TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎNTR-O POEZIE STUDIATĂ

Considerată capodoperă a craţiei eminesciene, poezia lui Mihai Eminescu a cunoscut

o perioadă îndelungată de elaborare şi a fost publicată în almanahul societăţii România Jună
din Viena în 1883, fiind inclusă în acelaşi an în singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii
poetului.
Din punct de vedere estetic (al curentului în care se încadrează), poezia Luceafărul se
încadrează în romantism prin sursa de inspiraţie folclorică, prin tema abordată, prin viziunea
poetică a lui Eminescu sau prin interferenţa registrelor stilistice. În elaborarea poeziei
Eminescu valorifică folclorul românesc, cultivarea acestuia fiind o caracteristică a scriitorilor
romantici. Astfel, poetul pleacă de la două basme populare româneşti culese de germanul
Richard Kunisch: Fata în grădina de aur şi Frumoasa fără corp, de la primul preluând
povestea, iar din cel de-al doilea motivul dorinţei imposibil de îndeplinit. El valorifică şi mitul
zburătorului în secvenţa în care el pătrunde în visul fetei de împărat. O altă trăsătură
romantică regăsită în această operă e interferenţa genurilor. Eminescu încalcă regula purităţii
genurilor astfel că epicul indentificat în firul epic, în vocea naratorului şi existenţa personajelor
se îmbină cu încadrearea în cele patru tablouri şi prezenţa dialogurilor. Cu toate acestea,
domină liricul, regăsit la nivelul discursului fiecărui personaj; întâmpările, personajele sunt de
fapt simboluri lirice care sintetizează viziunea eminesciană asupra geniului.
Eminescu abordează două teme majore: geniul şi iubirea, ambele dublate de o viziune
romantică asupra lumii. O primă idee poetică relevantă pentru tema geniului este acea că
între omul comun şi fiinţa superioară caracterizată prin genialitate există o opoziţie
ireconciliabilă, dezvoltată pe tot parcursul textului dar nuanţată în tabloul al treilea. Din
dorinţa de a trăi ‚, o oră de iubire’’ cu fata de împărat, luceafărul călătoreşte în timp şi spaţiu
spre haosul iniţial, acolo unde se află demiurgul, care în viziunea lui îi poate oferi condiţia de
muritor. În răspunsul său, demiurgul suprinde diferenţa dintre omul comun supus morţii şi
cunstrundu-şi iluzii deşarte şi geniul nemuritor şi lipsit de limitări: ,,Ei au stele cu noroc/ Şi
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte’’. O altă idee în
care e dezvoltată tema e cea în care geniul îţi poate depăşi sfera. În tabloul întâi, de fiecare
dată când e invocatde fata de împărat, luceafărul se materializează- mai întâi în ipostază
neptunicp apoi plutonică având o frumuseţe nepământeană – angelică şi respectiv demonică.
El mărturiseşte că întruparea sa a presupus depăşirea sferei: ,, Din sfera mea veni cu greu’’.
Un element semnificativ pentru tema geniului este titlul care conţine simbolul central
al textului eminescian, personajul liric care ilustrează condiţia geniului. Substantivul
Luceafărul numeşte în fond planeta Venus, simbol al iubirii dar în mentalul popular este
asociat cu o stea, prima care apare pe bolta cerească, individualizându-se astfel de celelalte.
Incipitul este la rândul său important în conturarea viziunii romantice, făcând trimitere la
sursa de inspiraţie folclorică: ,, A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată’’. Incipitul stă sub
semnul basmului şi impune o perspectivă temporală de natură mitică. În cadrul aceleiaşi
secvenţe e evidenţiat motivul unicităţii evenimentelor: ,,ca-n poveşti’’, ,,ca niciodată’’ dar şi
unicitatea fetei de împărat: ,,mândră...cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele’’. Asemeni
incipitului, finalul permite conturarea viziunii ramantice, dar mai ales a temei geniului.
