Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga - eseu

Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a

spiritului novator in arta si in cultura, opunandu-se, astfel, traditionalismului.
Modernismul literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si
avangarda.
Termenul modernism a fost impus, la noi, de E. Lovinescu, mentorul
grupării şi al revistei Sburătorul (1919), care a sustinut sincronizarea literaturii
romane cu cea occidentala.
Pornind de la “mutații estetice” lovinesciene, generatia interbelică a poetilor
modernisti cultiva o lirica metafizică, reflexivă, a eului măcinat de trăiri
contradictorii, precum şi libertatea prozodică. Expresivitatea şi ambiguitatea
limbajului poetic se realizează, în textele moderniştilor, îndeosebi, prin
metafore originale, insolite, cu inepuizabile posibilităţi de interpretare.
Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic
interbelic, alături de Tudor Arghezi şi de Ion Barbu, este şi creatorul unui
univers filozofic original, care stă la baza liricii sale.
Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge
pe cea „paradiziacă”, adică raţională, a omului de ştiinţă care urmăreşte să
lămurească aspectele lumii înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i
tainele, de cea „luciferică”, a artistului, care protejează misterele, astfel,
amplificându-le. De asemenea, Blaga asociază celor două
„cunoașteri” metaforele „plasticizantă” şi „revelatorie”. Prima inlocuieste
expresia directa, fiind o simpla substituire a limbajului denotativ cu limbajul
figurat, in timp ce metafora revelatorie are drept rol imbogatirea sensurilor,
anularea intelesului obisnuit, revelarea si potentarea unui mister.

 Elemente de compozitie

Aceste idei sunt evidenţiate, îndeosebi, în cunoscuta artă poetică „Eu nu

strivesc corola de minuni a lumii” care deschide volumul de debut „Poemele
luminii” (1919).
Titlul poeziei, reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului
imaginat ca o „corolă” uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni”, adică din
mistere, astfel anticipând tema cunoașterii. De asemenea, titlul
anunță caracterul subiectiv (reflexiv) al lirismului, prin pronumele personal
„eu” (reluat de cinci ori pe parcursul poeziei) şi prin verbul negativ la
persoana I „nu strivesc”.
 Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează
în lirismul de tip subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul
confesiv, al “autocomunicării”, întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului
liric: verbele la persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc;
pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv mea.

 Idei poetice

În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se

raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea”. Astfel, se exprimă
opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”. Aceste taine sunt relevate
printr-o enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”.
„Florile” sunt expresia frumosului, a naturii, a vieţii; „ochii” simbolizează
cunoaşterea; „buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” - taina
morţii, destinul postum.
Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice.
Prima este reprezentată de structurile poetice “lumina altora” (metaforă a
„cunoaşterii paradizicace”) şi „lumina mea” (metaforă a „cunoaşterii
luciferice”). O altă opoziţie se realizează între verbele “sugrumă” şi
„sporesc”, care exprimă consecinţele celor două tipuri de „cunoaştere”.
Astfel, verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”, „distruge”, exprimă apropierea
de tainele lumii prin raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul
la persoana I „sporesc”, cu sensul „nuanţez”, „amplific”, defineşte atitudinea
artistului.
Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea
enigmatică a lunii care, în mod paradoxal, prin lumina ei, „nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”. Altfel spus, luminozitatea
difuză a astrului nocturn nu identifică obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le
dilată contururile, dându-le forme nebănuite, misterioase.
Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu
iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin intermediul căruia Creatorul
îşi mărturiseşte sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea
luciferică”: iubirea faţă de tainele lumii.

Incadrarea in curent.
Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie modernistă
prin temă, prin procedeele artistice inedite, prin libertatea prozodică.
 Tema cunoaşterii nu doar că este de natură filozofică, ci şi tratată într-o
manieră cu totul nouă, originală, de către un poet – filozof.
Metaforele – corola de minuni a lumii, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi
de întuneric, largi fiori de sfânt mister sunt insolite. De asemenea, simbolurile
misterelor – flori, ochi, buze, morminte – sau cel al
cunoaşterii – lumina –, comparaţia amplă care alcătuieşte o secvenţă lirică
distinctă dau expresivitate şi originalitate limbajului poetic blagian.
Autorul ignoră, în spirit modernist, toate convenţiile prozodice. Versurile din
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” nu se supun schemei clasice,
fiind albe, deci fără rimă şi inegale, cu un ritm interior. Tehnica
ingambamentului, minuscula folosită la începutul majorităţii versurilor
contribuie, de asemenea, la încadrarea poeziei în direcţia modernistă.

