Comparația ,,ca într-o cabină de actrițăˮ sugerează frivolitatea
în aparență a fetei. Caracterul intelectual al Otiliei se evidențiază prin
prezența partiturilor pentru pian, care îi evidențiază statutul social de
studentă la Conservator. Firea romantică este surprinsă prin romanele
franțuzești și nemțești, prezente în cameră. Personajul feminin, Otilia
Mărculescu face parte din tipologia cochetei, un personaj controversat,
neînțeles. Secvența se încheie cu imaginea onirică a horei personajelor de la
masă cu joc, un joc al destinului.
b) Vizita celor doi tineri la Ciulniței, moșia lui Pascalopol

O alta secvență narativă semnificativă a romanului este vizita celor
doi tineri la moșia lui Pascalopol de la Ciulniței. Personajul modern, Otilia
Mărculescu este caracterizată prin tehnici moderne, precum
comportamentismul. În acest sens, Otilia dovedește un amestec irezistibil
de copilărie și maturitate, care îi definește personalitatea. Comportamentul,
se remarcă prin dorința fetei de a se da în leagăn, de a experimenta tot
ceea ce presupune universul rural ,,născocind tot soiul de discuțiiˮ .
În discuțiile pe temele esențiale ale existenței precum iubirea, Otilia își
exprimă viziunea matură valorificând experiența tragică a mamei. În acest
sens, afirmația potrivit căreia ,,tu nu trebuie să te gândești la iubire înainte
de ați face o carieră strălucită’’ surprinde profunzimea înțelegerii relațiilor
interumane, Secvența evidențiază, de asemenea, autocaracterizarea,
realizată cu luciditate ,,sunt foarte capricioasă, vreau sa fiu liberăˮ.
c) Festinul grotesc al clanului Tulea

A treia secvență narativă semnificativă a romanului este festinul grotesc al
clanului Tulea, adunat în casa lui Costache Giurgiuveanu, după ce acesta se
îmbolnăvește. Astfel, Călinescu realizează o veritabilă frescă a societății
burgheze, aflată în degradare. Pe fontul acestui festin al membrilor clanului
Tulea, Călinescu realizează un teatru al absurdului, întrucât personajele nu
poartă un dialog, ci rostesc monologuri fără noimă, corespunzând tipologiei
fiecăruia ( Aurica-fata bătrână, Aglae - baba absolută, Titi-debilul ) .
Din grupul personajelor așezate în jurul mesei, se detașează personajele
inocente ale romanului, Felix și Otilia. Felix fiind dominat de incertitudini, iar
Otilia având o ținută hotărâtă.
Semnificativă este inteligența fetei de a înțelege sensul adunării, astfel îți
exprimă suferința față de iminenta moarte a lui moș Costache.
Personajul feminin modern este construit prin tehnica oglinzilor paralele. În
acest sens, criticul literar Ovid Crohmălniceanu afirmă că ,,În roman există
mai multe Otilii. Una tandră și lilială a lui Felix, alta capricioasă și dornică de
lux a lui Pascalopol, «fe-fetița» lui moș Costache dar și «straia dezmățată»
despre care vorbește mătușa Aglaeˮ. Criticul literar surprinde veridicitatea
acestor ipostaze ,,având în vedere natura contradictorie a sufletului femininˮ.
36
Epilogul romanului are rolul de a evidenția destinele personajelor, din
perspectiva trecerii timpului. Felix reușește în cariera de medic fiind cunoscut
autor de tratate în medicină și căsătorit, fericit cu o femei din înalta societate.
Statutul social al Otiliei se conturează prin imaginea unei ,,doamne foarte picantă
gen actriță întreținutăˮ o comparație care semnifică frivolitatea în esență
manifestată prin atracția exoticului.
Pascalopol rezumă misterul feminin afirmând ,,a fost o fată delicioasă, dar
ciudată, pentru minte e enigmăˮ. Romanul are structură de corp sferoid, întrucât
debutează și se încheie cu imaginea străzii Antim. Felix se întoarce la vechea casă
și remarcă degradarea profundă a acesteia. ,,Marea ușă goticăˮ are geamurile
plesnite sugerând închiderea cercului infernului.
37
V.3. Romanul mitic – Baltagul
de Mihail Sadoveanu