Versurile finale reprezintă monologul luceafărului adresat fetei de împărat, care îl invocă cu
scopul de a avea o zeitate/astru protector: ,, Norocu-mi luminează’’. Răspunsul lui
demonstrează asumarea condiţiei sale. Ironia şi detaşarea pe care-o manifestă se află în
opoziţie cu atitudinea pasională din tabloul întâi: ,, Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau
altul. /Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece.’’. De altfel, ,,nemuritor şi rece’’ sunt două caracteristici ale geniului: etern
şi neimplicat, despre care Eminescu afirma: ,,Nu are moarte, dar n-are nici noroc’’.
Elemente de recurenţă în textul literar, motivele poetice valorificate în Luceafărul sunt de
natură romantică: codrul, marea, atracţia spre absolut, fereastra, oglinda, simbol al dilatării
fiinţei, îngerul şi demonul. De asemenea, poetul cultivă motivul înserării, apariţiile
luceafărului fiind puse în legătură cu acest moment, dar mai ales motivul visului, atât de
frecvent în opera romantică. Dacă starea contemplativă a fetei este asociată visului: ,,visând
ale ei tâmple’’, întâlnirea cu luceafărul are loc prin intermediul visului nocturn, univers
compensatoriu, simbol al tuturor posibilităţilor.
Consider că tema geniului şi viziunea romantică asupra lumii se reflectă într-un mod
original, prin maniera în care Eminescu reuşeşte să transfere în zona liricului antinomiile
dintre geniu şi omul de rând formulate de Schopenhauer în lucrarea Lumea ca voinţă şi
reprezentare. Astfel, lucefărul, simbol al genialităţii se caracterizează prin inteligenţă,
obiectivitate - prin răceala lui, capacitatea de a-şi depăşi sfera, aspiraţia spre cunoaşterea
absolută şi solitudine, în timp ce Cătălina, respectiv Cătălin- forme de ilustrarea a omului
comun sunt dominaţi de instinctualitate: ,, Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul’’, sunt
subiectivi, incapabili de sacrificii, dorinţa lor fiind aceea de a-şi trăi clipa. Totodată,
originalitatea modului de reflectare a viziunii romantice se regăseşte la Eminescu şi în
valorificarea antitezei, nu doar la nivelul stilistic al textului, ci şi la nivelul construcţiei prin cele
două planuri umanterestru , respectiv universal-cosmic. Sinteză a creaţiei eminesciene,
Luceafărul surprinde în mod alegoric condiţia geniului şi forţa oniricului.

Compoziţia poemului se concretizează în cele două planuri: cosmic şi terestru, aflate

în opoziţie. Fiecare dintre ele reprezintă moduri de existenţă şi tipuri de cunoaştere opuse:
trăirea în spirit, neîngrădită, creatoare, însetată de noi experienţe (geniul) şi trăirea la nivelul
materiei, limitată de constrângeri, arbitrar, subiectivitate, egoism, impulsuri elementare
(omul comun).
- Poemul are o structură simetrică bazată pe cele patru părţi/tablouri, în care cele două
planuri interferează (fata aspiră la nemărginirea geniului, luceafărul e hotărât să coboare între
oameni, pentru a trăi noi experienţe) sau se separă pentru a se individualiza şi a-şi sublinia
specificul (luceafărul străbate cosmosul, dialoghează cu Absolutul, Cătălina îşi împlineşte
destinul teluric alături de Cătălin).
Relaţia de opoziţie devine dominantă, în ciuda tentativelor de anulare a ei prin
interferenţa planurilor din partea întâi. Comunicarea nu poate avea loc pentru că
pământeanca nu-şi depăşeşte condiţia, refuză prezenţa luceafărului metamorfozat în înger
sau demon. Opoziţia devine radicală, în final, când cele două lumi se privesc cu ostilitate:
cercul vostru strâmt, lumea mea.
- Elementul de recurenţă este invocaţia, repetată de trei ori, de Cătălina la adresa
luceafărului, evidenţiază interferenţa planurilor, nevoia de comunicare om-geniu ce rămâne
vremelnică, subliniind totodată natura schimbătoare a aspiraţiilor umane (Cătălina îşi
împlineşte destinul teluric alături de Cătălin).