 Incheiere

În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează ideile

filozofice ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii. Este este o
autobiografie lirică, deoarece exprimă concepţia lui Blaga despre lume şi
despre eul creator, precum şi o viziune inedită asupra lumii. Prin acest text
poetul atrage atenția asupra tainelor din jurul nostru, precum și asupra
modului în care le putem percepe: fie judecându-le, găsindu-le un rost logic,
fie bucurându-ne de frumusețea lor, fără a încerca să le descifrăm.

Definiţie: Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care

compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în
univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l
particularizează."Dormeau adânc sicriele de plumb Şi flori de plumb şi funerar
vestmânt-Stam singur în cavou ... şi era vânt ... Şi scârţâiau coroanele de
plumbDormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început
să-l strig Stăm singur lângă mort ... şi era frig ... Şi-i atârnau aripile de
plumb."Poezia "Plumb" de George Bacovia (1881 - 1957) deschide volumul
de debut, cu acelaşi nume, apărut în 1916, care a trecut aproape neobservat
în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în primul război
mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră deja
publicate în revistele vremii.Poezia "Plumb" se înscrie în universul Ikic specific
bacovian, al "atmosferei de copleşitoare dezolare, [...] o atmosferă de plumb,
în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei
organice" (Eugen Lovinescu).
Tema:Poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate
meschină, care nu-l înţelege, o societate superficială, neputincioasă să
aprecieze valoarea artei adevărate.Ideea exprimă starea de melancolie,
tristeţe, solitudine a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în
această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo
soluţie de evadare.Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru
lirica lui George Bacovia.Semnificaţia titlului. Titlul poeziei este simbolul
"plumb", cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui
trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice:- greutatea
metalului - sugerează apăsarea sufletească;- culoarea cenuşie - sugerează
monotonia, angoasa;- maleabilitatea metalului - sugerează labilitate psihică,
dezorientarea;- sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură
vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de
ieşire.

Structură, compoziţie, limbaj poetic:Incipitul este marcat de imperfectul

verbului "dormeau ", care sugerează absenţa trăirilor interioare precum şi
acţiunile nefinalizate ale eului liric.Poezia este alcătuită din două catrene, fiind
prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou,
veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i
provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte
poetul, ce poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul
sau odaia. Oricare dintre aceste spaţii este sugerat de simboluri din câmpul
semantic al elementelor funerare - "sicriele de plumb", "cavou", "funerar
vestmânt", "coroanele de plumb"-, trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii.
Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma "stăm singur", care,
alături de celelalte simboluri creează pustietate sufletească, "era vânt",
nevroză, spleen, "scârţâiau".
Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul şi ultimul
vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a
evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.Strofa a
doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de
iubire care "dormea întors", sugerând disperarea poetului, "strig", într-o
solitudine morbidă, "stăm singur lângă mort", dragostea nefiind înălţătoare, ci
dimpotrivă este rece, "frig" şi fără nici un fel de perspective de împlinire,
"atârnau aripile de plumb".
Relaţia de simetrie este dată de prezenţa simbolului "plumb", aşezat ca rimă,
de sintagma "flori de plumb", aflată la începutul versului al doilea din fiecare
strofă.Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările
prin mărcile persoanei I singular în sintagma "stăm singur", care se regăseşte
simetric la începutul versului al treilea din fiecare strofă.Imaginile
surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti
exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme
extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb"
(oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea
împlinirii idealului).
Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă
sugerează tristeţe şi disperare, "să strig" sau stare de nevroză, "scârtâiau",
precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un suflet pustiit, "era vânt"
sau încremenire şi răceală interioară, "era frig".Imperfectul verbelor sugerează
lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în
veşnicie, eternitate ("dormeau", "stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând
finalitate.
O trăsătură specifică liricii bacoviene o constituie, aşadar, relaţiile de simetrie,
atât ca simbolistică precum şi emoţional. Astfel, imperfectul verbului
"dormea(u)", aflat la începutul primului vers al fiecărei strofe, sintagmele "flori
de plumb" la începutul versului al doilea şi "stăm singur" la începutul versului
al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie (ară de sfârşit, o
oboseală psihică veşnică.Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb",
prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar
olfactivul prin simbolul "mort".

