Testament

( Tudor Arghezi 1880-1967)

Tudor Arghezi este pseudonimul literar al lui Ion N.Theodorescu, pseudonim derivat de
la vechiul nume al Argeșului, Argesis. Poetul debutează în 1986, ca poet, la vârsta de 16 ani în
revista lui Alexandru Macedonski „Liga ortodoxă” cu poezia „Tatălui meu”.
Principalele sale volume de poezie sunt „Cuvinte potrivite” în 1927–volumul de debut–,
„Flori de mucigai” în 1931, „Cărticica de seară”, „Stihuri pestrițe”, „Poemuri” (1963), „Cadențe”
(1964), „Silabe” (1965) „Ritmuri” (1966), „Noaptea” (1967), realizând o creație beletristică
inmpresionantă.
Arghezi este şi creator de proză, realizând opere narative, descriptive și memorialistice
„Icoane de lemn”, „Poarta neagră”, „Cu bastonul prin București”, „Pagini din trecut”, „Lume
veche, lume nouă”, „Ochii Maicii Domnului”, „Cimitirul Buna-Vestire” și are propria publicație-
„Bilete de papagal”.
Poetul este un inovator al discursului liric românesc, un „constructor de cuvinte”, „un
ziditor al unei biserici de cuvinte”, pentru care logosul este fundamental datorită enormei
capacităţi de a imagina şi ilustra o întreagă lume artistică. Inițiator al esteticii urâtului, Arghezi
recurge la un limbaj poetic inedit, prin intermediul căruia dorește să reorganizeze literatura
română. În viziunea lui, cuvântul constituie o modalitate originală de reflectare a realității.
Creația poetică ar trebui să reflecte lumea nouă alcătuită conform dorinței poetului.
Poezia „Testament” deschide volumul „Cuvinte potrivite”, publicat la maturitate, în anul
1927 şi este o artă poetică prin care se ilustrează direcțiile efortului creator în viziunea lui
Arghezi. Acestea fuseseră însă enunțate și anterior în articolele sale despre actul de creație în
special în „Vers” și „Poezie”: „niciun mai frumos și mai bogat și mai dureros și mai gingaș
totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor.”„Poezia e însăși viața. E umbra și
lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer.” Tema
operei este, în consecinţă, creaţia, înfăţişată de Arghezi ca o moştenire, încredinţată fiilor
spirituali. „Testament” sintetizează, în esență, crezul literar al lui Arghezi, concepția sa despre
artă, dar este în același timp o autodefinire poetică, o mărturisire lirică a idealurilor poetice
argheziene. În concepția lui Arghezi, poezia trebuie să reflecte viața înaintașilor săi în vederea
redescoperirii valorilor spirituale ale acestora, sacralizându-le memoria dintr-un sentiment al
datoriei. Prin puterea cuvântului, artistul inițiază o estetică creatoare de noi valori artistice;
definește poezia ca „dar și condamnare”, altfel spus „slova de foc și slova făurită”. Acestea
înseamnă că în concepția lui Arghezi, poezia este rezultat al harului, al inspirației dar și al trudei
minuțioase şi are, ca idee fundamentală, legătura dintre generații și responsabilitatea urmașului în
fața mesajului primit din partea străbunilor.
Creaţia argheziană se situează între tradiţionalism şi modernism. Aspectele tradiţionale
transpar din accesibilitatea discursului liric, din lexicul regional, arhaic şi popular şi din
raportarea la elementele rurale şi istorice. Modernitatea este susţinută prin redefinirea
conceptului de frumos, care se poate valoriza doar în prezenţa urâtului şi prin limbajul puternic
metaforizat, ludicul versificaţiei.

Elementul de paratext al poemului cuprinde un termen religios în accepție laică,

„testamentul” liric al autorului referindu-se nu la avuția materială, ci la totalitatea operelor
artistice create pe o perioadă de șaptezeci de ani și pe care le-a destinat cititorilor săi. Poetul lasă
urmașilor moștenire tot ce are mai frumos și prețios: creația poetică. Termenul trimite, totodată,
şi la conotaţia religioasă a cuvântului, creaţia lirică având astfel valoare similară cărţii de căpătâi
a umanităţii-Biblia.
Incipitul operei anticipează caracterul de monolg adresat şi este constituit de o negație
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”, această structură
negativă având rolul de a accentua importanța moștenirii prin folosirea numeralului „o”, care
ilustrează unicitatea, valoarea cărții. În prima secvenţă relevantă a poeziei, termenul „carte” este
cuvântul-cheie şi reprezintă metaforic o „treaptă”, o legătură dintre generațiile apuse și cele
viitoare, poetul însuși fiind o verigă din lanțul ce unește aceste generații. Cei trei termeni deveniți
sinonime în text „carte”, „treaptă”, „hrisov” indică semnificațiile cărții, „sprijin și călăuză” într-
un timp fără limite, document și mărturie a existenței unui neam ce provine dintr-un adânc
temporar neguros.