 Tema romanului
 Titlul
 Compoziția
Mihail Sadoveanu este o personalitate reprezentativă a literaturii române
care s-a manifestat ca prozator și publicist atât în perioada interbelică, cât și în
perioada postbelică. Este considerat intemeietorul romanului istoric (,,Frații
Jder’’, ,,Nicoara’’,,Potcoavă’’, ,,Neamul șoimăreștilor’’)
În 1930, Sadoveanu publică romanul Baltagul în care oglindește o lume
arhaică, guvernată de supertiții.

Opera literară ,,Baltagul’’ scrisă de Mihail Sadoveanul prezintă
particularități ale realismului, un curent literar apărut în Franța, inițiat de către
romancierul Honore de Balzac, ca formă de respingere a idealismului de timp
romantic. Ideologul romantismului este Jules Champfleury, autorul articolului
,,Le Realisme’’. Această mișcare presupune imitarea realității, prin construirea
unei lumi verosimile, în care personajele sunt credibile, aflate în situații
existențiale banale. De asemenea, romanul înfățișează un univers tradițional, al
credințelor ancestrale ,,de pe vremea lui Burebista’’.

Opera literară ,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu respectă trăsaturile
romanului, o specie a genului epic scrisă în proză de dimensiuni mai mari decât
nuvela, cu acţiune complexă, origanizată pe mai multe planuri narative la care
participă multiple personaje, bine individualizate. Perspectiva narativă este
obiectivă, textul fiind narat la persoana a III-a de către un narator obiectiv,
omniscient și omniprezent cu viziune extradiegetică. În ultimul capitol al
romanului, personajul feminin Vitoria Lipan devine narator al faptelor criminale,
întrucât interpretează semnele.
Alexandru Paleologul consideră acest roman ca fiind un roman
,,polițienesc’’, iar George Călinescu afirmă: ,,Roman al mișcărilor milenare cu
intrigă antropologică’’.
38
 Tema romanului
Tema romanului reprezintă un prileg de opinii critice contradictorii în
literatura de specialitate.
În acest sens, George Călinescu și Eugen Lovinescu atribuie romanului o
temă mioritică, având în vedere prezența versurilor din baladă ca motto al
romanului. Pe de altă parte Nicolae Manolescu și Alexandru Paleologul contestă
tema mioritică arătând că în baladă moartea este ipotetică "și de-ar fi să mor", iar
Nechifor Lipan este găsit mort într-o văgăună. O altă opinie critică este a Monicăi
Spiridon, care identifică în roman un grad înalt de semiotizare a lumii.
Astfel, tema romanului se referă la investigațiile de natură polițienească
ale Vitoriei Lipan, în căutarea bărbatului ei, o călătorie ,, din sat, în sat, din
crâșmă-n crâșmă, din semn, în semn" care se încheie cu un proces de justiție
punitivă.
 Titlul
Primul prag textul al romanului este format dintr-un substantiv comun
simplu, care desemnează un topor cu două tăișuri, menite să exprime atât arma
crimei, cât și arma actului de justiție punitivă și vindicativă. Al doilea prag textul
al romanului este reprezentat de versurile: "stăpâne, stăpâne / "mai cheamă și-un
câne" așezate ca motto. Acestea anticipează rolul semnificativ al câinelui Lupu în
găsirea osemintelor lui Nechifor Lipan și în pedepsirea vinovaților.
 Compoziția
Compozițional, romanul se structurează în XVI capitole nepurtătoare de
titlu, care se organizează în trei părți astfel: capitolele I-VI înfățișează așteptarea
Vitoriei, prin interpretarea viselor și pregătirea pentru călătorie. Capitolele VII-
XIII cuprind călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță, iar capitolele XIV-XVI
evidențiază găsirea mortului și pedepsirea ucigașului.
Romanul debutează cu o legendă sociogonică, care apelează la momentul
cosmogoniei "Domnul Dumnezeu după ce a făcut lumea". Încă din incipitul
romanului se conturează cuvintele cheie ale textului: ,,rânduială" și ,,semn". După
ilustrarea rolului existențial al neamțului, sârbului, turcului, semnificativă este
condiția omului de la multe, supus procesului ritualic de transhumanță ,,suim
poteca oabele și coborâm prăpăstii’’, Prin secvența așezării nevestelor și pruncilor
se evidențiază rolul nevestei în lumea muntenilor, femeia fiind nevasă, gospodină
și mama. Muntenii nu primesc decât ,,o inimă ușoară, să vă pară toate bune’’.