Limbajul artistic:Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină

aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul.
Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în
consoane (plumb/vestmânt/vânt/plumb), de verbele la imperfect (dormea,
stăm) şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (scârtâiau, vânt, strig).
Impresionat de valoarea certă a poeziilor bacoviene incluse în volumul
Plumb", Alexandru Macedonski publică în revista "Flacăra" următoarea
epigramă:" Lui G.Bacovia: Poete scump, pe frunte porţi mândre foi de laur
Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur."
Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin
atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-1 pe Poet ca fiind
"pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe" (M.Petroveanu).
Ion de Liviu Rebreanu - eseu
INTRODUCERE
L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura
română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de
mai târziu. La baza operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se
constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală
când în literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și
Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic.
Romanul se încadrează în Realism, curent literar caracterizat prin: fixarea
acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile, caracterul monografic,
simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul sobru, impersonal.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva
narativă ce presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la
persoana a III-a de către un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își asumă
rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv, omniscient si
omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si pronume la
persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”.
Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar focalizarea este neutră.
O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si
spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la
începutul secolului al XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-
ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are loc hora din curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o imagine
de ansamblu asupra întregului sat.
Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă
statut social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al
Glanetașului, este expresia mentalității colective conform căreia te poți numi
om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru Gl.
vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu
dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se reflectă
în două scene construite prin tehnica modernă a contrapunctului, căci
surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.
II. SCENE TEMĂ
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului
ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ,
Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de sentimentul
inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". El manifestă
instinct de posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al
lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și
exclamă cu regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină
să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri. Naratorul
afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a
pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le,
el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă
averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută
pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică
repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale,
ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține
numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al
Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge
acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat
de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un
nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul
mărturisește că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri
viguroase, făcând referire la cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase
capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri
rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat social
și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii Austro-
Ungare.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În
incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă:
"aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă
oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și al iubirii.
Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce
“își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a creștinătății in sat;
personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău destinele celorlalți. În
final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea lui Iisus cu
fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit
liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.
În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce
depășește idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii
divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G.
Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".
NUVELA ISTORICA
Termenul de "nuvelă" vine din franţuzescul "nouvelle" şi înseamnă "noutate,
nuvelă". Trăsăturile nuvelei:
• dimensiune variabilă, mai mare decât povestirea şi mai redusă decât
romanul;
• construcţie epică riguroasă
• un singur fir narativ
• subiect clar determinat
• un conflict consolidat
• intrigă bine evidenţiată
• personaje puţine, dar puternic conturate
• faptele sunt verosimile
• tendinţă de obiectivare prin detaşarea naratorului de subiect şi de personaje

"ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL" de Costache Negruzzi

–nuvelă istorică – nuvelă romantică –

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de

Costache Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie 1840, în primul
număr al revistei "Dacia literară", înscriindu-se într-una dintre direcţiile
imprimate de programul acesteia, "Introductie", conceput de Mihail
Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea
acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore
Ureche.
Tema:
Nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în
timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569).
Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un
echilibru solid, fiind organizată în patru capitole, fiecare purtând un m°to
semnificativ pentru conţinutul acestuia:
• "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." - cuvintele aparţin lui Alexandru
Lăpuşneanul, ca răspuns la îndemnul de a renunţa la tronul
Moldovei, adresat lui de către boierii veniţi să-1 întâmpine;
• "Ai să dai samă, doamnă!..." - este replica văduvei unui boier ucis de
Lăpuşneanul, ameninţare adresată doamnei Ruxanda, soţia domnitorului;
• "Capul Iui Motoc vrem..." - sunt cuvintele mulţimii de ţărani, veniţi la Curtea
domnească să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foamete, de
viaţa lor devenită insuportabilă;
• "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." - sunt cuvintele lui
Alexandru Lăpuşneanul, aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva
celor care-1 călugăriseră.
Compoziţia narativă:
Reuneşte mai multe curente literare: clasicismul, definit de simetrie şi de
echilibrul solid al nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi
tragismul personajului, cât şi de scenele cutremurătoare; realismul, ilustrat
de adevărul istoric al celei de a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul.

