Luceafărul

de M. Eminescu

- Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat
într-un curent cultural/literar

Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârşitul sec al XVIII-lea,

care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franţa, cuprinzând întreaga Europă. Se
naşte ca reacție împotriva rigorilor clasice si împotriva raționalismului iluminist, promovând
manifestarea neîngrădită a fanteziei, originalităţii, sinceritatea sufletească, sensibilitatea, misterul
și exoticul. Sunt create personaje și situații excepționale, se dezvoltă tema individualității, a
libertății de exprimare și a atingerii idealului.
În literatura română, acesta se va manifesta cu întârziere, începând cu al treilea deceniu al
sec al XIX-lea, cunoscând apogeul prin lirica eminesciană dar şi o prelungire a sa în opera unor
poeţi precum Alexandru Macedonski, Octavian Goga sau George Coşbuc.
Principalele trăsături promovate de romantici sunt: manifestarea plenară a
sentimentelor şi a fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de inspiraţie
precum creaţia, folclorul, natura, meditaţia asupra universului, pe două coordonate, cosmic și
terestru, crearea eroului excepțional, care evoluează în împrejurări deosebite. De asemenea, apar:
retragerea în trecut, care este idealizat, visul, antiteza, libertatea absolută în alegerea speciilor
literare, apelare la toate straturile limbii în conturarea stilului, respingându-se rigiditatea clasică.
Poemul ”Luceafărul” de Mihai Eminescu, publicat inițial la Viena, apoi în toamna anului
1883 în ”Convorbiri literare”, valorifică idei din basmul ”Fata în grădina de aur”, cules de
Richard Kunish, dar și surse mitologice și izvoare filosofice, despre opoziția dintre omul de
geniu și omul de rând.
Creația poetică eminesciană aparține romantismului prin temă, amestecul genurilor,
suprapunerea terestrului cu cosmicul, dezvoltarea problematicii geniului în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea. Specifice acestuia sunt în egală măsură: antiteza (omul de geniu-omul de
rând), motivele literare (noaptea, visul, luceafărul, castelul, luna, stelele, florile de tei, marea),
imaginarul poetic, cosmogoniile, amestecul speciilor și metamorfozele lui Hyperion.
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm, care
devine pretext pentru reflecția filosofică. Caracterul dramatic este conferit de prezența
predominantă a dialogului, în timp ce lirismul provine din faptul că poemul proiectează
problematica geniului în raport cu societatea, iar limbajul se bucură de expresivitate, fiind
prezente o multitudine de procedee artistice.

- Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin

comentarea a două imagini sau idei poetice.

Din punct de vedere tematic, centrală este problematica omului de geniu în relație cu
iubirea, societatea, cunoașterea, timpul. Condiția sa este ilustrată prin motivul Luceafărului, cea
mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspiră la absolut, capabil de
orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire. Aceasta este dezbătută de Eminescu din
perspectiva filosofică a lui Arthur Schopenhauer, potrivit căruia geniul este singurul capabil să
depășească sfera strâmtă a subiectivității, dedicându-se cunoașterii.
1
 În opoziție cu acesta, Cătălina reprezintă omul comun, cu aspirații înalte, care nu poate
să urmeze până la capăt chemarea înaltului. Hyperion este captiv în destinul său creator, impus
de condiţia superioară, remarcându-se fascinaţia pe care o exercită asupra lui mirajul fericirii
pământeşti. Aşa cum arată D. Caracostea, în “ Luceafărul” avem “afirmarea deplină a propriei
chemări înalte“ a poetului.
O altă mare temă romantică prezentă este cea a iubirii imposibile dintre două fiinţe care
aparţin unor planuri cosmice diferite: unul pământesc, altul uranian dar şi a iubirii idilice, feerice.
Sunt prezente, în egală măsură: meditația filosofică asupra raportului om-univers, cea asupra
timpului și spațiului finit și infinit, cunoașterea prin Eros, natura terestră și cosmică, cosmogonia,
folclorul.
Motivele romantice de la începutul poemului – luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda – susțin atmosfera de contemplație și de reverie. Alte motive, precum îngerul și
demonul, intensifică tensiunea lirică, în timp ce motivul zborului cosmic relevă setea de iubire ca
act al cunoașterii absolute.
Mesajul pesimist al poemului despre spulberarea visului de dragoste al lui Hyperion,
ipostază a geniului, este transmis prin intermediul a două imagini reprezentative: "cercul strâmt"
și "chipul de lut". Ambele se regăsesc în finalul textului, dar sunt conturate încă din incipit,
cunoscând mai multe ipostaze, redate prin structuri stilistice metaforice.
Lumea terestră apare la început deschisă spre înalt, înnobilată de aspirațiile fetei de
împărat. Prin motivul literar al ferestrei, prezența sa este transformată, mai întâi într-un chip
contemplativ, ulterior idealizată de dorul și dorința de a revedea Luceafărul. Din oglinda
sufletelor, imaginile celor doi coboară și tremură în oglinda - prag de trecere dintr-o lume în alta.
Portretul fetei cunoaște o restrângere semnificativă de-a lungul celor trei meramorfoze ale
lui Hyperion, relevându-i universul său superior. În contrast, cel care poartă același nume cu ea,
îi oferă calea anonimatului, uitării dorului și a pierderii în tumultul lumii. Devenind o parte a
cuplului, ea se afundă în propria condiție, dorindu-și numai bucuria îmbrățișării celui drag.
Ridicarea ochilor spre cer, o umbra a aspirațiilor de altădată, îi înnobilează totuși chipul,
care cere binecuvântare, dar Hyperion "din locul menit din cer" nu-i mai vede strălucirea. Cu
superioritate, sfidează rugămintea fetei și nu mai riscă să distrugă echilibrul lumii, consolidându-
și poziția în nemurire. Unicitatea nu mai este atributul fetei, ca la început, ci al Luceafărului,
statut accentuat prin integrarea repetată a formelor pronominale și verbale la persoana I: "eu în
lumea mea mă simt". "Cercul strâmt" al norocului pământenilor intră în contrast puternic cu
"lumea mea", în care singurătatea lui Hyperion călăuzește valurile eterne și reci ale timpului.

