PARTICULARITĂȚI ALE UNUI TEXT POETIC APARȚINÂND

ROMANTISMULUI
„Luceafărul”, de Mihai Eminescu
♦ Prima cerință: evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului
poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
În sens larg, romantismul desemnează o atitudine, un stil de viață caracterizat prin întâietatea
acordată sentimentului, imaginației, visului, trăirilor interioare intense, emoțiilor individuale
În sens restrâns, romantismul este un curent literar de amploare europeană, care a dominat prima
jumătate a secolului al XIX-lea, care apare ca o reacție împotriva raționalismului promovat de clasicism.
Acest curent se caracterizează prin câteva elemente, precum:
 Afirmarea individualității, a originalității, expansiunea eului;
 Confesiunea ca valoare esențială a literaturii; lirismul ca expresie a subiectivității;
 Primatul sentimentului asupra rațiunii;
 Cultivatea emoției și a sentimentului;
 Importanța acordată imaginației, evadarea din realitate în lumea visului, fascinația pentru
mister, straniu, fantastic, exotic;
 Interesul pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală;
 Modalitatea stilistică specifică este antiteza în definirea unor situații, idei, atitudini(trecut-
prezent, înger-demon)
 Personajul romantic provine din toate mediile sociale, e un erou excepțional care
acționează în împrejurări excepționale
 Evocarea unor evenimente ale istoriei naționale(atracția către trecutul istoric, evul mediu)
 Atracția către natură, folclorul local, mituri, fantastic, fabulos;
 Îmbogățirea vocabularului poetic prin pătrunderea arhaismelor, regionalismelor, cuvintelor
populare;
Poetul Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic al literaturii române și ultimul mare
romantic al literaturii europene. „Luceafărul”, capodopera creației eminesciene, este un amplu poem
romantic în care se realizează amestecul genurilor(epic, liric, dramatic) și al speciilor(idilă, elegie, pastel,
meditație). Viziunea romantică este dată de temă, de structură, de alternarea planurilor terestru și cosmic,
de prezența antitezei, de motive literare(visul, noaptea,luceafărul) de imaginarul poetic, de amestecul
speciilor.
„Luceafărul” e un poem romantic prin:
■ faptul că reunește cele mai importante teme romantice, reflectate în întreaga operă a poetului
nostru național: iubirea, natura și condiția omului de geniu;

1
 ■ folosirea antitezei în conturarea personajelor, dar și în conturarea celor două planuri cosmic-
terestru: condiția omului de geniu apare în antiteză cu cea omului comun, planului terestru alternează cu
cel cosmic.
După anul 1860 se conturează una dintre cele mai strălucite epoci din cultura română, cunoscută
sub numele de EPOCA MARILOR CLASICI, când apar societatea cultural-literară „Junimea”, revista
„Convorbiri literare” și operele excepționale ale lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Poemul
„Luceafărul” a fost publicat prima oară în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România
Jună“ din Viena în anul 1883, fiind reprodus în acelaşi an în revista Junimii, „Convorbiri literare“, şi în
revista „Familia“. Din acest motiv, el se încadrează în epoca marilor clasici.

♦ A doua cerință: comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema

textului poetic studiat:
Tema poemului este filosofică cuprinzând mai multe probleme fundamentale, specifice curentului
romantic: problematica omului de geniu în raport cu omul comun, iubirea în raport cu cunoașterea, , timpul
etern, timpul efemer, spațiul limitat, terestru - spațiul nelimitat, cosmic.
Problematica fundamentală este filosofică, evidențiind relația dintre iubire și cunoaștere, cele
două laturi ale existenței fiind incompatibile, în viziunea lui Eminescu. Apare astfel o dublă dramă, cea a
iubirii și cea a cunoașterii. Fata de împărat trăiește aspirația spre înalt, are tendința depășirii condiției umane,
își proiectează idealul de iubire asupra Luceafărului, dar încercarea sa de depășire a propriei condiții se
soldează cu un eșec. Luceafărul, la rândul său, trăiește drama eșecului în iubire, având tentația „clipei de
iubire”.
Poemul este totodată o meditație asupra destinului geniului în lume, văzută ca o ființă solitară și
nefericită, opusă omului comun.
Prima interpretarea a poemului o oferă însuși poetul, care nota pe marginea unui
manuscris:„Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este daca geniul nu cunoaște nici
moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
O altă interpretare este cea care considră că poemul aparține liricii măștilor. Tudor Vianu
identifica în „Luceafărul” trei măști lirice, corespunzătoare ipostazelor eului liric(personajele poemului
sunt„voci”, măști ale poetului): ipostaza muritorului, simbolizată prin Cătălin și Cătălina, ipostaza geniului,
simbolizată prin Luceafăr, și ipostaza perfecțiunii, simbolizată prin Demiurg.
O primă secvență semnificativă pentru tema iubirii imposibile este ilustrată în dialogul dintre fata
de împărat și Luceafăr. Atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este sugerată prin chemările care scot în
evidență dorul și puterea sentimentului:„O, dulce-al nopții mele domn,/De ce nu vii tu, vino!” Fata
îndrăgostită îi cere Luceafărului să devină muritor, asemeni ei: „Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca

2
mine.” Deși acesta se smulge din sfera sa spre a se întrupa la cele două chemări ale fetei, în final el
formulează sintetizator diferența care îi desparte:„Au nu-nțelegi tu oare /Cum că eu sunt nemuritor / Și tu
ești muritoare?”
O altă secvență reprezentativă pentru tema poemului este cea în care apare antiteza dintre omul de
geniu și omul comun, ilustrată în dialogul dintre Hyperion și Demiurg: „Ei doar au stele cu noroc / Și
prigoniri de soarte;/Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.” La cererea lui Hyperion de
a fi dezlegat de nemurire, Demiurgul îi explică absurditatea dorinței lui, punând în antiteză lumea
muritorilor și cea a nemuritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot determina propriul destin, se bazează doar pe
noroc și se supun „voinței oarbe de a trăi”(Schopenhauer). În schimb, omul de geniu e capabil de realizarea
unor idealuri înalte, se află dincolo de timp și spațiu, dincolo de ordinea firească a lumii.

♦ A treia cerință: analiza oricăror două elemente de compoziție şi de limbaj,

semnificative pentru textul poetic ales:

Geneza poemului(sursele de inspirație) poate fi regăsită în basmul popular românesc „Fata în

grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, într-o călătorie a acestuia prin Țările Române.
Basmul popular înfăţişează povestea de dragoste dintre o fată de împărat şi un zmeu care se
îndrăgosteşte de ea. Zmeul o invită pe fata de împărat în lumea lui, dar aceasta îl refuză, cerându-i să
devină el muritor. În timp ce zmeul călătoreşte la Demiurg (Creator), pentru a-i cere să-l dezlege de
nemurire, fata se lasă cucerită de un pământean, fiul de împărat Florin, cu care fuge în lume. La întoarcere,
zmeul îi vede pe cei doi împreună şi hotărăşte să se răzbune: peste fată prăvăleşte o stâncă, omorând-o, iar
pe tânăr îl lasă să moară de dor în Valea Amintirii. Mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou al
poemului unde fata de împărat își imaginează întruparea Luceafărului atât în întrupare angelică, cât și
demonică. O altă sursă de ispirație o reprezintă concepția filosofică a lui Arthur Schopenhauer din lucrarea
„Lumea ca voință și reprezentare”, care așează omul comun în opoziție cu omul de geniu. Omul de rând
este animat de dorința de dorința de a trăi și de fi fericit imediat, este caracterizat prin mediocritate. Omul
de geniu se caracterizează prin inteligență vie, sete de cunoaștere și de absolut.
Motivele preluate din mitologia greacă, din filosofia indiană, precum și din mitologia creștin se
regăsesc în poem. Doctrina păcatului strămoșesc care spune că oamenii, fiind urmașii lui Adam și al Evei,
moștenesc în ființa lor urmările păcatului originar, se regăsește în versurile: „Da mă voi naște din
păcat/primind o altă lege.” Cea mai gravă urmare a acestui păcat e faptul că oamenii sunt muritori. Alte
mituri creștine sunt viziunea cosmogoniei și a Apocalipsei, adică nașterea și stingerea universului.
Titlul desemnează, denotativ, steaua cea mai strălucitoare de pe cer, văzută de pe pământ, și anume
planeta Venus. În sens conotativ, Luceafărul devine simbolul omului de geniu, dotat cu inteligență