Construcţia şi momentele subiectului:

Acţiunea este clarăşi se bazează pe conflictul bine evidenţiatdintre
domnitor şi boierii care-1 trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră să
părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la
persoana a Hl-a definesc perspectiva narativă a nuvelei. Timpul
narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării
evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real,
Moldova secolului al XVI-lea. Incipitul este reprezentat de informaţia cu
caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-
Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor
formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Expoziţiunea:
Sub motoul "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... ", care este şi primul episod al
nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în
Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării, fusese izgonit
de către Despot-vodă, printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni.
Acesta, la rândul său, fusese ucis de către Ştefan Tomşa care "acum cârmuia
ţara", Alexandru Lăpuşneanul izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în
Moldova cu gândul de a izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi
scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri".
De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători,
împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele
prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-1 trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine
aproape de graniţă: vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancoc şi
Stroici, Aceştia vor să-1 convingă să renunţe la tron, Heoarece "ţara este
liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te iubeşte".
Intriga:
Este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul
Moldovei răspunde boierilor, cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu
mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să
mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt".
Desfăşurarea acţiunii:
Boierii încearcă să-1 convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la
formule patriotarde privind "biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura
el "lăcomia acestor cete de păgâni?". Cu o ură imensă şi cu o sete de
răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanul le răspunde cu satisfacţie nedisimulată:
"Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi
laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi".
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, Motoc cade în genunchi, dar
Alexandru nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-1 ştie "învechit în
zile rele", deoarece îl trădase "pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde
şi pre Tomşa". Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi promite să-I cruţe, pentru că
îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că "sabia mea nu se va mânji în
sângele tău".
AI doilea episod are. ca moto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu
înscăunarea lui Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi
nădejde", însă boierii sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul "îi urăşte",
iar noul domn "nu-i iubeşte".
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile
Moldovei, în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile feudalităţii", apoi
trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile şi le taie capetele, "Ia cea
mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [...], capul
vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să putrezească,
când alt cap îi lua locul".
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica "bunului Petru Rareş"
înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă Să să nu
mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este impresionată de
cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase "Ai.. să dai samă,
doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fratii". Zâmbind,
Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".
Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie doamnei Ruxanda, cu
trimitere directă la "hronică", din care reiese faptul că, după moartea tatălui
său, voievodul Petru Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela
celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să
domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanul îi tăiase
acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş", ajungând
astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie.
Punctul culminant:
Incepe odată cu al treilea capitol, care are ca moto "Capul lui Motoc
vrem...". în acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă
perfidia feroce a personajului. Alexandru Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor
boierilor" să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu
toţii invitaţi "să prânzească Ia curte", cu scopul de a împăca pe domnitor cu
boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul venise la biserică îmbrăcat
"cu toată pompa domnească" şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, "s-a
închinat pe la icoane [...], a sărutat moaştele sfântului", a rostit un discurs
emoţionant, în finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte "pre boieri să
vie ca să ospeteze împreună".
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc,
dar ceilalţi boieri "se bucurau de o schimbare" care le dădea nădejdea că vor
ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi "din sudoarea ţăranului".
Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , "adunându-se
boierii, 47 la număr". Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la