a) Notarea absenței lui Nechifor Lipan
Prima secvență narativă semnificativă a romanului se deschide cu
notarea absenței lui Lipan ,,Nechifor Lipan plecase d-acasă, după niște
oi, la Dorna, și-acu Sfântul Andrei era aproape și el încă nu se
întorseseˮ.
39
Verbele surprind aspectul durativ al absenței lui Lipan. De asemenea,
se remarcă ceremonialul sărbătorilor religioase, care definesc timpul
acțiunii.
Naratorul obiectiv studiază tumultul interior al personajului feminin
prin repetiția substantivului ,,inimă’’, ,,o împulse drept în inimă’’/ ,,inima
îi bătu cu putere’’. Vitoria interpretează semnele onirice, în care ,,se făcea
că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către dânsa’’. De
asemenea, Vitoria înțelege cântecul cocoșului drept ,,semn de plecare’’.
,,Munteanca aprigă și hotărâtă’’, Vitoria Lipan este un personaj
complex, construit prin tehnica pluriperpersidismului. În acest sens,
romanul oglindește ipostaza de soție ,,era dragostea ei de douazeci de ani
și mai bine’’, naratorul focalizându-se asupra vieții de familie, a soțiilor
Lipan. În calitate de gospodină Vitoria știe rostul casei și stăpânește
comunicarea cu argații. O altă ipostază este cea de mamă care își educă
diferențiat copii. Pe fiica Minodora o învață să păstreze rânduiala,
înscrind-o într-un șir de generații: ,,Îți arăt eu coc, valț și bluză! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de aceste și în legea noastră ai să
trăiești și tu''.
Pe fiul Gheorghiță îl învață să se maturizeze ,,înțelege că jucăriile au
stat, de acum trebuie să te arăți bărbat’’.
În pregătirea pentru călătorie, Vitoria se ghidează după superstiții
mergând și la preot și la vrăjitoare. De asemenea, realizează un ritual de
purificare, postind doisprezece vineri.
b) Călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță

O altă secvență narativă semnificativă a romanului evidențiază
călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor Lipan. Primul
popas se face în fața prefetului, care admiră frumusețea oltencei: ,,avea o
frumusețe neobișnuită în privire’’. Acesta îi sugerează ideea morții lui
Lipan ,,l-au predat hoții și l-au răpusˮ.
În călătoria lor, drumeții se întâlnesc cu o nuntă și-un botez, iar
Vitoria dovedește că știe rânduiala, făcând ,,frumoasa urare miresei’’ și
punând rodin în sub perna noului născut.
Obiectul constant ai prozei lui Sadoveanu este urmărirea omului în
mijlocul naturii prin revelarea tuturor legăturilor care îl unesc. Vitoria este
însoțită permanent de stihiile naturii, nori, vânt, ceață, ploaie, pe care le
interpretează potrivit cu legile nescrise pe care le respectă. În acest sens,
criticul literar Tudor Vianu afirmă: ,,Nu există notare a vreunui sentiment
omenesc care să nu se însoțească de arpegiile răsunând de orga colosală a
lumii.’’
c) Găsirea osemintelor lui Nechifor Lipan