3
superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu în iubire, de a se sacrifica pentru împlinirea creației
sale, devenind astfel nemuritor. Luceafărul reprezintă doar fața întoarsă spre pământ, vizibilă oamenilor. În
plan cosmic el este Hyperion, numele său însemnând în greacă „cel care zboară pe deasupra. El are acces
astfel la cunoașterea absolută, care nu le este accesibilă oamenilor obișnuiți.
Structura poemului „Luceafărul” cuprinde 98 de catrene, cu rimă încrucișată, și măsura egală de
7-8 silabe, organizate în patru tablouri, care sunt dominate de două planuri spațiale: planul universal -
cosmic şi planul uman - terestru. Aceste planuri alternează și se întrepătrund în structura poemului.
Primul și ultimul tablou îmbină terestrul și cosmicul, realizând astfel simetria compozițională a poemului.
În al doilea tablou apare numai planul terestru, iar în al treilea tablou, numai planul cosmic, ceea ce
ilustrează tehnica alternanței.
Tabloul I îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru. Planul întâi prezintă o poveste
fantastică de iubire între doi tineri care aparțin unor lumi diferite. Luceafărul este un astru, iar fata este o
pământeancă de o frumusețe ieșită din comun, exprimată cu ajutorul superlativului popular „o preafumoasă
fată.”. Incipitul corespunde formulei iniţiale a basmelor populare româneşti: „A fost odată ca-n poveşti,/A
fost ca niciodată,/ Din rude mari, împărăteşti,/ O preafrumoasă fată.“ Strofa următoare ilustrează unicitatea
fetei, cu ajutorul unor comparații sugestive, evidenţiind trăsăturile care o fac cu totul aparte în lume: „Şi
era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.“ Portretul fetei
de împărat scoate în evidență superioritatea și unicitatea sa din toate punctele de vedere, ceea ce justifică
dorința de a-și depăși limitele lumii terestre, aspirația spre luceafă fiind, de fapt, aspirația de a se depăși pe
sine. Iubirea dintre cei doi se naște lent, prin starea de contemplație. Fata se îndrăgosteşte de Luceafăr și
iubirea ei este împărtăşită de acesta. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă, prin motivul romantic al visului:
„Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis,/ De suflet să se prindă.“
Un element de recurenţă al textului este chemarea pe care fata îndrăgostită i-o adresează
Luceafărului: „Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-
mi luminează!“ Chemarea fetei este încărcată de dor și de forță magică și este urmată de cele două întrupări
ale Luceafărului. Prima întrupare este neptunică(asemeni lui Neptun) Acesta se întrupează din cer şi mare
„Şi cerul este tatăl meu,/Iar mumă-mea e marea“, apărându-i fetei în ipostază angelică: „O, eşti frumos
cum numa-n vis/ Un înger se arată“. El are o frumusețe aparte construită după canoanele romantice : „păr
de aur”, umerele goale”, „umbra feței străvezii”. În contrast cu paloarea feței sunt ochii strălucitori, care
strălucire e interpretată de fată ca semn al morții și de aceea ea refuză să îl urmeze. Cerul și marea reprezintă
infinitul spațial. Chipul pe care îl ia Luceafărul este de înger și produce senzația de frig, demoarte „și ochiul
tău mă-ngheață”.
A doua întrupare este din soare şi noapte: „Şi soarele e tatăl meu/ Şi noaptea-mi este muma.“
Soarele și marea reprezintă infinitul temporal, eternitatea. El îi pare fetei în ipostază demonică: „O, eşti