- Analiza a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul

poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive
poetice, figuri semantice, elemente de prozodie, etc)

Titlul, cuvântul “luceafăr“, provine din latinescul “lucifer“ şi reprezintă denumirea

populară a planetei Venus şi a unor stele mai strălucitoare. În sens conotativ, el devine un simbol
al unicităţii şi superiorităţii, însetat de absolut, capabil să-și depășească limitele și să se sacrifice
pentru iubire, întruchipând geniul.
Figura de stil specifică romantismului este antiteza, care se realizează prin opoziţia
planurilor cosmic și terestru si a doua ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Antiteza
dintre fata de împărat și Luceafăr este marcată prin vorbele acesteia:”căci eu sunt vie/tu ești
mort”, care sugerează nu numai diferența dintre cei doi, motivând imposibilitatea unei relații, dar

2
și limitarea, căci nu se poate desprinde de lumea ei. Simetria compoziţională se realizează în cele
patru părţi ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima şi în ultima parte, pe când
partea a doua reflectă doar planul terestru, iar cea de a treia este consacrată planului cosmic.
Poemul este amplu, având 392 de versuri, grupate în 98 de catrene.
Primele şapte strofe, incipitul poemului, dezvăluie o perspectivă mitică, atemporală, prin
intermediul unei formule specifice basmelor: ”A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată.” Se
surprinde astfel o splendidă poveste de iubire, născută din starea de contemplație, într-un cadru
nocturn, realizat prin motive romantice. Iubirea lor devine din ce în ce mai puternică şi, deşi
aparţin unor lumi diferite, îşi găsesc împlinirea temporară în planul oniric.
Luceafărul, reprezentând rațiunea pură, element redat prin epitetul "recile-i scântei"
simbolizează totodată şi iubirea absolută, exprimată metaforic prin sintagma "mreajă de văpaie"
și i se poate descoperi fetei doar în vis şi oglindă, precum Zburătorul din mitologia românească.
În această primă parte, fata adresează Luceafărului două chemări izvorâte din dorinţa
puternică de a comunica cu cel care s-a îndrăgostit. Cea dintâi este menită să anihileze distanţa
imensă dintre cele două sfere, invocarea Luceafărului trădând dorinţa de a-l integra spaţiului
familiar şi spiritual: "Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în
gând/ de viaţa-mi luminează!"
Chemarea onirică este urmată de împlinirea rugii, căci Luceafărul se întrupează din “cer“
şi "mare", sintetizând două lumi antitetice. Răspunsul Luceafărului metamorfozat denotă
sobrietate şi gravitate, "Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea", dar și o enormă
afecţiune, numind-o pe fată "odor nespus", atunci când o imploră să părăsească lumea muritoare
pentru a stăpâni un univers superior. Deşi fermecată de ipostaza angelică a Luceafărului,
construită după canoanele romantice, "păr de aur moale", "umbra feţei străvezii", ea refuză,
conştientizând incompatibilitatea planurilor cărora aparţin.
Cea de a doua întrupare va fi din soare şi noapte, construită în antiteză cu prima, fiind
circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: "O, esti frumos cum numa-n vis/ Un demon
se arată". Imaginea este şi de această dată una romantică: părul negru, "ochii mari şi minunaţi".
Este reluată dorinţa sa puternică de a o ridica pe fata de împărat la rangul de "mireasă", răpind-o
din calea lumii comune şi, implicit, a morţii.
Deşi suferinţa cauzată de neîmplinirea erotică devine un chin, ea nu este pregătită să-şi
părăsească sfera limitată pentru a-l urma. Neînţelegându-i condiţia superioară, îi cere să facă
sacrificiul suprem în numele iubirii lor: "Fii muritor ca mine".
Partea a doua dezvoltă idila pământeană dintre Cătălin şi Cătălina dominată de planul
terestru-uman. Fata de împărat îşi pierde caracterul de unicitate şi devine Cătălina,
individualizare prin nume propriu, ce o coboară în inferioritate. Ea apare fermecată de vorbele şi
gesturile tandre ale unui "viclean copil de casă", "băiat din flori de pripas", pe nume Cătălin,
construit în antiteză cu portretul Luceafărului. Tonul poetului devine şăgalnic, de factură
populară, sentimentele exprimate pierzându-şi solemnitatea. Băiatul de condiţie inferioară şi
provenienţă umilă este îndrăzneţ şi, deşi fata își declară încă "dorul de luceafăr", acceptă
avansurile pajului, fiind încântată de simplitatea jocului iubirii. Ea realizează în mod dureros că
dorul de Luceafăr va fi permanent doar o nostalgie specific umană, pe când iubirea terestră îi
poate aduce măcar fericirea de-o clipă, fuga în lume rezolvând neconcordanţa de statut social
dintre ei.
Partea a treia, o descriere unică în literatura universală surprinde trei secvenţe poetice:
zborul cosmic, rugăciunea şi convorbirea cu Demiurgul. Este dezvăluit spațiul infinit al
macrocosmosului, unde se poate pătrunde cu frumuseţea gândului, drumul Luceafărului spre