semnul domnitorului, "toţi slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele
şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se "năpustiră cu săbiile în ei". Privind măcelul, vodă
râdea satisfăcut, Motoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac
domnitorului, deşi "simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind",
deoarece "patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet!". Scena este
de factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante.
In acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind
peste ziduri, "dasă larmă pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod,
tot oraşul" venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i
întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă faţă de Motoc pornirea de "a da cu
tunurile în prostimea aceea". Motoc este de acord, deoarece dacă au murit
atâţia boieri, "nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici". întrebată ce
vrea, "prostimea rămase cu gura căscată", deoarece ei veniseră fără un scop
anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep să-şi strige
nemulţumirile: "Să micşureze dăjdiile! [...] Sâ nu ne mai jăfuiască! [...] Am
rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Motoc!". Şi brusc, toţi ca unul,
încep să strige "Capul lui Motoc vrem!"-Motoc, înspăimântat peste măsură, se
lamentează şi se roagă Maicii
Domnului, jurându-se să ridice o biserică, "să postesc cât voi mai ave zile, ă
ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea
Neamţului!"- Imediat însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă oe
vodă să pună "tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt
nişte proşti!". Vodă îi răspunde cu sânge rece: "Proşti, dar mulţi, r 1 să omor o
mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?" şi, profitând de această
situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Motoc norodului, care se repede asupra lui şi-1
sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia Iui să se fi
mânjit de sânge, aşa cum îi promisese. Linşarea boierului Motoc este o altă
scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii, care s-a repezit
asupra lui ca o "idră cu multe capete [...] şi într-o clipalăîl făcu bucăţi".
Lăpuşneanul pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază
în mijlocul mesei, "după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de
"patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt
mare". Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică
promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea
domnitorului: "Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sperie".
Deznodământul:
Coincide cu ultimul capitol, care are ca moto: "De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc si eu...". Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea
făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot
felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe carea avea
prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe
care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din
nou de aceştia. Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă
temporală, deoarece naratorul nu relatează întâmplările, ci comprimă în
câteva fraze evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi,
"în delirul frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de
aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească,
lăsând moştenitor Ia tronul ţării pe fiul său, Bogdan. Mitropolitul şi episcopii,
"crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, Puindu-i nume Paisie" şi-1 proclamă
pe Bogdan domn al Moldovei.
Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi
Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi Văzându-se îmbrăcat în
rasa de călugăr, Lăpuşneanul se enervează foarte rău, îşj pierde complet
controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi
popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre
căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei". îngrozită de
ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc
de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1
numeşte "crud şi cumplit". Scena otrăvirii este-cutremurătoare,
deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă,
iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...] I dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai
era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai
numai a omorî". Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale
domnitorului care "se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură,
dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră", până când, în sfârşit,
"îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată
de sânge în istoria Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde
"se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale".
Caracterizarea personajelor*
Alexandru Lăpuşneanul:
Personajul principal al nuvelei, erou romantic, cu atestare istorică - este
alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce
acţionează în împrejurări deosebite. Ca orice personaj principal de nuvelă,
Alexandru Lăpuşneanul este foarte riguros conturat, având puternice
trăsături de caracter.
Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică şi spirit
vindicativ (răzbunător), trăsături ce reies indirect, din faptele şi vorbele
personajului. în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, care
constituie unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul
Moldovei, vodă schingiuieşte, ciunteşte şi-i omoară pe boieri, le ia averile
profitând de "cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică
