Luceafărul

de Mihai Eminescu
poem romantic
epoca marilor clasici

Poemul „Luceafărul” apare în 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare

România Jună” din Viena, fiind ulterior reprodus în revista Convorbiri literare.
Sursele de inspirație sunt variate, o primă sursă fiind basmul românesc „Fata din grădina
de aur” cules de austriacul Richard Kunish.
Între 1880-1883, poemul este prelucrat în cinci variante suucesive.
Tot din folclor, Eminescu valorifică mitul erotic al Zburătorului. Există și surse filozofice
(antinomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Poemul romantic „Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra
condiției umane duale, omul care tinde să-și depășească destinul.
Una dintre interpretările poemului, care constituie și viziunea despre lume în text, este
oferită chiar de autor: „înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici
moarte și numele lu scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de-a
ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Din această
perspectivă, poemul reprezintă o alegorie romantică despre rostul geniului în lume, o meditație
pe această temă.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor: poem epic-liric-dramatic, dar și
al speciilor. Expresivitatea limbajului poetic este turnată într-o schemă epică și are elemente
dramatice, realizate prin dialog și prin dramatismul sentimentelor. Speciile sunt variate,
evidențiindu-se elemente de meditație, idilă, pastel sau elegie.
Viziunea romantică este evidențiată încă din incipit, prin sugestia cadrului nocturn,
castelul și fata de împărat. Romantice sunt și tema, alternarea planului terestru cu cel cosmic,
motivele literare (noaptea, visul, giulgiul, ochii), metamorfozele Luceafărului: „personajul”
excepțional, geniul, antitezele, călatoria regresivă a lui Hyperion, relativitatea timpului și a
spațiului, amestecul de genuri și specii.
Simetria compozițională, echilibrul celor patru părți, constituie elementele clasice ale
poemului.
Tema este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru, textul fiind
structurat în patru părți.
Primele șapte strofe constituie uvertura poemului, partea I fiind o poveste de iubire.
Incipitul poemului conturează atmosfera de basm prin formula inițială: „A fost odată ca-n
povești/ A fost ca niciodată”. Fata este unicizată prin superlativul popular: „o prea frumoasă
fată”. Iubirea se formează în timp, este un sentiment puternic, accentuat de cadrul romantic
realizat prin motive specifice: marea, castelul, fereastra, oglinda.
Prima secvență lirică cuprinde cele două metamorfoze ale Luceafărului și cele două
chemări ale fetei. Întâlnirea se produce în planul oniric, prin intermediul unui spațiu tranzitoriu cu
valoare simbolică: oglinda. Prima chemare determină metamorfozarea Luceafărului în „înger”,
1

ca produs al unirii contrariilor („din cer și mare”). Paloarea, giulgiul și ochii himerici sunt motive
Page

recurente în prima secvență și caracterizează ființa imaterială.

 A doua chemare determină metamorfoza Luceafărului într-un demon, întrupat din soare
și noapte, dar cu aceeași privire intensă care pe fată o înspăimântă. Dragostea lor semnifică
atracția contrariilor. Din iubire, Luceafărul acceptă sacrificiul suprem: să coboare la condiția de
muritor; „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege”.
A doua secvență lirică se desfășoară în spațiul terestru și are în centru idila dintre fata
de împărat, numită Cătălina, și pajul Cătălin, asemănarea numelor evidențiind apartenența la
aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este în opoziție/antiteză cu cel al
Luceafărului, el fiind întruchiparea teluricului: „Băiat din flori și de pripas”. Iubirea este înfățișată
sub forma unui joc, după modul vânătoresc, în care Cătălin își asumă rolul de seducător.
Cătălina aspiră încă la iubirea ideală, la absolut: „În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea
departe...”.
A treia secvență prezintă spațiul universal cosmic și cuprinde călătoria intergalactică a
Luceafărului, zborul regresiv și dialogul indirect cu divinitatea. Timpul și spațiul se relativizează;
zborul Luceafărului este o călătorie regresivă spre increat: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum
izvorau lumine”. El ajunge în spațiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nașterii luminilor.
Demiurgul nu poate accepta dorința lui Hyperion (cel care merge pe deasupra) pentru că,
modificând legile firii, s-ar nega pe sine și lumea întreagă. Îi oferă compensații, diferite ipostaze
ale geniului geniului: filozoful, poetul sau geniul militar. Demiurgul definește condiția umană prin
precaritatea/efemeritatea ei; oamenii trăiesc conduși de idealuri, de stele cu noroc.
Partea a patra este simetrică cu prima, prin interferența celor două planuri, uman-
terestru, universul cosmic. Idila Cătălina-Cătălin are loc într-un cadru romantic, într-un peisaj
umanizat în pacea codrului.
Imaginea cuplului semnifică aspirație spre fericire specifică oamenilor. Luceafărul devine
steaua norocului; el devine conștient de condiția sa eternă care este ireversibilă. Refuză dorința
fetei, pe care o numește „chip de lut”, amintindu-i în sens creștin de pământul din care s-a
născut și în care va fi îngropată după moarte.
Viziunea asupra lumii oferită în poem poate fi completată printr-o interpretare oferită de
criticul Tudor Vianu, o opinie argumentată despre tema poeziei. Acesta consideră că toate
„personajele” poemului sunt „măștile lirice” ale poetului. Se poate spune că poetul s-ar fi
imaginat pe sine sub chipullui Hyperion (omul de geniu), sub chipul lui Cătălin (bărbatul teluric),
sub cel al Demiurgului (forța universală și impersonală) și chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea
care tânjește spre absolut.
Prin urmare, toate „personajele” reunesc însă caracteristicile omului de excepție, care se
simte deopotrivă slab și puternic, muritor și etern, om și zeu.

2
Page