4
frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată“ și îi produce fetei senzația de căldură : „și ochiul tău mă
arde”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: păr negru, brațe de marmoră, ochii mari și
minunați. Din nou, strălucirea ochilor, ca semn al dorinței de absolut a Luceafărului, e înțeleasă de fată ca
semn al morții și refuză să îl urmeze.
Un alt element de recurenţă este reprezentat de chemarea pe care Lucefărul i-o adresează fetei de
împărat :„O , vin’, odorul meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă;/ Eu sunt luceafărul de sus,/Iar tu să-mi fii
mireasă.“ Ambele chemări sunt urmate de promisiunea supremaţiei asupra universului pământesc: „Şi toată
lumea-n ocean/ De tine o s-asculte.“ Totuși, aceste chemări sunt refuzate de fata de împărat, căci în
eternitatea lui, ea vede semnele morții: „Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!“ Fata este
conștientă de inferioritatea ei şi de incompatibilitatea ei cu astrul: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul
tău mă-ngheaţă.“ Ea îi propune Luceafărului coborârea la condiția de pământean, renunțarea la nemurire
„Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine!“. Dragostea lor semnifică atracția contrariilor. Luceafărul
își afirmă superioritatea față de fată formulând diferența care îi desparte. Dacă fata, omul comun, nu se
poate înălța la condiția de nemuritoare, el e capabil, din iubire, să renunțe la condiția sa de nemuritor. Primul
tablou se finalizează cu hotărârea Luceafărului de a-şi abandona condiţia eternă pentru iubire: „Da, mă voi
naște din păcat,/Primind o nouă lege,/Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.“
Tabloul al II-lea e o idilă între doi muritori, și este dominat de planul terestru, planul cosmic
fiind puţin reprezentat. Fata se individualizează prin nume – Cătălina – şi înfăţişare, iar Luceafărul este
doar o aspiraţie, un ideal. Asemănarea numelor celor doi(Cătălin-Cătălina) sugerează apartenența lor la
aceeași natură umană, condiția comună, de muritori, compatibilitatea și posibilitatea realizării lor ca perche.
Tabloul începe cu prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă“,„băiat din flori și de pripas” căruia
Eminescu îi face un scurt portret de om comun: „îndrăzneţ cu ochii“, „cu obrăjei ca doi bujori“, „pânditor“
față de Cătălina. Cătălin reprezintă omul inferior din punct de vedere social, jucăuș, descurcăreț, care își
dorește împlinirea prin iubire. Idila se desfășoară sub forma unui joc, cei doi formând un cuplu care trăiește
după legile pământești, opuse celor după care trăiește Luceafărul. Jocul dragostei ca ritual este ilustrat de
gesturile afectuoase: „– Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie/ […]/ Când sărutându-te mă-nclin,/
Tu iarăşi mă sărută.“
Ideea compatibilităţii îndrăgostiţilor pământeni este ilustrată într-un limbaj popular: „Şi guraliv,
şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine…“ Prezenţa Luceafărului este aici doar sugerată, ca aspiraţie, ca dorinţă:
„O, de Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.“ Deși mărturisește dorul pentru Luceafăr, Cătălina
alege împlinirea erotică alături de Cătălin. Fata își acceptă condiția de muritoare, și recunoaște în Cătălin
perechea sa, fiind conștientă de superioritatea Luceafărului, lucru pe care îl reamintește nostalgic: „În veci
îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe…“

5
 Tabloul propune o iubire telurică, opusă iubirii ideale, înfățișând repeziciunea cu care se stabilește
o legătură sentimentală între exponenții lumii terestre.
Tabloul al III-lea este dominat de planul cosmic prin călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru
a fi dezlegat de nemurire.
Acest tablou începe cu un pastel cosmic, în care pot fi identificate idei referitoare la geneza
universului: „Şi din a chaosului văi,/ Jur-împrejur de sine,/ Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau
lumine“, nașterea timpului și spațiului universal.
Călătoria lui Hyperion la Demiurg simbolizează drumul cunoaşterii pentru omul de geniu,
Luceafărul parcurgând în sens invers istoria creației Universului. Luceafărul ajunge în punctul atemporal
al creației, în momentul de dinaintea nașterii lumilor și a timpului:„Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi
spre a cunoaște/ Iar vremea-ncercă în zadar/Din goluri a se naște.” În dialogul cu Demiurgul Luceafărul
e numit Hyperion, „cel care merge pe deasupra”. Setea de cunoaştere („o sete care-l soarbe“) face ca el să-
i ceară Demiurgului să fie dezlegat de nemurire, pentru a putea trăi iubirea absolută, în numele căreia se
sacrifică: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi, pentru toate, dă-mi în schimb/ O oră de
iubire.“ Această dorinţă îi este refuzată, căci moartea lui ar însemna moartea întregului univers, Demiurgul
bazându-și refuzul pe antiteza dintre omul de geniu și omul comun. Oamenii nu-și pot determina propriul
destin, și se bazează pe noroc, în timp ce omul de geniu poate îndeplini idealuri mărețe care îl fac nemuritor,
dar neînțeles de cei din jur: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici
loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.“ Existența omului obișnuit este definită prin alternanța viaţă-moarte: „Căci
toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.“ Demiurgul îi oferă înțelepciune absolută, glorie, talent,
putere, adică totul, în afară de moarte. Demiurgul îi descrie viața terestră ca fiind lipsită de importanță, iar
oamenii sunt lipsiți de identitate. Acesta invocă drept ultim argument infidelitatea fetei, exprimându-și
dispreţul profund pentru lumea oamenilor comuni, care nu merită sacrificiul omului de geniu: „Şi pentru
cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.“
Tabloul al IV-lea e construit simetric față de primul tablou, prin interferența planului cosmic cu
cel terestru. Întorcându-se „în locul lui menit din cer“, Luceafărul îi vede pe cei doi pământeni prinşi în
jocul fericirii:„– O, lasă-ţi capul meu pe sân/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de
dulce“. Idila dintre Cătălin Și Cătălina e plasată într-un cadru romantic, peisaj specific eminescian, dominat
de lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin e exprimată prin metafore „noaptea mea de
patimi”, „durerea mea”, „Visul meu din urmă”, și îl proiectează pe acesta într- altă lumină decât în partea
a doua a poemului. Cătălin nu are acum un nume propriu. Monologul său demonstrează puterea de
transfigurarea iubirii. Limbajul lui capătă o încărcătură simbolică, este grav, profund semn că iubirea îl
poate înnobila pe om, poate transforma fundamenytal ființa umană.