plângere". Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, el este de neclintit,
răspunzând cu mânie: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea
cursul îndărăpt".
Se dovedeşte bun cunoscător al psihologiei umane, care reiese din
secvenţele ce relevă atitudinea lui faţă de Motoc, pe care-1 cruţă pentru a se
folosi de perfidia şi ticăloşia Iui în aplicarea planului de răzbunare, precum şi
din cea în care ştie să profite de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti
care-1 linşează, reuşind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători
duşmani ai săi, argumentând "Proşti, dar mulţi [...] să omor o mulţime de
oameni pentru un om, nu ar fi păcat?".
Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest
sens; vodă, îmbrăcat "cu mare pompă domnească", a fi comis crime, citează
din Biblie, în timp ce pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese -
piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la
care fuseseră invitaţi.
Cruzimea este trăsătură romantică şi dominantăa lui Lăpuşneanul,
reieşind indirectdin multele scene cumplite: leacul de frică, linşarea lui Motoc,
ameninţarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge
rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea violentă, prin otrăvirea lui
Lăpuşneanul de către chiar blânda lui soţie, este tot de factură romantică.
Caracterizarea directă:
Făcută de naratorse conturează, prin redarea gesturilor şi a
mimiciipersonajului, atât forţa de disimulare - "în minutul acela el era foarte
galben la faţă, ca şi racla sfântului ar fi tresărit"-, cât şi ura permanentă care-i
determină comportamentul: "sângele într-însul începu a fierbe".
Norodul- este primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă
literară, după regula de mişcare şi de gândire unitară, reacţionând ca un
singur om: "Prostimea rămase cu gura căscată.[...] începu a se strânge cete-
cete [...] Toate glasurile se făcură un glas [...] în toate inimile fu ca o schinteie
electrică."
Autorul are măiestria artistică de a surprinde psihologia mulţimii, iar pentru
a numi mulţimea constituită ca un singur personaj, foloseşte substantive şi
expresii sugestive, ca: "gloata", "norodul", "câteva sute de mojici",
"prostimea", "proşti", "mulţime", "idra cu multe capete".
Motoc este boierul intrigant şi trădător, perfid şi cinic, care nu se dă în lături de
la nimic pentru a profita de orice împrejurare care-i poate fi benefică.
In antitezăcu Lăpuşneanul este domniţa Ruxanda, înzestrată numai cu
trăsături pozitive, între care gingăşia, blândeţea şi iubirea de oameni.
Procedeele de caracterizare, directe şi indirecte, repliciledevenite
emblematice pentru construirea eroilor, compun personaje romantice, a căror
trăsătură dominantă trimite şi către influenţe clasiciste, iar
♦
Nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică deoarece
cuprinde numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat
de Costache Negruzzi din "Letopiseţul Ţării Moldovei" scris de Grigore
Ureche:
• ocuparea tronuluiMoldovei de către Alexandru Lăpuşneanul Pentru a doua
domnie, între 1564-1569, întâlnirea lui Lăpuşneanul cu boierii"Motoc
vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog spătarul"; replica
lui Alexandru vodă: "De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mâ iubescu, eu
îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fâră voie"; scena
ospăţului şi a măcelului de la curtea domnească, omorârea celor 47 de
boieri: "...închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor au
întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. [...] Şi
au perit atuncea 47 de boieri, fără altă curte ce nu s-au băgat în samă. Şi aşa
după atâta nedumnezeire, îi pari ia că ş-au răscumpărat inima"; descrierea
morţii lui Lăpuşneanuleste preluată în mare măsură de Negruzzi din
aceeaşi cronică: "... văzându-să în boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde
de a mai firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-1 vor vedea că
ieste spre moarte, iară ei să-] călugărească. Decii văzându-1 ei leşinându şi
mai multu mort decât viu, [...] l-au călugărit şi i-au pus nume de călugărie
Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de
să va scula, va popi şi el pre unii. [...] Roxanda, doamnă-sa, temându-se de
un cuvântu ca acesta [...] l-au otrăvit şi au murit. Şi cu cinste l-au îngropatu în
mănăstirea sa," Slatina, ce ieste de dânsul zidită".
• în nuvelă, Costache Negruzzi face referiri directela inspira rea sa din
cronica Iui Grigore Ureche, atunci când relatează prezentarea doamnei
Ruxanda: "La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care, zice
hronica, cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat în sf.monastirea
Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese, în fragedă vârstă, sub tuturatul a doi
fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan"; prezentându-1 pe Ştefan, fratele Ruxandei, ca
fiind un desfrânat: "«Nu hălăduia de răul lui nici o
• jupâneasă, dacă era frumoasă», zice hronlcarul în naivitatea să".
• în afară de datele istorice reale, în nuvelă se manifestă şi ficţiunea, ca
rezultat al procesului de transfigurare a realităţii, ca produs al fanteziei
autorului, sub formă de licenţe istorice. De pildă, Motoc, Spancioc şi Stroici nu
mai trăiau în timpul celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanu, deoarece
fuseseră condamnaţi şi executaţi în Polonia.
Referindu-se Ia valoarea incontestabilă a nuvelei "Alexandru Lăpuşneanul" de
Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta "ar fi devenit o
scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de
gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută,
de atitudini romantice şi intuiţie realistă".