De la primele versuri se sesizează caracterul de modernitate prin prezenţa unor structuri
deosebit de expresive, prin care se oferă o coordonată temporală: „În seara răzvrătită care vine”
și una spațială: „Prin râpi și gropi adânci.” Rolul acestora este de a schiţa imaginea sumbră şi
ostilă a trecutului pe care poetul vrea să o anuleze prin forţa tămăduitoare a cuvântului transpus
în poezie.
Caracterul liric adresat al discursului este continuat prin secvenţa „Și care, tânăr, se le urci te-
așteaptă”, prin care se subliniază antiteza între „bătrân” și „tânăr” şi se ilustrează ideea de
continuitate, dar și ideea de trecere a timpului (tânăr, bătrân) pentru desăvârşirea actului creator.
Mai mult, se observă familiaritatea dintre creator şi cititor, redată de vocativul „fiule”.
A doua secvenţă poetică prezintă vocea lirică în ipostaza mesagerului trudei și durerii
străbunilor, poetul așezând „cartea” la căpătâiul civilizației omenești, cu îndemnul, din nou
adresat direct, de a respecta acest bine spiritual și a-l aduce spre progres: „Așeaz-o cu credință
căpătâi/ Ea e hisovul vostru cel dintâi”. Se constată folosirea termenilor dintr-un câmp lexical
religios „credință, căpătâi, hrisov” care arată vechimea actului de creație arghezian. Creația
argheziană este atât de importantă încât ea trebuie așezată „căpătâi”, precum credinciosul așază
„Biblia” drept modelul creștin al existenței închinate lui Dumnezeu. Creația lui Arghezi se
confundă intenționat cu „hrisoavele istoriei”, în care au fost notate faptele devenirii acestui
popor.
În următoarea strofă, a treia secvenţă poetică, Arghezi subliniază mândria în faţa
ascendenței sale rurale, fiind legat intim de tradiția și istoria acestui pământ, vocea sa fiind o
voce exponenţială a acestei lumi dure, chinuite, pe care o răzbună prin arta cuvântului. Poetul a
cunoscut în profunzime limbajul țăranilor, în care a descoperit înțelesuri și virtuți poetice
nebănuite. Din graiul firesc al oamenilor simpli, care își îndeamnă vitele la munca ogorului,
Arghezi a imaginat „cuvinte potrivite”, care au creat universul său liric. „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.” Astfel, se identifică estetica urâtului, latura
negativă a existenţei fiind transfigurată în aspecte pozitive. În mod simbolic, unealta tradițională
nunită „sapă” a fost transformată în „condei”, iar „brazda” pământului roditor a devenit
„călimară” și izvor pentru inspirația creatoare. „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei
și brazda-n călimară/ Bătrânii au adunat printre plăvani sudoarea muncii sutelor de ani ... Și
leagăne urmașilor stăpâni/ Și frământate de mii de săptămâni/ Le-am prefăcut în versuri și
icoane.” Aceste versuri urmăresc procesul de transformare artistică a unei realități dure în poezie,
aceasta fiind posibilă doar printr-o muncă trudnică. Este redată sudoarea muncii artistului care
„se trudește” pentru a supune – nu pământul ca strămoșii săi – ci cuvântul. Poetul consideră
așadar că munca istovitoare a țăranului poate deveni sursă de poezie. Sapa, brazda, sudoarea,
graiul aspru au fost convertite în unelte ale scrisului în poezie. Metafora „cuvinte potrivite” este
rezultatul concepției lui Arghezi despre poezie. Aceasta a considerat că munca poetului
înseamnă, în primul rând, căutarea, aflarea și selectarea cuvintelor a căror încărcătură tematică să
corespundă intenției poetului.
Arghezi afirmă că există „cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal, cuvinte întunecate ca
grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele; într-un cuvânt se face ziua și alte cuvinte
amurgesc; te asaltează ca viespiile sau te liniștesc ca răcoarea, te otrăvesc ca bureții sau te
adapă.” Dintr-o asemenea varietate de cuvinte, Arghezi a trebuit să le selecteze pe acelea care,
prin frământare îndelungată ,,să se potrivească”. A scrie versuri înseamnă pentru Argezi „să
cunoască” , „să organizeze”, „să povestească”, poezia devenind un fenomen de distilare a
limbajului comun.