A treia secvență narativă semnificativă a romanului debutează cu
găsirea osemnitelor lui Lipan, într-o văgăună, cu ajutorul câinelui Lupu
între Suha și Sabașa. Vitoria face prima rânduială aprinzând lumina la
căpătâiul mortului și lăsându-l pe Gheorghiță să-și prevehceze tatăl.
Noaptea priveghiului constituie o etapă definitorie în procesul de
maturizare a lui Gheorghiță.
Ritualul praznicului bisericesc adună întregul sat precum și cei doi
asasini. Vitoria devine martor al faptelor dovedinnd perspicacitate și
40
inteligență, cerându-i baltagul lui Calistrat Borza, Vitoria afirmă: ,,Pe
baltag e scris sânge și în asta-i omul care a pălit pe tactu-tău’’,
îndemnându-l pe Gheorghiță să lovească cu baltagul. În finalul secvenței,
Vitoria nu-l iartă pe criminal, adresându-i-se astfel: ,,să te ierte
Dumnezeuˮ.
Finalul romanului se constituie din monologul adresat al Vitoriei către
Gheorghiță, proiectat spre praznicele bisericești de trei, nouă și patruzeci de zile,
După săvârșirea celor necesare, munteanca se va întoarce: ,,să luam de coadă,
toate câte am lăsat, la măgura Tarcăuluiˮ.
41
V.4. Romanul experienței – Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război
de Camil Petrescu

 Curentul literar - modernismul
 Tema romanului
 Titlul
 Compoziția
Camil Petrescu este o personalitate semnificativă a literaturii române, care
s-a manifestat în perioada interbelică drept prozator, dramaturg, eseist si publicist,
având o contribuţie semnificativă la dezvoltarea literaturii române. În 1930, publică
romanul ,,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război”, iar ulterior apare
romanul ,,Patul lui Procust”.
 Curentul literar - modernismul

Modernismul este o mişcare literară introdusă în literatura română de către
Eugen Lovinescu ,conducătorul revistei ,,Sburătorul” şi a grupării din jurul acesteia.
În proză,modernismul se particularizează prin valorificarea unui model proustian de
analiză psihologică, prin puterea memoriei afective involuntare. De asemenea,
specifică modernismului este naraţiunea subiectivă, fundamentată pe tehnica
experienţialismului ,astfel încât a doua parte a romanului, valorifică experienţa
personală a autorului. Romanul modern prezintă conexiunea dintre narator si naratar,
în termenii lui Jaap Lintvelt.

Opera literă ,,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” respectă
trăsăturile romanului, o specie literă a genului epic scrisă in proză de dimensiuni mai
mari de nuvela, cu acţiune complexă si ramificată la care iau parte multiple
personaje bine individualizate. Perspectiva narativă este subiectivă , textul fiind narat
la persoana I de către un narator auctorial cu viziune intradiegetică si focalizare
internă. Textul este un roman subiectiv şi de analiză psihologică,întrucât se urmăreşte
procesul de conştiinţă al protagonistului Ştefan Gheorghidiu, declanşat de
incertitudinea asupra infidelităţii soţiei Ela. De asemenea, textul este un roman al
experienţei ,însuşi personajul pledând pentru importanţa experienţei ,,N-aş vrea să
existe pe lume o experienţă de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din
întregul meu sufletesc; ar constitui pentru mine o infirmitate”.
42
 Tema romanului
Tema romanului este drama intelectualului lucid, însetat de absolut şi
preocupat de idee in Spiritul lui Platon, care se confruntă cu două experienţe
definitorii: iubirea înşelată şi războiul ,,altora”. Tema se manifestă prin intermediul
conflictelor, fundamental fiind conflictul interior de factură psihologică, evidenţiat
prin procesul de conştiinţă a lui Ştefan Gheorghidiu.
 Titlul
Titlul romanului are valoarea anticipativă asupra celor două experienţe cu
care se confruntă protagonistul: iubirea şi războiul. De asemenea, titlul are rolul de a
evidenţia interferenţa planurilor narative , timpul cronologic, al războiului şi timpul
psihologic al poveştii de iubire. Repetiţia substantivului ,,noapte” are rolul de a
sugera incertitudinea personajului cu privire la fidelitatea soţiei Ela.
 Compoziția
Compozițional, romanul se structurează în două volume, organizate in 13
capitole sugestiv intitulate: ,,La Piatra Craiului, în munte”, ,,Diagonalele unui
testament”.
Romanul se deschide cu fixarea precisă a cronotopului acţiunii ,,în
primăvara anului 1916, pe valea Prahovei”. Încă din incipit se fixează statutul social
al lui Ştefan Gheorghidiu de ,,sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”. De
asemenea, se evidenţiază statutul psihologic al personajului prin ironia la adresa
fortificaţiilor de pe valea Prahovei ,,nişte şănţuleţe ca pentru scurgerea de apă”. În
acest sens, se configurează profilul psihologic al protagonistului romanului, prin
superioritatea viziunii și prin luciditate.

