LUCEAFĂRUL

De Mihai Eminescu
Particularitățile textului poetic

Introducere
Poemul ,,Luceafarul de M.Eminescu apare în anul 1883, în Almanahul Societății Academice
Social Literare ,,România Jună”, apoi în revista ,,Convorbiri literare” și este o alegorie despre soarta
geniului în lume. După cum mărturisește poetul într-o însemnare pe marginea manuscrisului, „înţelesul
alegoric” pe care i l-a dat poveștii este că „dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla
uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.

Reper 1: evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică

,,Luceafarul este un poem filosofic, de factura romantică care valorifică multe din trăsăturile acestui
curent literar.

 Prin temele dezvoltate artistic: condiția geniului, iubire imposibilă dintre două ființe ce aparțin unor
lumi diferite, natura, supratema timpului, cosmogonia și motivele literare specifice: visul, luceafărul,
fereastra, privirea, lumina, oglinda, metamorfozele etc, poezia se încadrează în curentul romantic.
 De asemenea, predilecția pentru sursele de inspirație populare/folclorice și mitologice (basmul
popular cules de Richard Kunisch ,, Fata în gradina de aur”, Miron și frumoasa fără corp, mitul
Zburătorului, Imnurile Vedice) justifică apartenența la acest curent.
 La nivelul structurii, poemul se construiește pe baza antitezei, figura de stil preferată de romantici,
care pune în lumină incompatibilitatea dintre cele două ființe și caracterul excepțional al geniului.
 În egală măsură, romantismul se recunoaște și după amestecul de genuri și specii literare.
Luceafarul este o meditație filosofică, o alegorie despre soarta geniului în lume. Textul se remarcă
prin intereferența genului epic (structura narativă, povestea de iubire) cu genul liric (semnificațiile,
expresivitatea, valorificarea limbajului artistic) cu genul dramatic (tensiunea dramatică, prezența
dialogului). La nivelul speciilor literare, se observă elemente de basm în incipitul poemului, secvențe
de pastel (călătoria interstelară a lui Hyperion din tabloul III, spațiul paradisiac descris în tabloul IV),
de idila (Luceafăr-fata de împărat în tabloul I și idila Cătălin-Cătălina în tabloul II), meditație
filosofică (intervenția Demiurgului), elegie (finalul poemului, vorbele Luceafărului ).

Reper 2: comentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema textului poetic
Tema: Poemul ,,Luceafărul” transpune în cheie alegorică tema condiției geniului în lume, problematică
preluată de la filosoful Schopenhauer și este completată de subtemele romantice: iubirea imposibilă dintre
Luceafăr și fata de împărat, aspirația spre un ideal intangibil, natura, cosmogonia, timpul universal în
opoziție cu timpul efemer, uman.
Imaginea poetică 1: Incompatibilitatea dintre ființa de geniu și ființa muritoare, în ciuda atracției dintre
ei, este evidențiată metaforic în tabloul I prin intermediul unor secvente lirice reprezentative. Diferența
dintre cei doi este profundă înca din momentul în care se instalează sentimentul. Pentru fata de
împărat, îndragostirea se produce rapid, la prima vedere, dezvăluind o oarecare superficialitate, naivitate ,,
Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”, în timp ce, pentru omul de geniu, trăirea este o experiență
de cunoaștere superioară pentru a cărei interiorizare, asimilare este nevoie de timp: ,,El iar privind de
săptămâni/Îi cade dragă fata.”
Imaginea poetica 2: Apartenența la lumi diferite face imposibilă întâlnirea în plan real, de aceea visul,
oglinda, fereastra și cele două chemări-descântec îi apropie pe cei doi. Sub forța creatoare a invocațiilor
fetei, Luceafărul se metamorfozează, primind chip uman. Cele două întrupări constituite din elemente
antitetice dezvăluie incompatilitatea dintre cei doi indragostiți.

 Astfel, prima ipostază angelică, neptuniană o înspăimântă pe fata de împărat care conștientizează
nepotrivirea și o determină să refuze darul nemuririi „O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger
se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată;/Străin la vorbă și la port,/ Lucești fără
de viață,/ Căci eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață.”
 Pe de alta parte, Luceafărul va remarca, la rândul său aceste diferențe care blochează comunicarea
și care adâncesc prăpastia dintre ei. Cea de-a doua întrupare dezvăluie ipostaza demonică,
plutonică si devine pretext pentru o nouă conștientizare, aceea că este nevoie de sacrificiu pentru
a fi împreuna ,,– „Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt
nemuritor,
Și tu ești muritoare?” Superioritatea omului de geniu se remarcă din nou prin decizia luată, de a
renunța la soarta sa de nemuritor ,, Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu vecinicia
sunt legat,/Ci voi să mă dezlege.”

Reper 3.analiza a două elemente de compoziție și/sau de limbaj semnificative pentru textul poetic
(de exemplu: titlu, lirism, semnificații, figuri semantice, relații de opoziție și simetrie)
1. Lirismul poemului este obiectiv, un lirism al ,,măștilor”, poetul exprimându-și concepția
despre lume prin intermediul unor voci lirice, ipostaze lirice corespunzătoare propriilor
contradicții. Luceafărul simbolizează vocea geniului nemuritor, neînțeles, însingurat. Cătălina
reprezintă ipostaza feminină a omului comun care tinde spre a-și depăși condiția, dar este
atrasă iluzia lumii pământene și a fericirii imediate. Demiurgul este vocea Creatorului, iar
Cătălin semnifică ipostaza bărbatului teluric.
2. Simetria compozițională este evidențiată de structurarea poemului pe cele patru părți în
care planul cosmic interferează cu cel terestru sau alternează. Tabloul I surprinde interferenta
cosmic/terestru, prezintă idila Luceafăr -fata de împărat, întâlnirea în plan oniric, cele două
chemări, cele două metamorfoze si cele două refuzuri ale fetei de împărat. Tabloul II descrie
cadrul uman -terestru și prezintă nașterea iubirii dintre cei doi muritori. Tabloul III relevă
planul cosmic-etern și dezvăluie călătoria interstelară a lui Hyperion până ,,in ziua cea
dintâi”, întâlnirea cu Demiurgul pentru a cere dezlegarea de nemurire. Al IV-lea tablou este
simetric cu cel dintâi datorită întrepătrunderii celor două planuri și transpune fericirea celor
doi muritori care dobândesc nemurire prin iubirea lor, precum și resemnarea, detașarea
Lucefărului care își acceptă soarta de nemuritor.

Încheiere