Luceafărul

Mihai Eminescu
Definit ca o „ capodoperă de o amărăciune glacială „ –Arghezi sau ca „ poem al contrariilor
reunite sub semnul universalității” –T. Vianu, al unui poet care a înțeles „drama omului ca ființă duală,
sfâșiată de contradicții între faptă și conștiință, pasiune și renunțare, soartă și nemurire, viață și moarte,
Luceafărul a fost publicat inițial în Almanahul Societății Academice România Jună din Viena în aprilie
1883, apoi a fost reprodus în Convorbiri Literare, apoi a fost inclus în unicul volum antum Poezii.
Este un poem filosofic ce prezintă tema romantică a condiției omului de geniu, o sinteză de
curente literare deoarece coexistă atât elemente romantice cum ar fi viziunea macrocosmică, principiul
antitezei, ideea atracției contrariilor, cu elemente clasice: rigoarea, echilibrul compoziției, structura
bipolară, simetria. Este o sinteză de genuri și specii literare îmbinând epicul prin schema narativă,
existența personajelor, a naratorului, cu dramaticul prin dialog, construcția scenelor și a tablourilor și
liricul, de altfel predominant, datorită faptului că toate elementele poemului sunt metafore și simboluri
ce se constituie într-o alegorie. Luceafăru poate fi privit ca o poveste fantastică de iubire între ființe
incompatibile, ca o alegorie pe tema geniului neînțeles, izolat de semeni aplicat doar domeniului
cunoașterii sau ca o poezie simbolică, având în centru drama omului obligat să oscileze între realitate și
ideal. De asemenea poemul cumulează mai multe specii lirice : meditația filosofică în tabloul al treilea
cân Demiurgul prezintă contrastele dintre lumea astrală și cea pământeană, elegia, fragmentul în care
Cătălina exprimă nostalgia față de Luceafăr, pastelul cosmic și terestru, idila.
Titlul reprezintă numele planetei Venus numită în popor Steaua Păstorului, astru cel mai izolat și
cel mai strălucitor. El devine în poezie simbol al unicității superiorității geniului.
Structura – 98 de catrene, fiind dominat de existența a două planuri :unul universal, cosmic și
altul uman- terestru care interferează în cele patru tablouri. Compoziția este simetrică : tabloul unu și
patru îmbină planul cosmic cu cel terestru, al doilea este dominat de planul uman terestru, și al treilea de
planul universal-cosmic. Are ca sursă principală de inspirație basmul popular „Fata în grădina de aur”
cules de germanul Richard Kunisch într-o călătorie prin Oltenia. Eminescu afirma că aceasta este
povestea, dar „înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă, geniul nu cunoaște nici moarte, și numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil
de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc.” Problema geniului este ilustrată prin prisma
filosofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior,
singurul capabil să depășească sfera subiectivității, să se depășească pe sine, înălțându-se în sfera
obiectivului. Mitul zburătorului este valorificat în primul tablou prin visul erotic al fetei de împărat.
Motive mitologice preluate din Platon și Aristotel precum și din poemele Vedelor, aparținând filosofiei
indiene, sunt prezente în operă. Tudor Vianu consideră că personajele poemului sunt ”măști lirice ale
poetului care s-a imaginat în mai multe ipostaze: geniul întruchipat de Luceafăr și de Hiperyon, de
îndrăgostit simbolizat de Cătălin, de forță universală, în ipostaza Demiurgului. Nicolae Manolescu
vorbește de vocile liricului. Așadar, în spatele tuturor personajelor s-ar afla poetul însuși.
Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste deoarece se manifestă între două ființe
aparținând unor lumi diferite, cea terestră, și cea cosmică. Incipitul are o formulă inițială de basm
atestând filonul folcloric. Povestea este situată la nivelul straniului oniric și semnalează o dramă a
incompatibilității, fiecare personaj tinde spre contrariul său. Pentru a apropia planurile și a face posibilă
întâlnirea este înălțat social și fizic elementul uman, astfel fata care aspiră spre astre nu este un om
comun ci fiică de împărat unicizată prin superlativul absolut „o prea frumoasă fată” și prin comparația
cu elementele sacrului și cu cele astrale. Atracția este urmărită gradat, legătura dintre planuri se
realizează prin intermediul ferestrei. Întâlnirea celor doi îndrăgostiți are loc în oglindă ca spațiu de
reflexie și prin intermediul visului. Se dezvoltă o simetrie perfectă prin recurența temei dublului: există
două chemări ale fetei, două răspunsuri, două cosmogonii, două întrupări ale Luceafărului din elemente
primordiale, două refuzuri ale fetei. Prima cosmogonie relevă întruparea din cer și mare sub înfățișarea
angelică a unui „tânăr voievod”, ce-i oferă statutul de stăpână a întinderilor de apă. Cea de-a doua
cosmogonie realizată după trei zile și trei nopți ca –n basmele populare se face sub înfățișarea demonică
a unu „mândru chip” născut din soare și din noapte care propune fetei să-i dea cosmosul, să fie cea mai
strălucitoarea stea. Metamorfozele Luceafărului în înger și în demon ilustrează mitul Zburătorului
preluat din mitologia autohtonă. Chemările Luceafărului amplifică distanța dintre universul pământesc
limitat și vastele întinderi cosmice. Este evident contrastul dintre înălțimea spirituală, generozitatea
geniului și egoismul omenesc, pentru că fata nu oferă ci solicită . Refuzurile fetei sunt expresia
revelației lucide că depășirea condiției însemnă moarte fizică, dispariție biologică. Apropierea de
Luceafăr este percepută senzorial prin senzații de frig și de ardere, intuind incompatibilitatea celor doi.