Incipitul poemului este inspirat din basmul popular, proiectează condiţia umană într-
un timp şi un spaţiu mitic: A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată. E un incipit fabulos,
impus de structura alegorică a textului. Condiţia feminină este unicizată prin superlative şi
comparaţii: O prea frumoasă fată, Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele. Fata este
unică prin originea nobilă, frumuseţe si aspiraţiile astrale. Sunt atribute care fac posibilă
aventura spirituală, tatonarea absolutului, încercarea de depăşire a limitelor.
Partea întâi (1-43) este o fantastică poveste de iubire dintre o pământeancă, Din rude
mari, împărătești şi o stea, întruchipare a unui spirit masculin.
-Iubirea se naşte din privire, fata contemplă luceafărul de la fereastra castelului şi e fascinată
de nemărginirea din jurul acestuia, luceafărul îi admiră făptura delicată şi se lasă copleşit de
dorul ei.
-Cadrul e oniric, cei doi ajung să comunice în visul fetei. -Invitat să coboare pe pământ,
luceafărul se metamorfozează uman, vine în odaia fetei, întâi în chip de înger, apoi în chip de
demon. De fiecare dată el dezvăluie originile sale mitice (cer şi mare,soare şi noapte), despre
statutul de geniu nemuritor şi intenţia de a o eterniza pe pământeancă.
-Îi oferă eternitatea acvatică, simbolizată prin palate de mărgean, apoi eternitatea cosmică,
unde fata ar putea deveni cea mai frumoasă dintre stele.
- Aceasta însă nu-şi poate depăşi limitele, suferă în preajma geniului, privirea lui îngheaţă sau
arde şi refuză nemurirea. - Pentru a-şi dovedi iubirea, luceafărul acceptă supremul sacrificiu
cerut de fată, să devină muritor: Da, mă voi naşte din păcat,/Primind o altă lege.
Partea a doua (44 - 64)surprinde idila dintre pajul împărătesc, Cătălin, şi fata de
împărat, numită acum Cătălina. Asemănarea numelor sugerează identitatea lor, condiţia de
fiinţe comune.
- Cei doi ilustrează o altă ipostază a iubirii, în care egoismul, viclenia, instinctualul joacă un rol
important. Pentru vicleanul Cătălin, iubirea e un fel de vânătoare, femeia e o victimă ce
trebuie să-i cadă în plasă. Armele vânătorului sunt cuvintele măgulitoare.
Chiar dacă pământeanca mai are nostalgia luceafărului: O, de luceafărul din cer/M-a
prins un dor de moarte, instinctul teluric o face să accepte iubirea pajului. Monologul elegiac
al fetei despre dorul de luceafăr şi acceptarea iubirii lui Cătălin evidenţiază natura duală a
fiinţei terestre, pendulând între setea de absolut şi instinctul de conservare, care devine în
cele din urmă dominant.
Partea a treia (65 – 85) evidenţiază superioritatea, libertatea spirituală şi creatoare a
geniului.
-Spaţiului limitat (castel, odaie, ungher) i se opune nemărginirea cosmică: Un cer de stele
dedesupt/Deasupra-i cer de stele. Spiritul geniului îşi demonstrează dezmărginirea prin zborul
cosmic ce sparge barierele spaţiului şi timpului, ajungând în centrul universului:„Căci unde-
ajunge nu-i hotar, în vremea genezei.
-Zborul e o aventură spirituală, un act de cunoaştere şi o demonstraţie de iubire peste fire:
El zboară gând purtat de dor.
-E şi călătorie iniţiatică: din dialogul cu Demiurgul descoperă noi adevăruri despre condiţia
umană şi despre sine. Află că muritorii nu-şi pot determina soarta, sunt supuşi voinţei oarbe
de a trăi, au parte de o fericire efemeră. Omul de geniu se salvează din efemer prin
capacitatea de a atinge idealuri înalte, de a realiza opere durabile, prin forţa de obiectivare şi
eliberare din egoism: Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp
nici loc,/Şi nu cunoaştem moarte.
