„Testament”

de Tudor Arghezi

Proiect realizat de: Weber Mădălina

Profesor coordonator: Tereza Cândea
Colegiul Național „Lucian Blaga” Sebeș
Tudor Arghezi
• Personalitate emblematică a liricii interbelice alături de Lucian Blaga
și Ion Barbu, Tudor Arghezi deschide literatura română spre
universalitate prin cultivarea modernismului eclectic.
• Acesta a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete
politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în
cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.
• „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o
cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit
succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și
idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o
culme a poeticii și a artei."
 Modernismul

Modernismul este o paradigmă culturală, un curent literar-artistic, care

se manifestă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea. Modernismul este teoretizat la nivel european de către Hugo
Friedrich și promovează formule novatoare de creație.

În spațiul culturii românești, modernismul se dezvoltă în

cadrul cenaclului și revistei „Sburătorul” înființate de Eugen
Lovinescu în 1919 la București.
 Concepția despre
creație
• Adept al modernismului clasicizant, Tudor Arghezi este supranumit:
„poeta ludens” și „poeta faber”, căci el restructurează limbajul liricii
românești prin adeziunea la estetica urâtului.
• Originalitatea glasului poetic vine mai ales din concepția despre creație:
„M-a posedat intenția de-a împrumuta vorbelor însușiri materiale astfel
încât: unele să miroasă, altele să fie dure, musculate și cu păr de
animal. Toată viața am avut idealul să fac o fabrică de jucării, dar
lipsindu-mi instalațiile, m-am jucat cu ce era mai gratuit în lumea
civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date.”
• Creator al unui univers liric coerent și al unui imaginar poetic specific,
Tudor Arghezi este o voce poetică singulară în spațiul liricii interbelice:
„am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie...
cuvinte care asaltează ca viespile, sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte
fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal.” (Ars poetica)
 „Testament”

Publicată în 1927 în volumul „Cuvinte potrivite”, poezia „Testament” transfigurează perfect originala viziune a creatorului său: „Nicăieri n-am
putea găsi o caracterizare mai viguros exprimată a esteticii lui Tudor Arghezi decât în poezia sa „Testament”

Artă poetică modernă, poezia „Testament” sintetizează crezul artistic arghezian, evidențiind funcția socială a poeziei și a artistului:
„Profunditatea poeziei stă în aceea că odată deschisă o ușă, zece porți se dau la o parte zgomotos și simultan peste amețitoare
perspective. Testamentul apare acum ca o estetică plină de probleme și de puncte.” (George Călinescu)

Din această perspectivă, Tudor Arghezi se definește ca un „poeta vates”

Astfel, poezia „Testament” se înscrie în modernism prin: caracterul de artă poetică, reflectând preocuparea pentru definirea actului
artistic ca „meșteșug”. Tot de modernism amintește estetica urâtului, marcată prin prelucrarea: „cuvintelor de argou și cuvintelor
înveninate, cuvintelor bolnave sau abjecte, pătrunse de venin sau suave, putrede, jegoase, oribile sau imateriale” care „se
împerechează într-o limbă unică, de un pitoresc și de o forță sugestivă extraordinară.” (Nicolae Manolescu)
 Un element de structură e reprezentat de
tema cu valențe ontologice și gnoseologice,
care beneficiază de o taxonomie dihotomică.
În acest context, la nivel macrotextual, tema
poeziei o constituie creația și condiția
Tema creatorului, poezia configurându-se ca o
veritabilă profesiune de credință.

