Testment

Poezia „Testament”, de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice moderne
interbelice, având rol de manifest literar. Opera a fost publicată pentru prima dată în volumul
intitulat „Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927. Arta poetica este un crez literar, arta de a scrie,
prin care poetul isi trasmite conceptia sau viziunea asupra universului poeziei si procesului de
creatie. Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea până la
mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un
fenomen de ruptură faţă de vechile formule estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca
simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste.
Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu, conducătorul
revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează direcţiile de modernizare ale
literaturii române. Lovinescu numeşte modern orice formă novatoare a creaţiei artistice, astfel
modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea sincronizării cu literatura
europeană a vremii. Această sincronizare se realizează pe baza imitaţiei în concordanţă cu spiritul
veacului. Evoluţia culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moştenite, ci mai ales prin
împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea modernizării
literaturii române, Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric, tematica operelor
literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.
Estetica uratului in opera Testament se regaseste in mai multe versuri din poezie. Primele
versuri in care apare “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite. Poetul
transofrma limbajul urat in cuvinte care au inteleg si semnificatie deosebita. (de dezvoltat pe baza
poeziei
Legatura dintre incipit si final se realizeaza tocmai prin modul profund in care este abordata
scrierea operei. Poezia debuteaza astfel cu directa adresare catre cititor, fiu spiritual si continuator al
tiparului operei argheziene “Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte”.
Confesiunea lirica tradeaza intelepciunea creatorului si apropierea sufleteasca de generatiile
urmatoare de poeti. Daca opera valorifica mostenirea spirituala a generatiilor trecute, ea este scrisa
de generatiile viitoare de poeti ce nu vor schimba tehnica scrierii. Tehnica esteticii uratului impune
astfel un permanent contact intre cele trei momente temporale: inspiratia (trecutul) scrierea si
munca de creatie (prezentul), valorificarea muncii creatore in poezie (viitorul).
Finalul operei Testament arata esenta esteticii uratului si cele doua componente esentiale ale
“cartii”, ale poeziei “Slova de foc si slova faurita/ Imperechiate-n carte se marita,/Ca fierul cald
imbratisat in cleste”. Slova de foc reprezinta patosul, impulsul, tot ceea ce regasit in forma primara
il inspira pe un poet. Slova are la baza “Framantarea mii de saptamani” a cuvintelor pentru a regasi
perfectiunea formei si a semnificatiei, devenind astfel “cuvinte potrivite”.
Opera „Testament” este scrisa pentru a fi citita. Cele doua ipostaze ale recepetarii poeziei
sunt suprinse prin intermediul stapanului si al domnitei. Cele doua ipostaze de cititor sunt cititorul
insensibil, cel care se manifesta grotesc, neintelegand mesajul operei si cititioarea ce ia parte afectiv
la actul creatiei, simtind aceleasi sentimente precum creatorul. Cele doua versuri finale fac legatura
dintre poet, poezie si cititor “Far-a stii ca-n adnacul ei/Zace mania bunilor mei”. Daca poetul este
roba cuvintelor, robul cuvintelor, robul a scris-o, cititorul este un simplu observator al operei finite
pe care o interpreteaza sau nu estetic “Domnul o citeste”.
La nivel lexico-semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice care dobandesc valente
esteticii uratului (de exemplu “bube, mucegaiuri si noroi”, “ciorchin de negi”). Ineditul limbajului
arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi leicale in asocieri surprizatoare: arhaisme
(hrisov), regionalisme (gramadii) cuvinte si expresii populare(ropi, rapi pe branci, plavanii) termeni
religiosi (cu credinta, icoane, Dumnezeu), neologisme (obscur). Seriile antonomice “cand sa-mbie,
cand sa-njure” sugereaza diversele tonalitati ale creatiei poetice argheziene. Versul “Facui din
zdrente muguri si coroane” exprima ideea transfigurarii artistice a unor aspecte ale realitatii
degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale (abiguitatea expresiei poetice). Metafora “seara
razvratita si a “osamintelor varsate” face trimitere la sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit.
La nivelor morfosintactic, sugestia trudei creatorului se realizeaza cu ajutorul disclocarii topice si
sintactice (de ex “Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de veci intregi”).
Titlul („Testament”) este format dintr-un singur substantiv comun nearticulat și desemnează
actul prin care bunurile unei persoane sunt lăsate succesorilor după moarte. În opera de față este
vorba despre o moștenire de tip spiritual, testamentul având valoare pur simbolică. Beneficiarii
moștenirii sunt cititorii, dar şi ceilalţi poeţi, care urmează a se inspira din munca predecesorilor.
Astfel se prezintă creerea unei relații spirituale între generații.
Întrucât opera se definește drept „artă poetică”, tema acesteia este chiar procesul de creaţie,
văzut în două forme: ca meşteşug şi ca moştenire. Așadar, efortul depus de artist în virtutea creării
ca act divin se îmbină cu moștenirea literară lăsată succesorilor. Astfel, arta poate atinge nemurirea.
Tema este modernă şi exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi, definind programatic întreaga sa
operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al Universului, iar creaţia literară este
rodul harului divin şi al trudei. „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat
pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la strămoşii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi
adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule,
o treaptă.”
În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific argheziană prin atotputernicia cuvântului ca forţă creatoare a sensibilităţii lirice, prin
funcţia expresivă şi estetică a revalorificării limbajului artistic. Propriu oricărei arte poetice, lirismul
subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-
gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „voi lăsa”, „să schimbăm”, „am
ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „grămădii”, „mea”, „eu”, „mine”, prin mărcile lexico-gramaticale ale
adresării directă, pronume şi verbe la persoana a II-a, „să urci”, „aşaz-o”, „-ţi”, „tine”, „te” şi prin
vocativul „fiule”. Modernismul poeziei „Testament” este argumentat și prin structura
compoziţională, cele şase strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi
exprimă în mod direct concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia
artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă poetică.