Luceafarul de Mihai Eminescu

„Luceafarul” de Mihai Eminescu, publicat în 1833 în revista „Convorbiri Literare”, este un poem epico-lirico-
dramatic de factură romantică. Mihai Eminescu împreună cu Ion Creanga, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici constituie
marii clasici. Romantismul este un curent literear aparult la sfârşitul secolului XVIII ca reactie împotriva clasicismului,
manifestându-se în Europa prin afirmarea spontaneităţii, a subiectivitaţii, a sentimentului şi a fanteziei creatoare.
Creaţia poetică eminesciană aparţine romantismului prin temă, amestecul genurilor, suprapunerea terestrului
cu cosmicul şi prin dezvoltarea problematicii geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Genurile şi speciile
literare fuzionează şi capătă rezonanţă prin intermediul alegoriei: epicul (succesiunea diegetică a întâmplărilor,
existenţa unor voci naratoriale, măştiile lirice - echivalenţe ale personajelor, conflict specific basmului, chemările,
dramaticul (dialogul, dramatismul şi intensitatea sentimentelor, împărţirea pe tablouri), liricul (meditaţia filosofică,
expresivitatea, alegoria, profunzimea sentimentelor, pastelul).
Caracterul romantic este susţinut de inspiraţia folclorică (basmul „Fata în grădina de aur”), categoria estetică a
fantasticului şi planul oniric, conceperea în antiteză a planurilor poetice ( antiteza om – geniu, antiteza înger - demon,
antiteza teluric – celest). Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru şi ale celor două
ipostaze ale culoaşterii: geniu şi omul comun. Simetria compoziţională se realizează prin interferenţa celor două planuri
în prima şi ultima parte, în timp ce partea a doua reflectă doar planul terestru, iar în a treia planul cosmic.
Tema prezintă problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Sunt prezente motivele: visul,
noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, demiurgul, cuplul adamic, zborul interstelar. Titlul reprezită un
substantiv articulat ce va fi reluat în text ca motiv literar central. Cuvântul „luceafărul” denumeşte, cu sens denotativ, cel
mai strălucitor astru ceresc, cu rol de călăuză şi prin senuls conotativ devineun motiv-simbol al geniului ce revarsă în
lume strălucirea gândirii sale.
În primul tablou, relaţiile de simetrie se evidenţiază prin invocaţiile fetei de împărat către luceafăr,
metamorfoările acestuia, dar şi prin refuzurile fetei. Fata de împarat se îndrăgosteşte, în vis, de Luceafăr, a carui
prezenţă o invocă printr-o formula incantatorie: „Coboară-n jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă
şi în gând/Şi viaţa-mi luminează!”. După prima invocaţie, are loc întruparea astrului într-o ipostază angelică, fiind sinteza
contrariilor dintre mare şi cer şi refuzul fetei de stăpânire a mării. A doua invocare este urmată de metamorfozarea în
ipostaza demonică, sinteză a contrariilor dintre soare si noapte, iar fata refuză stăpânirea cerului şi îi cere luceafărului
întruparea în muritor. Din iubire, acesta acceptă sacrificiul de a deveni muritor, prin care îsi dovedeşte superioritatea:
„Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinici sunt legat,/ Ci voi să mă delege.”. Conştientizarea
diferenţei dintre cei doi este evidentă în antitezele din structurile „eu sunt nemuritor /Şi tu eşti muritoare”, „Eu sunt vie/
Tu eşti mort”.
Al doile tablou, concentrat în planul terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre doi pământeni –
Cătălin si Cătălina. Primind un nume individualizator, fata de împărat îşi pierde unicitatea, devenind un muritor banal,
iar asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie a omului comun. Idila se desfăşoară în termenii
terestrului, cei doi alcătuind un cuplu compatibil: „Încă de mic/Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai
potrivi cu mine...”.
Tabloul al treilea przntă zborul intergalactic către Demiurg, prin care poetul plsticizează parcurgerea
fulgerătoare a spaţiului şi timpului şi dialogul cu acesta. Luceafărul primeşte numele de Hyperion de la Demiurg, fiind
singurul care îi cunoaşte adevărata esentă, subliniindu-i astfel condiţia superioară.
Tabloul al patrulea prezintă idila Cătălin – Cătălina, care are loc intr-un cadru romantic. Luceafărul este invocat
de fată pentru a treia oară, de aceastădata pentru a-i fi stea norocoasă şi a veghea asupra cuplului pământesc.
Conştientizand incompabilitatea om – geniu, Hyperion se retrage privind cu detaşare către lumea muritorilor pe care o
aşează sub semnul norocului si al efemerităţii: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea
mă simt / Nemuritor si rece.”.
Prozodic, poemul este alcătuit din 98 de catrene, cu măsura de 7-8 silabe,cu rimă încrucişată şi ritm iambic.
În concluzie, se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii şi a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final, o
iubire imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viaţă nesfârşită, fără iubire.