Plumb

Simbolismul apare în Franța în a doua jumătate a secolului XIX ca reacție împotriva

parnasianismului și naturalismului. Baudelaire este considerat precursorul simbolismului, care a
concentrat în poemul său „Corespondente” trăsăturile principale ale simbolismului: dezvăluirea
corespondențelor între universul exterior și lumea sentimentelor, a coespondențelor între elemente,
a sinesteziilor. Poezia simbolistă respinge prozaismul, aceasta fiind definită ca artă de a simți.
Adepții simbolismului restituie operelor literare emoția însă nu direct, asemenea romanticilor. Lirica
simbolistă se distinge de poezia clasică prin faptul că nu descrie, nu narează, ea sugerează stări ale
spiritului prin cultivarea corespondențelor, sugestiilor, sinesteziilor și simbolurilor (simbolul este o
figura de stil prin care se prezintă o idee abstractă, cu ajutorul unui obiect ce aparține lumii fizice,
pe baza unei analogii). Printre temele abordate de poții simboliști pot fi amintite: destinul poetului
damnat, nostalgia evadării spre țărmuri exotice, obsesia morții, angoasa, toate acestea fiind resimțite
în urma lipsirii lumii de spiritualitate.
Simbolismul în România se manifestă aproape sincronic, cunoaște o perioadă a tatonărilor,
perioadă în care poetul Alexandru Macedonsky se ocupă de teoretizare a curentului. Trecerea de la
simbolism la poezia modernă interbelică se realizează prin George Bacovia, un poet considerat o
expresie integrală a simbolismului românesc. În volumele sale, „Plumb”, „Scânteie galbene”,
„Stanțe burgheze” etc., regăsim multe din temele, motivele și procedeele simboliste. Opera de debut
este volumul de poezie „Plumb”, volum apărut în 1916 și în care este regăsită poezia cu același
nume.
Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul
exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de
iubire care-i provoacă poetului tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică,
disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică, dezolarea. Incipitul este
marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează absenţa trăirilor interioare,
încremenirea psihică, precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric, întrucât „sicriele de plumb”
sugerează imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant, care înăbuşă existenţa.
Tema poeziei este simbolistă şi exprimă condiţia de damnat a poetului într-o societate
închistată, sufocantă, imagine construită prin simboluri exterioare care insinuează stări interioare
depresive. Ideea profilează starea de tristeţe, oboseală psihică, solitudine ale poetului care se simte
sugrumat spiritual în această lume care-l apasă, în care sufletul este închis definitiv, fără a avea vreo
soluţie de evadare.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte eul liric, care
poate semnifica societatea înăbuşitoare sau mediul dezolant, propriul suflet, propria viaţă, destinul
sau odaia. Oricare dintre aceste spaţii interioare este sugerat de simboluri din câmpul semantic al
elementelor funerare - „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar vestmânt”, „coroanele de plumb” -,
trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi
funerar vestmânt / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Simbolul
„plumb” redefinește sau vine să sublinieze lipsirea de spiritualitate a lumii prezentate de poezie.
Strofa a doua a poeziei ilustrează spaţiul poetic interior, prin manifestarea sentimentului de
iubire: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam
singur lângă mort ... şi era frig ... / Şi-i atârnau afipile de plumb”. Primul vers al strofei dezlănţuie o
stare emoţională intensă, verbul „dormea”, la imperfect, sugerează un sentiment de dragoste
încremenit, iar epitetul „întors” semnifică „întoarcerea spre apus”, cum ar spune Lucian Blaga, ceea
ce echivalează cu moartea. O altă interpretare simbolistă se referă la neputinţa răsfrângerii
„amorului” asupra cuiva drag, el fiind „întors” şi „de plumb”, profilând crispare psihică, deprimare.
Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de plumb”, sugerând
disperarea, „strig”, provocată de vieţuirea într-o solitudine morbidă, „stam singur lângă mort”,
iubirea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă, rece, „era frig”, fără perspective de împlinire, simbolizând
degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei suprimă orice speranţă, aripile, ca simbol al zborului, al
înălţării, atârnă şi sunt „de plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, totala dezolare şi prăbuşire
sufletească a eului liric.
Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evadării eului liric, care simte în profunzime
disperarea neputinţei de a se revigora spiritual: „Şi-i atârnau aripile de plumb”.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la imperfect, care profilează acţiuni şi
stări provizorii, nefinalizate, care permanentizează nesiguranţa, deruta existenţială, senzaţia de
angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârţâiau”, „atârnau”. Ca elemente de compoziţie, relaţiile de
simetrie sintactică de la începutul versurilor - „dormeau / dormea”, „şi flori de plumb / pe flori de
plumb”, sintagma „stam singur”- sunt susţinute şi de prezenţa simbolului „plumb”, aşezat ca rimă.
Verbele auditive cu sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare, „să strig” sau stare de
nevroză, „scârţâiau”. Cromatica este numai sugerată în poezie, negrul, prin „funerar vestmânt”, iar
policromatica florilor şi a coroanelor, fiind „de plumb”, devine ternă, cenuşie, anulând orice formă a
vitalităţii.
Tema poeziei dovedește influențe simboliste, întrucât înfățișează un univers morbid,
închistat, sufocant, în care poetul ia parte și este condamnat să simtă presiunea unei lumi comune,
banale, dezinteresate de valorile adevăratei arte. Acest lucru îi încorsetează sufletul și îl ține
definitiv captiv. Mai mult decât atât, la o primă citire a poeziei se observă că se evidențiază două
planuri: unul exterior, marcat de elementele funerare: «cavou», «sicrie de plumb», «coroanele de
plumb», «mort» și unul interior, provocat de sentimentul de iubire, care produce dezamăgire,
tristețe, declin: „Dormea întors amorul meu de plumb”. În aceste condiții greu de suportat, poetul
pare că se destăinuie, încearcă să își elibereze sufletul prin confesiune, prin cele două strofe
structurate sub forma unui monolog elegiac.
Un alt argument pertinent este corespondența dintre cuvânt și elementele din natură. Prin
urmare, stările interioare ale eului liric sunt declanșate de asocierea unor semnificații cuvintelor
folosite cu sens conotativ. Așadar, imaginarul poetic echivalează realitatea concretă cu cuvintele
folosite și reliefează stări interioare lirice. Spre exemplu, folosirea oximoronului „flori de plumb”
sugerează povara care apasă într-un spațiu asfixiant, iar culoarea cenușie a metalului denotă
deprimarea și oboseala psihică.
În concluzie, poezia „Plumb” este de factură simbolistă, aceasta întrunind caracteristici
specifice acestuia. Tema poeziei, a condiției poetului damnat, folosirea simbolului „plumb”,
corespondența dintre lucrurile exterioare și stările sufletești, conturarea stării de angoasă, cultivată
de lirica simbolistă, sunt argumentele ce dovedesc acest fapt.