Structura unui comentariu de origine epica, Argumentare Opera

Epica, Plan de argumentare

 Încadrarea în creaţia scriitorului

 Geneza (dacă este cazul)
 Tema şi ideea
 Prezentarea subiectului şi urmărirea momentelor sale (dacă este cazul şi
ţinând seama de structura operei):

o expoziţiunea;
o intriga-conflictul;
o desfăşurarea acţiunii;
o punctul culminant;
 o deznodământul.
 Comentarea modalităţii de realizare a acestor momente ( dacă este cazul):

o natura conflictului;
o evoluţia conflictului;
o planurile pe care se desfăşoară conflictul şi eventuala lor alternare;
o rezolvarea conflictului.
 Modurile de expunere şi valoarea lor artistică datorată armonizării lor în
cadrul operei.
 Arta naraţiunii, a descrierii, a portretului şi a dialogului (după caz).
 Moduri de organizare şi de expunere compoziţională.
 Personajele.

Modalităţi de caracterizare a personajelor

- directă:

 de către autor;
 de către alte personaje;
 autocaracterizare, introspecţie;

- indirectă:

 prin propriile acţiuni şi replici;

 prin intermediul mediului în care trăieşte;
 prin intermediul naturii;
 din scrisori, jurnale intime, alte documente.
 Raportul dintre autor şi lumea evocată în operă- atitudinea şi exprimarea ei
în plan stilistic.
 Lexicul şi implicaţiile lui artistice (crearea atmosferei, culoarea locală,
definirea unor persoane).
 Alte aspecte ale stilului.
 Valoarea artistică şi etică a operei.
 03. LUCEAFĂRUL DE MIHAI EMINESCU
- ESEU PARTICULARITĂŢI ALE UNUI TEXT POETIC
STUDIAT

 ,,Luceafărul” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Mihai
Eminescu pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive
ale creaţiei autorului. Această trăsătură se manifestă şi în ceea ce
priveşte încadrarea poemului în curentul literar al romantismului. O
primă trăsătură evidentă o reprezintă amestecul genurilor (liric, epic şi
 dramatic) şi al speciilor (meditaţie, idilă, pastel) şi antiteza dintre omul
comun-omul de geniu, înger-demon, terestru-cosmic. Totodată,
motivele sunt romantice: visul, fereastra, luceafărul, oglinda, codrul,
luna, zborul cosmic, iar tema presupune o meditaţie asupra condiţiei
umane
 Lirismul este obiectiv, personajele devin măşti ale poetului, în sensul
că eul liric se proiectează în diverse ipostaze.
 Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia poet-societate, de motive
literare. Astfel, ,,Luceafărul” este o alegorie, pe tema romantică a
locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă
omului comun.
 Titlul este alcătuit dintr-un substantiv care, în sens denotativ reprezintă
steaua cea mai strălucitoare de pe bolta cerească, iar în sens conotativ
devine simbol al omului de geniu.
 Tema o reprezintă condiţia poetului în societate, o societate incapabilă
să-i înţeleagă şi să-i promoveze valorile. Problematica geniului e pusă
în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Motivele literare sunt
romantice: noaptea, castelul, codrul, florile de tei, îngerul etc.
 Compoziţional, poemul este alcătuit din 98 de catrene cu rimă
încrucişată, ritm iambic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Acestea sunt
dispuse în patru tablouri aflate în relaţie de opoziţie: cosmic, terestru.
 Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic ,,A
fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată”. Partea întâi este o
frumoasă poveste de iubire între luceafăr şi fata de împărat unică,
frumoasă, pură ,,Şi era una la părinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e
fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Ea, fiinţă pământeană, aspiră
spre absolut, venind ,,Din umbra falnicelor bolţi”, simbol al spaţiului
limitat, spre fereastră, simbol al năzuinţelor. Întâlnirea are loc în visul
fetei, întrucât cei doi aparţin unor lumi diferite. La chemarea-descântec
rostită de două ori de fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-
o rază”, luceafărul se întrupează din cer şi mare, în ipostază angelică,
apoi din noapte şi soare, în ipostază demonică şi îi promite să o facă
stăpâna mărilor şi a cerului. Ea îl refuză, deoarece se teme de moarte şi
este incapabilă de sacrificiu. Îi cere lui sacrificiul suprem, să devină
muritor, iar el acceptă.
 Partea a doua cuprinde idila dintre fata, numită acum Cătălina, şi
Cătălin, ,,viclean copil de casă...Băiat din flori...Dar îndrazneţ cu ochii”
Cei doi devin exponenţi ai aceleiaşi lumi inferioare, simbolizând omul
comun. Legătura dintre ei se stabileşte rapid şi se desfăşoară sub forma
unui ritual de vânătoare, completat cu jocul privirii, al îmbrăţişării şi al
 sărutului. Cătălin îi propune un destin comun ,,Hai, ş-om fugi în lume” în
care toţi sunt asemeni lor.
 Partea a treia cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către
Demiurg, rugăciunea, refuzul Demiurgului şi eliberarea. În dialogul cu
Demiurgul, Luceafărul devine Hyperion şi cere să fie dezlegat de
nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,O oră de iubire”.
Demiurgul ironizează usturător condiţia umană ,,Dar piară oamenii cu
toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”, oferindu-i în compensaţie diferite
ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, dar şi argumentul infidelităţii fetei.
 În ultima parte, imaginarul poetic tipic eminescian conturează un cadru
de iubire nocturn, romantic, în codru, sub lumina lunii. Cătălin îşi
schimbă radical gândirea şi limbajul, iar Cătălina încredinţează
Luceafărului destinul ei aflat sub semnul norocului. Ultima replică a
Luceafărului are caracter filozofic ,,Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi
eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu
în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Geniul de izolează de lumea
comună, asumându-şi destinul nepieritor. Ironia se îndreaptă spre omul
comun, ancorat în ,,cercul strâmt”, incapabil să-şi depăşească limitele.
 Sub raport stilistic, se remarcă antiteza dintre omul comun şi cel de
geniu, metaforele „palate de mărgean”, ,,cununi de stele” care semnifică
iubirea absolută.
 În concluzie, în ,,Luceafărul” se conturează o viziune a lumii prin prisma
iubirii şi a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final, imposibilă, iar
superiorul este condamnat la o viaţă nesfârşită, fără iubire.
 689 cuvinte
 ↑Înapoi la Cuprins


