Testament (1927)

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi face parte din generația interbelică fiind unul dintre cei mai
prolifici (productiv) scriitori romani. El este un înnoitor al limbajului situat în
descendența lui Eminescu si anticipându-l pe Nichita Stănescu.
Poezia “Testament” face parte din seria artelor poetice moderne alaturi de “Eu
nu strivesc [...]” al lui Lucian Blaga și “Joc second” de Ion Barbu.
Poezia “Testament” este o artă poetică fiind un text programatic în care
autorul își exprimă opinia despre rolul literaturii, despre menirea acesteia și a
artistului. Modernitatea artei poetice este relevată prin conceptul nou de estetică a
urâtului. Tot modernă este și prozodia, distribuția strofică inegală, prezența în text a
cuvintelor considerate nepoetice (“negi”, “bube”), asocierea surprinzatoare a
cuvintelor, metaforele noi și șocante (“chiorchini de negi”), amestecul de cuvinte din
registre stilistice variate: arhaism, cuvânt popular neologism (“saricile”, “plăvani”,
“canapea”).
Tema literară este reprezentată de creație, vazută ca meșteșug, o creație
lăsată ca moștenirea unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput sub forma unui
monolog liric adresat către un fiu spiritual, care desemnează în mod generic,
exponențial, moștenitorii spirituali ai creatorului : “Fiule”.
Lirismul este subiectiv, eul liric fiind marcat formal în text prin indici
lexicogramaticali (“nu voi lasa”, “mei”, “am luat”, “mine”) precum și prin alte mărci ale
subiectivității, topica afectivă marcată prin inversiune “dulcea lui putere”, vocativul
“Fiule” și pauze afective.
Titlul are o dublă interpretare, în sens denotativ, desemnează un act juridic
prin care o persoană își lasă bunurile materiale, în sens conotativ titlul trimite cu
gîndul la sugestii biblice, Noul și Vechiul Testament.
Îm mod surprinzător, “Testament” este numită prima poezie a volumului de
debut, “Cuvinte potrivite” (1927), aspectul surprinzător constând în deschiderea
întregii opere poetice cu un testament.
Ipostazele lirice stabilesc relația creator-opera-cititor. Creatorul este “Robul”,
este meșteșugarul, iar cititorul este “stăpânul”, “Domnul”, cel care oferă sensul final
al textului poetic.
Incipitul fixează inițial caracterul de artă poetică prin definirea celor doi termini
fundamentali ai textului, creatorul își asumă cu modestie rolul “Un nume adunat pe-o
carte”, în timp ce creația este un bun peren (veșnic) fixat în memoria colectivă.
Metafora “carte” are un rol central în poezie constituind elementul de recurență al
textului poetic. Desemnează în mod generic creația, poezia. Ea este o “treaptă”,
simbol al legăturii între generații, un “hrisov” reprezentând acumularea spirituală a
generațiilor, este înțelepciunea neamului transmisă însă printr-o singură vioară.
Întregul material poetic este ordonat în relație de opoziție între ce a fost și ce a
devenit textul poetic între trecutul literar și prezentul realizat prin trudă.
 Viziunea despre lume concretizează cea mai puternică transformare a
limbajului “din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-am frumuseții și prețuri noi”, idee care
sugerează transformarea estetică, transformarea oricărui aspect al realității în
material poetic.
Conceptul de estetică a urâtului este preluat de Arghezi de la scriitorul francez
Charles Boudelaire “Les fleures du mal” (“Florile răului”). Urâtul devine categorie
estetică alături de grațios și frumos.
Imaginarul poetic este construit pe baza unor relații de opoziție, care urmăresc
transfigurarea limbajului poetic, precum și de simetrie, de sintetizare a limbajului
(“gramadii”, “adunat”).
Discursul poetic este organizat în 5 strofe inegale, textul debutând cu formula
adresată “fiule”.
Prima secvență poetică include cele 3 definiții metaforice ale poeziei / carte
care devine bun peren, treaptă și hrișov, tot aici stabilindu-se și relația de filiație (tată-
fiu) între scriitor și generațiile care urmează.
Următoarea secvență lirică urmărește îndeaproape transformarile suferite de
limbaj de-a lungul timpului precedate de transformarea instrumentelor de creație:
“Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Sugestiv este debutul: “Din graiul lor cu-
ndemnul pentru vite”, “rudimentar”, “grosolan”, dar păstrând nealterată spiritualitea
poporului păstoral, va deveni însăși creația argheziană “Cuvinte potrivite”. Nu
întâmplător, poetul inserează în textul programatic titlul volumului de debut.
Poezia este un “Dumnezeu de piatră”, sugestie a forței și rezistenței
manifestate prin limbaj.
A treia secvență lirică prezintă ipostazele lirice și modul în care limbajul devine
un gardian al neamului menit să asigure paza generațiilor viitoare și să denunțe prin
cuvânt, greșelile trecutului.
Creatorul este vioara care cântă textul poetic, este slujitorul cuvântului, iar
cititorul rezonează la trăirile lirice; se lasă atins de emoția lirică “ca un țap înjunghiat”.
Ultima secvență lirică subliniază crezul poetic arghezian, creația literară este
atât un produs al imaginației, inspirației și al harului divin, al sensibilității și al
spontaneității, cât și rezultatul meșteșugului, al muncii gândite și migăloase: “Slovă
de foc și slovă faurită / Împarechiate-n carte se mărită.” Poezia este o domniță
răsfățată, o domniță a cuvântului, Robul fiind cel care o scrie și Domnul, cel care îi
oferă interpretare și caută sensurile sale ascunse.
În concluzie, întreaga creație argheziană stă sub semnul înnoirii, a cuvântului
care conduce și este slujit de scriitor. Cuvântul nepoetic, cuvântul dur, ajunge
material estetic, fiind transfigurat. Este noutatea pe care Arghezi o aduce în planul
creației literare.