a) Discuția de la ,,popotaˮ ofițerilor
Discuţia de la popota ofiţerilor este declanşată de un fapt banal din
cotidianele epocii, în care un bărbat care şi-a ucis nevasta infidelă a
fost achitat. La nivelul textului se evidenţiază că tema discuţiei
trezeşte suferinţa protagonistului ,,Se suprapunea celor înveninate din
mine”. Discuţia camarazilor este întreruptă de intervenţia lui
Gheorghidiu ,,Discuţia dumneavoastră e copilăroasă și primară”.
Semnificativ este monologul lui Stefan Gheorghidiu ţinut în faţa
munţilor, în care se remarcă definiţii proprii date iubirii: ,,simbioză
sentimentală”, ,,monodeism”. Pentru Ştefan Gheorghidiu, femeia
iubită reprezintă un ideal uman , iar viziunea despre cuplu se
fundamentează pe mitul platonician al androginului ,,corpurile celor
născuţi uniţi”. Viziunea absolutistă a protagonistului se remarcă la
finalul monologului prin vorbele: ,,Acei care se iubesc au drept de
viaţă si de moarte unul asupra celuilalt”.
43
b) Evoluția cuplului
O altă secvenţă narativă semnificativă se identifică in capitolul
,,Diagonalele unui testament”, care debutează cu fixarea imaginii cuplului
construit prin statut social ,,Ne luasem din dragoste, săraci amândoi”.
Portretul Elei , construit de uniperspectivism, este realizat printr-o
aglomerare de termeni neologici ,,abnegaţie”, ,,caritate”, ,,cleştar”, care
sugerează idealul feminin “Era un spectacol minunat”.
Statutul psihologic al protagonistului se construieşte printr-o trăsătură
fundamentală, orgoliul, care reprezintă sorgintea poveştii de iubire ,,Cred
că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Focalizarea naratorului se opreşte asupra unei cine în casa unchiului
Tache, care găseşte prilejul să-l insulte pe Ştefan pentru căsătoria din
dragoste asemenea tatălui său. Protagonistul îşi exprimă făţis dezgustul
pentru ideea de moştenire ,,Căci moştenirile acesteia nu sunt fără
primejdie”.
În urma discuţiei, unchiul Tache îl include pe Ştefan în lista
moştenitorilor cu menţiunea ,,Las anume nepotului meu preferat, Ștefan”,
evidenţiind prin adverbul ,,anume”, intenţia unei lecții de viaţă.
După primirea moştenirii, au loc discuţii pe teme financiare , în care
Ela se implică in mod energic, cu toate că pentru protagonist discuţiile
despre bani reprezintă: ,,discuţii vulgare”. Caracterizarea directă realizată
de către Ela lui Ştefan , evidenţiază eventualele slăbiciuni ale
protagonistului ,ochii femeii ,,La Universitate discuţi cu patimă şi te cerţi
cu toată lumea, iar aci te laşi atât de moale”. Răspunsul protagonistului
este interiorizat, prin monolog, în care se evidenţiază conexiunea dintre
narator si naratar ,,Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe, văzând că nici femeia
asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că
poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în
acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de
mare, să loveşti aprig cu coatele”. În acest sens se evidenţiază întreaga
filosofie de viaţă a protagonistului.
c) Degradarea cuplului
O altă secvenţă narativă a romanului cuprinde degradarea cuplului,
care se realizează în două etape semnificative . O primă etapă se realizează
în timpul excursiei de la Odobeşti în urma căreia , protagonistul afirmă
,,Trei zile cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav”. Ştefan urmăreşte
cu minuţiozitate toate gesturile Elei , studiind apropierea acesteia de
domnul G., analizând chiar şi ,,o interjecţie uşoară, vreun A!, care pornea
însă din toată intimitatea ei de femeie”. De aceea, criticul literar Nicolae
Manolescu, îl numeşte ,,cazuist sentimental”. După excursia de la
Odobeşti se produce prima despărţire a cuplului .
O altă etapă în procesul de degradare a cuplului este realizată în
timpul întâlnirii de la Câmpulung unde Ela îl cheamă “negreşit”. Ştefan îşi
manifestă orgoliul observând ca: ,,pe nevastă-mea nu o salută nimeni”.
După ,,Ultima noapte de dragoste”, Ela iniţiază o discuţie pe tema
războiului, exprimându-şi temerea de a nu rămâne văduvă săracă. În
consecinţă, îi cere lui Ştefan o parte din moştenire pe numele ei. Termenii
care portretizează personajul feminin nu mai sunt neologici, ci colocviali
44
,,vulgaritate”, ,,îmbătrânire”, ,,furie de animal“; astfel se produce
metamorfoza imaginii Elei în conştiinţa protagonistului.
d) Secvența războiului
Al doilea volum al romanului este un jurnal de campanie care
valorifică experienţa personală a autorului de pe front. În război, Ştefan
Gheorghidiu, se confruntă cu obuze, cadavre anonime, umezeală , astfel
încât personajul are revelaţia că drama lui personală este insignifiantă faţă
de drama universală. Criticul literar Nicolae Manolescu afirmă ,,De pe
scena Istoriei, războiul se mută pe scena conştiinţei individului”. Astfel se
evidenţiază valoarea de catharsis a experienţei războiului.
În finalul romanului, Ştefan găseşte în corespondenţă o scrisoare anonimă
prin care Ela este acuzată de infidelitate print-un limbaj vulgar . Semnificativă
este reacţia lui Stefan Gheorghidiu care devine nepăsător, în faţa unei eventuale
infidelităţi ,întrucât personajul feminin îşi pierde statutul de femeie unică,ideală,
astfel încât criticul literar George Călinescu o compară cu fata de împărat din
poemul ,,Luceafărul”. Ştefan îi propune despărţirea definitivă a cuplului lăsându-i
Elei o parte semnificativă din moştenire “Case, cărţi, fotografii: adică tot
trecutul”.
Finalul romanului este deschis, o trăsătură a prozei moderniste.
45

