Testament

Tudor Arghezi
1927

Tudor Arghezi, unul dintre cei mai prolifici şi originali poeţi români din toate
timpurile, conştientizează, în perioada interbelică, nevoia de schimbare şi o aplică la
cele mai profunde niveluri ale creaţiei. Alături de Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, el
inovează logosul creator, realizând schimbări neasteptate la nivelul metamorfozelor
limbajului poetic, în calitate de precursor al esteticii urâtului în literatura română.

Realizand o perfecta sinteza intre traditie si modernitate, Arghezi reprezinta, dupa

spusele lui O. Cromalniceanu, „piatra de temelie a liricii romanesti noi". Demitizeaza,
mai intai, cultul inspiratiei, completandul-l cu mitul „faurului", adica substituirea
statului privilegiat al artistului romantic cu conditia mestesugarului preocupat sa
„potriveasca cuvintele". In opera sa, isi gasesc punct de plecare poezia fiorului religios, a
sentimentului cosmic, poezia sociogonica, existentiala sau erotica, pana la poezia jocului
si chiar poezia absurdului. Insa, intre vastele sale ipostaze poetice, circula un vesnic
perceptibil curent subteran, precum un duh inconfundabil : arghezianismul.

Deschizand volumul de debut din 1927, „Cuvinte potrivite", poezia „Testament"

este o arta poetica modernista ce exprima crezul artistic si constiinta estetica a unui
geniu cu totul original.

Arghezi, preocupat de a da raspuns misterului limbii, releva in „Testament”

aceeasi tema care il obsedeaza, reprezentata de creatia literara in ipostaza de mestesug,
lasată mostenire posteritatii. Testatarul a ajuns la o întelegere superioara a misiunii
poetului si a poeziei, a sensului vietii si a pretului ei, in axiologia argheziana, omul
valorând atat cat lasă pentru alții dupa ce moare. Astfel, se demistifică titlul, ce indică
imortalizarea creatiei, dar si asumarea mandră a conditiei de creator.

Textul poetic este conceput ca un monolog liric adresat de catre tată unui fiu
spiritual, caruia ii este incredintata drept unică mostenire, „cartea”, metonimie ce
semnifica întreaga sa artă. Cartea devine astfel, metafora centrală a operei, avand o
puternică valoare simbolica. Aceasta reprezinta, pe rand, puntea dintre generatii, „treapta”
necesara urcusului, dovada trudei creatoare, dar si siguranta trecerii prin istorie, prin
sintetizarea unor experiente umane care nu pot fi ignorate.

Constient si framantat de limitarea noastra spatiala si temporala, poetul isi

defineste, de la inceput, rostul trecerii sale in vesnicie, acela de a lasa urmasilor sai o
bogatie spirituala, un „nume de poet inscris pe o carte”.(1) In drumul plin de asperitati
dintre generatii, opera lui Arghezi este o „treapta” ,o „carte de capatai” si „hrisovul cel
dintai”, adica un sprijin, o calauza sau marturia existentei si creării.(2) „Cartea” este
sacralizata, devenind punct de reper al descendentei, dar in acelasi timp, dovadă a
suferintei strămoșești ori recunoastere a muncii sisifice si a asupririi.(3) Osuar al
strabunilor, poetul traieste fiorul solidaritatii cu istoria napastuitului norod, iar opera, desi
citită de „Domni”, capată o valoare justitiara.(4)
Socialul este transfigurat in estetic : durerea, revolta sociala este concentrată in
poezie sub metafora „vioară”.(1) „Veninul strâns”, truda, ocara, intreaga experienta
sociala a unei clase urgisite, la care poetul isi afirma puternic apartenența prin origini si
aspiratii comune, se preschimba in „miere”, adica in poezie. Mai mult, autorul, in rolul de
faur al cuvintelor, desluseste actul creator. „Slova de foc” simbolizaza harul nativ, flacara
inspiratiei, pe cand „slova faurita” este rezultatul unui efort artistic constient, mestesugul
sau truda creatoare.

„Testament” se impune prin forta, diversitatea si coerenta mesajului poetic,

reliefand atat o luciditate impresionantă, cat si capacitatea de a sculpta in cuvinte si de
a da viata jocurilor abstracte ale mintii. (1) Pentru Arghezi, poezia inseamna forma cea
mai inalta a spiritualitatii unui popor, o sinteza estetica, etica si etnica realizata cu mare
efort si oferita generatiilor viitoare.(2) Prin urmare, el introduce in literatura romana
fantezia metaforica, alaturi de asocierile lexicale surprinzatoare, materialitatea
imaginilor artistice si de inovatia prozodica, arta devenind o cale de purificare ce sta sub
semnul catharsis-ului.

Așadar, poezia „Testament” este un veritabil manifest literar pentru orientările

culturale și literare ale perioadei interbelice, exprimând viziunea argheziană asupra
originilor creației, relației autor-cititor și a cuvântului poetic sau nepoetic ca material
estetic. Toate acestea susțin caracterul de artă poetică modernă al textului, Arghezi
rămânând în istoria lit. rom. drept un „poet-orchestră”, prin „capacitatea lui de a folosi
toate coardele instrumentului poetic într-o literatură de poeți în general monocorzi” (N.
Manolescu).