poeziei La nivel microtextual, tema poeziei o

reprezintă cunoașterea, supratemă a liricii
moderne așa cum sugerează laitmotivul
„cărții”.
 Titlul
Un alt element de structură e reprezentat de titlul cu „valențe
paratextuale” (G.Genette), „Testament” care are valoarea
unui „onomatext” (J.Ricardou) și a unui „motiv anticipativ” (B.Tomașevski),
care anunță tema. Din punct de vedere gramatical, titlul „Testament”
este sintetic, fiind alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat.
În sens denotativ, lexemul „testament” desemnează un act
juridic prin care se lasă o moștenire materială.
În sens conotativ, titlul „Testament” definește moștenirea
spirituală pe care poetul o lasă urmașilor săi: cititori și viitori scriitori
deopotrivă.
La nivel simbolic, titlul „Testament” trimite la cele două părți ale
„Bibliei”: „Vechiul Testament” și „Noul Testament”, amintind de
dimensiunea religioasă a liricii argheziene. Identificându-se cu „cartea
cărților”, „Biblia” transmite învățăturile apostolilor. Prin urmare, poezia
„Testament” constituie moștenirea spirituală, etică pe care poetul o
transmite posterității.
În egală măsură, titlul „Testament” trimite la „Cartea lui Enoh” care
constituie relatările și învățăturile transmise fiului său Matusala. În același
regim simbolic, titlul „Testament” se poate asocia cu „Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie”.
În alte interpretări, titlul stabilește corelația cu „Cartea de nisip” a
lui Borges, evidențiind similitudinile dintre „lumea cărții” și „cartea lumii”.
Astfel, În „Cartea de nisip”, infinitul este explorat prin cartea care nu are nici
început, nici sfârșit. În „Testament”, Arghezi explorează infinitul prin ideea
de moștenire spirituală care trece de la o generație la alta.
• Poezia are o arhitectură ingenioasă,fiind
structurată în cinci strofe inegale, ca semn al
modernității,care compun trei secvențe lirice:
• I.convertirea socialului în valoare estetică și spirituală,
prin efortul creator al artistului,
• II.adeziunea la estetica urâtului,
• III.creația ca meșteșug.
În acest context, poezia „Testament” se
configurează ca o amplă definiție metaforică a „cărții”,
implicând subtile relații de simetrie și de opoziție.
Provenit din latinescu „incipitum”, incipitul de
tip „ex abrupto” e pus sub semnul unei adresări directe,
poezia configurându-se ca un dialog între poet și urmașii
săi.
Mai mult decât atât, tot dialogul dintre autorul
situat în ipostaza de „părinte”, și cititorul situat în
ipostaza unui „fiu”, conferă poeziei un ton cald, familiar.
Astfel, viitorul verbului la forma negativă „nu-ti voi lăsa”
susține caracterul testamentar al discursului liric. Verbele
și pronumele de persoana I și a II-a singular devin mărci
lexico-gramaticale ale prezenței eului liric, infuzând
poezia de un profund lirism subiectiv: „Nu-ţi voi lăsa
drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe o
carte,”
•
Tot incipitul impune laitmotivul structurant al operei, identificându-se cu „metafora
obsedantă.” (Charles Mauron) Simbol central al poeziei, metonimia „carte” organizează
arhitectura poeziei, care se constituie într-o amplă definiție metaforică.

În acest context, metafora susținută de epitet „seara răzvrătită” trimite la o întreagă istorie
de chin, suferință și revoltă: „În seara răzvrătită care vine/De la străbunii mei până la
tine,/Prin râpi şi gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci”

Un efect deosebit creează sintagma cu accente arhaice: „Suite de bătrânii mei pe brânci”,
sugestie a sinuosului urcuș spre „lumină”, marcat de enumerația: „Prin râpi și gropi
adânci”

Astfel, poezia construiește o veritabilă geneză a „cărții”, definite prin metafora „treaptă”,
ce desemnează un liant între generații. Metafora „treptei” sugerează ideea valorii
incomensurabile a „cărții”, care devine o sinteză a trecutului, prezentului și viitorului.
 Definită ca „hrisovul vostru cel dintâi”, „cartea”
este un document sacru și sacralizant, care atestă identitatea
unui popor. În originala concepție argheziană, literatura
reprezintă așadar, piatra de temelie a evoluției spirituale a
unui popor, singura lui șansă de a se salva de „teroarea
istoriei.” (Mircea Eliade) De aceea, cartea trebuie să exprime
suferințele:„robilor cu saricile, pline/De osemintele vărsate-n
mine.”
În acest context, Arghezi se afiliază concepției lui
Goga, devenind un veritabil „poeta vates”, care preia suferința
„celor mulți și umiliți”, devenind purtătorul lor de cuvânt.
Rod al metamorfozei socialului în valoare estetică,
„cartea” parcurge un lung și sinuos proces de creație, menit să
schimbe „sapa-n condei și brazda-n călimară”, concentrând
„sudoarea muncii sutelor de ani”. O rezonanță deosebită
dobândesc termenii arhaici „sarici”, sau „plăvani”, care
marchează efortul creatorul de a metamorfoza valorile
materiale în valori spirituale. De asemenea, se remarcă
termenii aparținând câmpului semantic al muncii, traducând
metaforic procesul creației.
 Travaliul artistic presupunând o serie de metafore
redate printr-o suită de enumerații, care impun subtile
relații de simetrie și de opoziție. Utilizarea persoanei I
Poetul are datoria de a transfigura „graiul lor cu-
singular conturează ipostaza de „poeta faber” a
ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, proces ce
poetului, căci:„Făcui din zdrenţe muguri şi
presupune o întreagă alchimie bazată pe sublimarea
coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în
esențelor: „Și frământate mii de săptămâni”.
miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere./Am luat
ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când
să-njure.”