6
 Cătălina are încă nostalgia Luceafărului. Chemarea adresată acestuia este reluată a treia oară, însă
sub o nouă formă, mult mai distantă, subliniind ideea că omul comun rămâne doar sub imperiul norocului,
al hazardului care guvernează lumea terestră „– Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!“ Versurile exprimă resemnarea, acceptarea propriei
condiții, de muritoare.
Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea trecătoare a pământenilor: „Dar nu mai
cade, ca-n trecut/ În mări din tot înaltul“. El își exprimă dispreţul profund faţă de incapacitatea acestei lumi
de a-şi depăşi limitele și de a se înălța spre lumea ideilor superioare: „Ce-ţi pasă, ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi
eu sau altul?“ Expresia „chip de lut” face referire la citatul biblic al creației care spune că omul a fost creat
din pământ, e muritor, lipsit de unicitate și identitate, trecător, limitat.
Finalul poemului, reprezintă o sentinţă justiţiară, în care antiteza dintre pronumele personal „eu”
şi pronumele personal „voi” afirmă cel mai puternic diferența dintre spiritele obișnuite și cele superioare:
„Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece –/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.“
Geniul rămâne veșnic, dar singur în plan afectiv,(lipsit de posibiloitatea de a iubi) iar muritorii se află sub
semnul norocului.
Limbajul artistic al poemului „Luceafărul” poate fi definit prin următoarele particularităţi:
■ limpezimea clasică, obţinută prin „scuturarea podoabelor“;
■ La nivel morfo-sintactic, părțile de vorbire devin simboluri ale celor două lumi: ei-noi. Se
remarcă folosirea frecventă a adjectivelor: „mândru“, „frumos“, „mare“, „blând“, „dulce“, „viu“ etc.;
folosirea restrânsă a neologismelor;
■ formularea de idei filosofice sub formă de maxime și sentinţe: „Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar
naşte iarăşi oameni“; „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte“;
■ La nivel stilistic, se remarcă faptul că procedeul de bază e alegoria. Se folosește antiteza pentru
a contura diferențele dintre între muritori și nemuritori. antiteza. Epitetele cu valare cromatică „vânăt
giulgi”, „fața albă”. Metaforele au încărcătură simbolică : „sfera mea”. „noaptea mea de patimi”, „visul
meu din urmă”.
■ La nivel fonetic se remarcă folosirea cuvintelor şi expresiilor populare: „se împle“, „sară“,
„acu“, pentru a contur atmosfera de basm și plasarea într-un timp mitic.
Muzicalitatea poeziei este obținută prin aliteraţie, prin măsura de 7-8 silabe, prin ritmul iambic şi
prin alternanţa rimelor feminine și cele masculine.
Poemul „Luceafărul” ilustrează atât viziunea despre lume a autorului, cât și specificul curentului
literar romantism. În primul rând, autorul valorifică atât folclorul românesc, cât și filosofia romantică
europeană. În al doilea rând, el valorifică stilistic toate compartimentele limbii române. În concluzie,

7
poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, este capodopera creației lui Mihai Eminescu, cel mai important
reprezentant al romantismului în literatura română, fiind, o capodoperă a întregului lirism românesc.