Eseuri 2021 Complet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eseuri 2021 Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ESEURI

Pentru toate profilurile

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – modernismul (teorie)

 Conceptul de artă poetică

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – modernismul (teorie)

 Conceptul de artă poetică

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – modernismul (teorie)

 Conceptul de artă poetică

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – romantismul

b) Al doilea tablou – pierderea statutului de înălțime a fetei de împărat

d) Al patrulea tablou – abandonarea idealului în iubire de către

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar – simbolismul

 Conceptul de artă poetică

Eseul de față are în vedere:

 Specia literară și tipul de text

 Secvențe narative semnificative

b) Întâlnirea cu personajul negativ Spânul

c) Probele la care este supus Harap - Alb

 Particularități ale stilului

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar - realismul

 Specia literară și tipul de text

c) Moartea personajelor principale

Eseul de față are în vedere:

 Formula clasică a scrierii

 Specia literară și tipul de text

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar - realismul

 Specia literară și tipul de text

c) Legătura dintre ființă și pământ

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar - realismul

 Specia literară și tipul de text

 Secvențe narative semnificative

b) Vizita celor doi tineri la Ciulniței, moșia lui Pascalopol

c) Festinul grotesc al clanului Tulea

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar - realismul

 Specia literară și tipul de text

 Secvențe narative semnificative

b) Călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță

c) Găsirea osemintelor lui Nechifor Lipan

Eseul de față are în vedere:

 Curentul literar - modernismul

 Specia literară și tipul de text

 Secvențe narative semnificative

S-ar putea să vă placă și