Se remarcă forța expresivă a oximoronului, care

asociază termeni aparent incompatibili, creând
sintagme neașteptate. Enumerația dezvoltată
transfigurează dificultatea procesului de creație, dar și
Metafora „Dumnezeu de piatră” transformă „cartea” în
adeziunea poetului la estetica urâtului. tructurile
valoare spirituală supremă. În plus, metafora „Hotar
metaforice vizează ideea că poezia trebuie să
înalt, cu două lumi pe poale” ilustrează pregnant
valorifice termenii aprținând tuturor registrelor
dualitatea lumii, marcând relația dintre contingent și
existenței, căci ea are datoria de a elogia, dar și de a
transcendent, sacru și profan, mundan și
critica. În acest context, datoria poetului este aceea
extramundan.
de a păstra intact parfumul amor al rădăcinilor,
distilându-l și transformându-l în valoare estetică: „Am
luat cenuşa morţilor din vatră/Şi am făcut-o
Dumnezeu de piatră,”
 Poezia se definește ca un spațiu ideatic ce transfigurează ecourile unei realități
degradate și demistificate prin puterea logosului:„Durerea noastră surdă şi amară/O grămădii pe-o
singură vioară,/Pe care ascultând-o a jucat/Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.”
Se remarcă imagismul puternic care concretizează ideea poetică, evidențiind funcția punitivă, dar și
catharctică a „cărții” :„Din bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi./Biciul răbdat se-
ntoarce în cuvinte”
Enumerația „bube, mucegaiuri și noroi”, ilustrează adeziunea la estetica urâtului,
conturând imaginea unui univers deegradat, lipsit de orice revelație divină. Concentrând „Durerea
noastră surdă și amară” a unui întreg popor, poezia devine „cântec”, sugestie realizată prin metafora
„vioară”. În acest context, poetul își asumă ipostaza orfică, „cântecul” dobândind funcție socială.
Ipostaziat în „poeta vates”, creatorul devine purtătorul de cuvânt al colectivității din care face
parte. De aici vine forma de persoana I plural a adjectivului pronominal „noastră”, care integrează eul
poetic în cadrul unei comunități bine definite. În originala viziune argheziană, poetul are misiunea de a
metamorfoza „urâtul” în „frumos” prin acțiunea purificatoare a artei.
 Cea de-a treia secvență lirică (creația ca meșteșug) pătrunde în laboratorul intim al creației, evidențiind
îngemănarea dintre „slova de foc” și „slova făurită”.În concepția lui Tudor Arghezi, actul creației presupune nu numai
inspirație și har divin, ci mai ales trudă, efort titanic de prelucrare și modelare a cuvântului. În regim simbolic, „slova de
foc”, reprezintă inspirația, harul, iar „slova făurită”, sugerează efortul titanic de prelucrare și modelare a cuvântului.
Versurile: „Ca fierul cald îmbrățișat în clește” reflectă ipostaza de „homo faber” sau de meșter făurar al
artistului-artizan, care cu minuțiozitatea și rigoarea unui bijutier exploatează potențialul expresiv al cuvântului, al logosului
creator de lumi și de sensuri, transformându-l în tipare neașteptate, deseori surprinzătoare. În absența cuvântului divin,
poetul își construiește propria „carte”,pe care o lasă „urmașilor” prin acest sublim „Testament”.
De aici vine metafora „nunții”, căci poezia e rodul unui travaliu artistic chinuitor, menit să reliefeze esențele
lumii. În acest context, poetul devine „rob” al cuvântului și implicit al cititorului, după cum sugerează simetric finalul
poeziei: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei.”
Rod al unei munci titanice, poezia creează noi universuri, născute din forța de sugestie a logosului. De altfel,
poezia e un dar pentru cititor, dar și o misiune de onoare a creatorului.
Împletind formule moderne și tradiționale, poezia „Testament” este un manifest artistic al modernismului
clasicizant, eclectic.
 Nivelul La nivel lexico-semantic, poezia valorifică genial
câmpul semnantic al frumosului: „versuri”, „lumină”,
„frumuseți”, „muguri”,și al urâtului: „venin”, „bube,
lexico- mucegaiuri și noroi”, „negi” conferă limbajului arghezian
un relief aparte. În același context, poemul ilustrează

