Testament

-1924-
Tudor Arghezi
Introducere:
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi deschide volumul de debut „Cuvinte potrivite” apărut
în 1927, şi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada
interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga şi „Joc secund” de
Ion Barbu.
Cerinţa 1:
„Testament” este o artă poetică ce aparține modernismului deoarece autorul îşi exprimă
propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în
societate, meşteşugul poetic. În cadrul ei apare o problematică specifică liricii moderne: transfigurarea
socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică. Poetul este un
meşteşugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului „Și frământate mii de săptămâni/
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”. Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul inspirației
divine, sugerate de metafora „slovă de foc”, cât şi al tehnicii poetice, redate de metafora "slovă
făurită".
O altă caracteristică a modernismului este înnoirea limbajului poetic, prin utilizare cuvintelor
considerate nepoetice, cum ar fi „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „negi”, cu valoare estetică,
introducând noțiunea de "estetica urâtului", respectiv neaşteptate asocieri lexicale şi semantice:
termeni religiosi, „cu credința”, „icoane”, „Dumnezeu”, arhaisme, „hrisov”, regionalisme, „grămădii”,
neologisme, „obscur”, termeni populari, „brânci”, „ripi”, „plăvani”, „zdrenţe”.
Cerinţa 2:
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meşteşug, lăsată moştenire unui fiu
spiritual, posterității. Astfel, poezia este concepută ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual
căruia îi este läsată drept unică moştenire „cartea”, metonimie ce sugerează opera literară „Nu-ți voi
läsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.”.
Poezia este o „carte”, adică un bun spiritual prin care scriitorul contribuie la emanciparea
poporului său şi care a acumulat experiența înaintaşilor, faţă de care generația urmașă are datoria de
a o continua „Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Și care, tânăr, să le urci te-
așteaptă/ Cartea mea-l, fiule, o treaptă.".

Cerinta 3:
Titlul este o metafora, in sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic prin care o
persoană işi exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
încredințarea bunurilor materiale. Conotativ însă, testamentul arghezian consemnează läsarea averii
spirituale, a creației, generațiilor viitoare.
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci strofe inegale, care se
axează pe metafora-simbol „carte”, aceasta reprezentând motivul central al textului, grupate în
patru secvențe poetice. Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul orientând
adresarea directă către un fiu imaginar, căruia îi lasă drept moştenire averea sa spirituală „Nu-ți voi
läsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.". Aceasta cumulează experiența
generațiilor anterioare, a strămoşilor cu un destin zbuciumat, izvorât metaforic din seara răzvrătită
şi susţinut artistic de enumeratia „prin râpi şi gropi adânci" şi reprezintă „o treapta” indispensabilă
pe drumul anevoios al cunoaşterii.
A doua secvență poetică defineşte rolul artistului, accentuând importanța muncii sale. Însuşi
poetul recunoaşte că e singurul din neamul său știutor de carte, el trudeşte pentru a supune forţa
cuvântului, iar capodopera sa se naşte din prelucrarea unui limbaj rudimentar, folosit de țăranul
român surprins în cele mai obişnuite ipostaze: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite! Eu am ivit
cuvinte potrivite". Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează „urâtul” din realitate, transformă
„zdrenţele”, obiecte nefolositoare, în „muguri şi coroane”, metafore-simbol pentru nucleul vieții,
respectiv pentru perfecțiune. Creatorul, preschimba formele de manifestare a urâtului „bube,
mucegaiuri şi noroi", în valori estetice perene, în „frumuseţi şi prețuri noi".
Secvența finală, cuprinde ultima strofă şi conţine o definiție concentrată a poeziei, aceasta
este atât inspirație, talent, „slovă de foc”, cât şi meşteşug, efort, migala, „slovă faurită” îngemănate
într-o unitate desăvârşită.
Finalul:
Prin „Testament”, truditorul cuvintelor, poetul, elaborează o sinteză etică şi estetică a
spiritualității poporului român, într-o manieră originală.