 04. ESEU "LUCEAFĂRUL" DE MIHAI EMINESCU

 Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este un
poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra
conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il
depaseasca).
 Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al
speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste
lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.
 Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia
geniu-societate, de structura, de alternarea planului terestru cu planul
cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul poetic. Elemente
ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.
 Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea,
iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea
zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra conditiei omului
de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice,
constituind un veritabil mit erotic.
 Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si
sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o
fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.
 Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic
si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul
comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale
poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima parte,
pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia
este concentrata pe planul cosmic.
 Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic,
cadrul abstract este umanizat.
 Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire.
Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul
poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de
contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia
alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul
superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.
 La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, Luceafar
bland, / Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre
a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un tanar voievod, un mort
frumos cu ochii vii. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o
frumusete construita dupa canoanele romantice: par de aur moale,
umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara. Cea de-a
doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica.
Cosmogonia este redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti/ In
locul unde piere. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i
fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si
stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata
ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde. Ea ii cere sa devina muritor,
iar Luceafarul, accepta sacrificiul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In
schimb pe-o sarutare...
 In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina
si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura
sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma
unui joc din universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei
 ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi
categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul
vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului. Acesta devine
intruchiparea mediocritatii pamantene: viclean copil de casa, Baiat
din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi
bujori.
 Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia
de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei
in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu
Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de
repaos: Si din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos, adica de
viata finita, de stingere, este numit Hyperion. De remarcat ca Demiurgul
este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion pentru ca
El este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.
 Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a
descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu.
Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din
ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou
la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a
muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in compensatie, diferite ipostaze ale
geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si argumentul
infidelitatii fetei.
 In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un
peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele de iubire se petrec
departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in
pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui
Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele : noaptea
mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din
urma, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o
alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand
ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, geniul se izoleaza
indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel terestru,
asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se
indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns
cuprinse in interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si
depaseasca limitele, ramane ancorat in cercul stramt, simbol al
vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste
sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.
 Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de
particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic,
rima incrucisata.
 Incheiere
 Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a
locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele,
relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si
simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului
in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.