semantic câmpul semantic al trudei: „sudoarea, sapa, robi, plăvani,

brazda, pe brânci”.
De asemenea, poezia valorifică genial diversele
registre lingvistice, asociind termeni arhaici: „plăvani”,
„sarici”, „condei”, cu termeni populari: „ocara”, „odrasla”
și termeni religioși: „Dumnzeu”, „icoane”, „vecii” și cu
termeni neologici: „obscure”, „canapea”, alcătuind
sintagme surprinzătoare, deseori șocante: „ciorchin de
negi”.
Nivelul morfosintactic

La nivel morfosintactic, se remarcă jocul subtil al timpurilor verbale cu rol în delimitarea planurilor poeziei. Astfel, timpul viitor: „voi
lăsa” sugerează valoarea testamentară, în timp ce prezentul „așteaptă”, „așează” susține caracterul gnomic al poeziei. Alternarea
modurilor verbale, indicativului și conjunctivului: „sa-mbie”, „sa-njure” susține relațiile de simetrie și de opoziție stabilite în poezie.

Nivelul stilistic evidențiază originalitatea scrisului arghezian, marcând ipostaza de „homo ludens” și „homo faber”
a artistului. .

Remarcabilă este forța de sugestie a unor metafore precum: „seara răzvrătită”, „hrisovul vostru cel dintâi”,
„lumină”, „slova de foc și slova făurită”. Un efect deosebit creeaza oximoronul care valorifică termeni din cele mai
variate registre lingvistice: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”, „Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.

Nivelul prozodic împletește formule moderne și consacrate, căci versurile inegale cu ritm variat/intrinsec și rima
degajă o muzicalitate inconfundabilă.
 Tot de modernism amintește și
metaforismul excesiv, ce generează un
imagism puternic, menit să concretizeze
ideea poetică. De altfel, Arghezi este un
poet al cuvântului și al imaginii, capabil să
construiască asociații tulburătoare de
cuvinte, turnate în sintagme neașteptate
precum: „ciorchin de negi”, „ramura
obscură”, „râpi și gropi adânci”, „bube,
mucegaiuri și noroi”.
În același context, metafora argheziană
dezvoltă multiple conotații, creând
ambiguitatea specifică liricii moderne.
Epitetul rar susține metafora argheziană
în structuri precum: „seara răzvrătită”,
„hotar înalt”, „durerea surdă și amară”,
„torcând ușure”. O forță deosebită
dobândește comparația insolită: „Ca un
țap înjunghiat”, „Ca fierul cald îmbrățișat
în clește”.
 Artist al cuvântului și al imaginilor, Arghezi: „
...asociază cuvintele după raporturi inedite. Epitetele
lui sunt rare și neașteptate, își caută comparațiile și
metaforele în sectoarele limbii mai puțin folosite...
printre termenii lumii materiale dar și printre aceia ai
îndeletnicirii omului și ai produselor industriei ei.” (
Tudor Vianu )
Astfel, poetul demonstrează că unește un fel
de misticism referitor la substanța emotivă a poeziei,
cu actul de luciditate al creației, căci sforțarea poetului
n-ar fi numaidecât o muncă, ci o „inspirație subtilă”:
„Se poate afirma misticismul artistic al lui Arghezi,
care-și face despre literatură o concepție: „profetică și
călugărească”, „profetică” în sensul scrisului dinamic,
clocotitor, revoluționar; „călugărească în sensul
răbdării benedictine, al înfloririi încete, al migalei
savante.” (Șerban Cioculescu)
 Artă poetică modernă, poezia „Testament” e un
elogiu adus cărții, și valorii ei eterne. Aceasta împletește
elemente tradiționale și moderne, traducând crezul artistic
arghezian.

Capodoperă a creației lui Arghezi,

poezia „Testament” este o sinteză plină de lirism a
modernismului eclectic: „este cea mai complexă ars poetica
întâlnită până astăzi în literatura română.” (Alexandru Bojin)
 Bibliografie

• Manolescu, Nicolae- „Istoria critică a literaturii române”

• https://www.poeziile.com/autori/Tudor-Arghezi/aprecieri-critice.php
• Caietul de limba și literatura română
• Călinescu, George- „Istoria literaturii române”. Compendiu, Editura Minerva,
București, 1983