3
Demiurg, spre originile lumii, pentru a-şi împlini făgăduinţa de a deveni muritor. Pastelul cosmic
este redat în limbaj metaforic: “Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”, ”a chaosului
văi“, iar timpul se transformă în durată, măsurată după rotaţia stelelor. Zborul cosmic al
Luceafărului este redat printr-o metaforă de factură populară: “El zboară gând purtat de dor/ Pân’
piere totul, totul”, iar “setea” care îl soarbe anticipează întâlnirea sa cu deţinătorul adevărului
absolut”, care îi poate lua nemurirea în numele iubirii.
Demiurgul îl numeşte “cel care merge deasupra”- Hyperion, dezvăluindu-i natura
superioară şi refuzându-i cererea ce ar schimba ordinea firească a întregului cosmos, generând
revenirea la haosul primordial. Se reliefează soarta geniului “condamnat” la nemurire, pe altarul
căreia sacrifică totul, implicit fericirea. Demiurgul nu îi poate oferi lui Hyperion decat ceea ce
este în concordanţă cu statutul său: raţiune supremă, stăpânirea universului, argumentul final
fiind antiteza dintre superioritatea lumii căreia îi aparţine Luceafărul şi superficialitatea
terestrului:”Şi pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi
vezi ce te aşteaptă”.
Partea a patra este construită simetric faţă de prima, prin prezența celor două planuri:
terestru şi cosmic. Este surprinsă idila dintre Cătălina şi Cătălin într-un cadru romantic, peisajul
fiind umanizat. Departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, Cătălina
ascultă declaraţia pătimaşă de dragoste a lui Cătălin. Metaforele ”noaptea mea de patimi”,
“durerea mea”, “iubirea mea de-întâi“, “visul meu din urmă” reflectă profunzimea pasiunii şi
unicitatea iubirii.
Cea de-a treia invocaţie nu se mai petrece în vis şi exprimă dorinţa de ocrotire,
Luceafărul, semnificând acum steaua norocului, ce poate să-i binecuvânteze destinul: ”Cobori în
jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!”
Luceafărul exprimă dramatismul propriei existențe, care se naşte din constatarea că relaţia
om-geniu este incompatibilă, atitudinea sa fiind una de interiorizare, de asumare a eternităţii. El
constată ca omul comun este incapabil să îşi depăşească limitele iar geniul manifestă un profund
dispreţ faţă de această incapacitate: ”Ce-ți pasă ție, chip de lut,/dac-oi fi eu sau altul?". Dacă
existența umană stă sub semnul "norocului" de o clipă, geniul își asumă singurătatea: "Trăind în
cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, /Ci eu în lumea mea mă simt/nemuritor și rece/".
Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate și perfecțiune în îmbinarea
cuvintelor cu scopul obținerii unor reprezentări inedite în imaginația cititorului.
Prozodia susține muzicalitatea, alături de multiplele aliterații, catrenele având măsura de
șapte-opt silabe. Ritmul este iambic, observându-se alternanța dintre rima feminină și cea
masculină.
Luceafărul conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii și a omului de geniu.
Dragostea dorită este, în final, una imposibilă, iar ființa superioară este condamnată la o viață
nesfârșită, fără iubire.