Se identifică în discurs, din nou, estetica urâtului. Arghezi nu are în versurile sale o convergență
logică, ci o însumare de motive și aduce o interferență a lor prin motivul durerii, prin cultivarea
esteticii urâtului și grotescului preluate de la Baudelaire. Estetica urâtului prezentă mai ales în
volumul „Flori de mucigai” reprezintă efortul poetului de a preschimba toate fețele negativului în
elemente pozitive, transfigurându-le astfel prin artă. Astfel, Arghezi afirmă „Făcui din zdrențe
muguri și coroane/ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Lucrurile fără valoare, „zdrențele”, sunt înnobilate, prin creație, înfrumusețate, devenind „muguri
și coroane.”
Asemenea unui alchimist, din amintirea și respectul față de precursori, poetul făurește un
Dumnezeu care veghează împlinirea unei sfinte datorii și căminul: „Am luat cenușa morților din
vatră/ Și-am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Dumnezeu este de piatră, adică de neclintit. Acest
apărător – care are menirea să păzească „în piscul datoriei” și în numele „fiului”, „străbunilor”,
„a noastră”, a „ramurei obscure”, „ a bunilor” săi, pentru a se pătrunde de însemnătatea luptei
spre a împlini datoria–este redat prin metafora „hotar înalt, cu două lumi pe poale”.
A patra strofă a poeziei include definiţia actului creator, perceput ca o simbioză perfectă
între har, inspiraţie divină şi foarte mult efort creator: „slova de foc şi slova făurită/
împerecheate-n carte se mărită”. Aceste metafore sunt relevante pentru definirea poeziei, creaţia
autentică preupunând evident îmbinarea armonioasă a talentului cu meşteşugul, aşa cum se
presupune şi îmbinarea unor modalităţi tradiţionale cu cele moderne: „Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte.” Criticul Șerban Cioculescu afirma că „slova de foc” este cuvântul spontan, fierbinte de
viață, expresie directă a sensibilității; prin „slova făurită” înțelegem expresia elaborată, căutată,
migălată.
Finalul poeziei condamnă acea clasă care cască prin saloane, se întinde pe canapele și
care leneșă la inteligență, își măsoară timpul citind cărți frumoase. În lupta împotriva
„domnilor”, „stăpânilor”, „domnițelor”, Arghezi face din arta sa literară un instrument de
pedepsire, un bici, așa cum sugerează versurile: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-
o singură vioară/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat.”
În finalul artei sale literare, Arghezi mărturisește că nu a fost decât „robul” care și-a scris cu
umilință cărțile, pe care Domnul, adică eventualul, o va primi drept ofrandă „Robul a scris-o,
Domnul o citește.”
Poetul nu vorbește nicăieri în numele său, ci în numele „nostru”, în numele tuturor din
neamul iobagilor, al oamenilor simpli, pe care îşi asumă să îi aline prin puterea vindecătoare pe
care o deţine „cuvântul potrivit”.
Definind limbajul poetic, poetul sugerează că urâtul poate fi obiect estic, că frumusețea
are rădăcini urâte, așa cum unele flori cresc din mucegai. Opoziția „bube, mucegaiuri și noroi”-
„frumuseți si prețuri noi” devine o explicație a felurilor în care poetul ilustrează prin creația sa
estetica urâtului. Această metaforă „bube, mucegaiuri și nori” denumește sugestiv realități ale
unei vieți desfășurate între zidurile întunecate ale temniței; noroiul e nenorocirea care murdărește
și îmbolnăvește; bubele sunt semnele bolilor, ale mizeriilor celor ce locuiesc în medii ostile.
Izbăvirea și răzbunarea „bunilor” e considerată de poet o „îndreptățire a ramurei
obscure/ Ieștă la lumină” din pădure/ Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de
vecii întregi”
Din perspectivă prozodică, se observă o eliberare de norme, cu excepţia rimei
împerecheate, fiind evidentă libertatea creatoare asumată a poetului care îşi organizează discursul
liric în cinci strofe inegale ca număr de versuri, în care secvenţele sunt construite prin urmărirea
unei axe temporale: trecutul inspirator-prezentul creator-datoria viitorului.
Opera „Testament” este o sinteză a principiilor creatoare argheziene, un crez artistic
desăvârşit, prin care viziunea asupra actului creator este redată magistral, subliniindu-se
conexiunea existentă între creator, mesajul artistic şi beneficiarul acestuia, perceput de poet ca un
moştenitor spiritual. Arta poetică evidenţiază totodată şi rolul cuvântului în acest proces, acesta
având rolul de a reconfigura o lume întreagă, de a pedepsi, dar şi de a alinta simultan.