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele iubirii duce la renunțarea la nemurire. Luceafărul
pleacă spre Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.
Tabloul al doilea este construit într-o evidentă antiteză cu primul, ilustrează cadrul terestru și o
atmosferă lipsită de solemnitate. Reprezintă o idilă pastorală între ființe aparținând aceleiași lumi. Fata
se individualizează prin nume, Cătălina, iar Luceafărul rămâne doar o aspirație spirituală, un ideal.
Dimensiunile tabloului sunt restrânse de la lumea stelelor, a oceanelor, la un colț al palatului, un ungher,
sugerându-se prin acest spațiu întunecos meschinăria ființei umane. Protagoniștii sunt simboluri ale
omului comun, numele celor doi nu este întâmplător, reprezintă perechea umană care tinde să se
realizeze imediat în această existență scurtă, prin voința oarbă de a trăi de sorginte schopenhaueriană.
Întâlnirea celor doi pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău și o fată de la țară, o idilă
pastorală, ilustrată prin limbaj și gesturi. Antiteza cea mai puternică este între Luceafăr și Cătălin
„viclean copil de casă”, căruia Eminescu îi face un scurt portret, evident ironic. Își planifică asaltul,
aplică tactica persuasiunii, folosește un limbaj accesibil popular și are o condiție socială umilă. Lecția de
inițiere în dragoste constituie miezul monologului lui Cătălin care se încheie cu soluția iresponsabilă de
a fugi în lume. Superioritatea Luceafărului este conștientizată de Cătălina prin exprimarea neputinței de
a pătrunde în lumea lui „În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe ”.
Tabloul al treilea aduce în prim plan universul cosmic și este compus din două secvențe lirice:
un pastel al spațiului infinit, al macrocosmosului, înfățișând călătoria Luceafărului către începuturile
lumii pentru a adresa rugămintea sa Creatorului și anume schimbarea ordinii universale prin dezlegarea
sa de nemurire, continuat de o meditație, un dialog între Demiurg și Luceafăr, devenit Hyperion
(hyper+ion, cel ce merge pe deasupra, cel ce este peste fire), călătoria lui Hyperion în spațiul
intergalactic este prezentată metaforic prin plasticizarea abstracțiilor, el ajunge într-un spațiu primordial,
inaccesibil muritorilor care constituie însăși esența nașterii Universului: „ Căci une ajunge nu-i hotar/
Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea încearcă în zadar/ Din goluri a se naște”. „Setea care=l soarbe,
adâncul” prefațează confruntarea cu deținătorul adevărului suprem căruia îi cere dezlegarea „De greul
negrei veșnicii”:” Reia-mi al nemuriri nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră
de iubire ”. Cerința lui este cel mai mare sacrificiu făcut în numele iubirii, moartea este numită
metaforic sete de repaus iar Luceafărul ș-asumă dispariția prin acceptarea condiției de muritor. Părintele
Lumii îl numește Hyperion dezvăluindu-i natura superioară. Refuzul Demiurgului de a accepta
metamorfoza lui Hyperion are la bază concepția privitoare la un Univers static, stabil, funcționând după
legi imuabile, date odată pentru totdeauna. Demiurgul reprezintă absolutul, întregul iar Hyperion poate
primi orice bun al lumii dar nu poate abdica de la condiția de entitate stabilă. Este reliefat în antiteză
caracterul perisabil al ființei umane: ”Ei doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri”, „Au stele cu noroc” și
sunt guvernați de soarta implacabilă. Ultimul argument îl constituie superficialitatea lumii terestre .
Tabloul al patrulea îmbină planul universal –cosmic cu cel uman –terestru, dând poemului o
simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru iar fata își pierde unicitatea, numele, fiind o muritoare
oarecare „un chip de lut”, întorcându-se în locul lui menit pe cer, Luceafărul privește pe pământ și
vede pe cei doi îndrăgostiți într-un joc al iubirii. Monologul lui Cătălin este total diferit de cel din
tabloul al doilea. Transformarea semnifică faptul că bărbatul întâmplător devine bărbatul unic prin
iubire. Invocația fetei adresată Luceafărului este de asemenea diferită . De această dată intervine mitul
autohton al stelei cu noroc. Luceafărul nu mai este o țintă a admirației ci este un corespondent astral al
omului patronându-i soarta. Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea meschină,
strâmtă, exprimându-și disprețul față de incapacitatea acesteia de a-și depăși limitele: ”Ce-ți pasă ție,
chip de lut/ Dacă oi fi eu sau altul /Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece ”. Trăiește o dramă atât din punctul de vedere al cunoașterii cât și pe
plan afectiv. Metaforele „chip de lut”, „cercul vostru srâmt” ilustrează dominanta materială, biologică,
supusă trecerii și limitele gnoseologice ale lumii, patronate de noroc, de soarta oarbă. Geniul rămâne
nemuritor în planul gândirii și rece în plan sufletesc.
Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei românești „testamentul poetic
eminescian, acela care lămurește posterității chipul în care ș-a conceput propriul destin” – (Tudor
Vianu).