-Dacă nu-i poate oferi moartea, fiindcă face parte din armonia universală eternă, imuabilă,
Demiurgul îi oferă şansa de a coborî în lume în diferite ipostaze ale geniului: înţelept, poet
orfic, împărat sau geniu militar.
Partea a patra (86 – 98) reia tema iubirii terestre, într-un cadru romantic, cu un alt nivel al
trăirilor.
- Cuplul Cătălin-Cătălina este surprins sub crengile unor tei înfloriţi, e seară, linişte, luna îşi
reflectă razele în lac.
-Vraja înserării, natura armonioasă conferă sentimentului erotic, mărturisit de Cătălin,
intensitate şi sinceritate. Dragostea se eliberează de viclenie, devine unică şi irepetabilă: Căci
eşti iubirea mea dentâi/Şi visul meu din urmă.
-Iubirea înnobilează fiinţa umană, cei doi în mijlocul naturii recuperează condiţia primordială,
reînchipuie cuplul adamic. Au nevoie cel mult de o zeitate protectoare, de aceea în ultima
invocaţie, Cătălina îl percepe pe luceafăr ca stea a norocului: Pătrunde-n codru şi în
gând,/Norocu-mi luminează!.
- Răspunsul acestuia este detaşat, uşor ironic, sub semnul indiferenţei: Trăind în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece. Durerea din glasul
său este determinată de revelaţia că relaţia geniu-societate este incompatibilă. Conduita
geniului în faţa acestei incompatibilităţi este de interiorizare, asumare a eternităţii şi a
singurătăţii, de întoarcere la creaţie (Şi ca şi-n ziua cea de ieri/Lumina şi-o revarsă).

Limbajul poetic: caracteristici, imaginar, procedee, versificaţie

Principalele caracteristici ale limbajului poetic eminescian din acest text sunt sugestia
şi muzicalitatea. Termenii din domeniul oralităţii şi ai registrului domestic – „paj”, „rochie”,
„masă”, „cupă”, „ungher”, „arz-o focul”, „acu-i acu”, „mări, Cătălin” – sugerează o existenţă
mediocră, banală, limitată spiritual. În schimb, termeni precum „sferă”, „lumea mea”, „cer”,
„haos”, „cer de stele” sugerează o existenţă spiritualizată, un univers al cunoaşterii nelimitate,
condiţia geniului.
-Muzicalitatea particulară a limbajului rezultă din elemente de prozodie (rimă încrucişată,
măsură de 7-8 silabe şi ritm iambic), tonul elegiac, meditativ şi din alternarea tonalităţii
majore cu cea minoră, în funcţie de planul cosmic sau terestru.
-Caracterul gnomic este prezent în vorbirea Demiurgului. Imaginarul este preponderent
vizual, adecvat celor două planuri de existenţă.
- Imaginarul cosmic cuprinde: palate de mărgean, a haosului văi, foc de soare, cununi de stele,
a mele ceruri, căi de mii de ani, fulger neîntrerupt etc.
- Imaginarul terestru este reprezentat de: mişcătoare cărări marine, corăbii negre, umbra
negrului castel, cupe cu vin, luna tremurând în apă, şir lung de tei, flori de tei etc.
Procedeele artistice utilizate în poem pot fi menţionate alegoria ce stă la baza acesteia,
antiteza compoziţională dintre geniu şi omul obişnuit, metafore ce subliniază unicitatea şi
superioritatea geniului: Cerul este tatăl meu, Mumă-mea e marea, palate de mărgean, al
nemuririi nimb, cununi de stele. Hiperbolele ajută la portretizarea geniului: Creşteau în cer a
lui aripe, scăldat în foc de soare. Hyperion, ce din genuni/Răsai cu-o-ntreagă lume.
Comparaţiile construite prin asocierea unor termeni abstracţi sunt utilizate în descrierea
călătoriei cosmice: E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe, Ca-n ziua cea dintâi.
La nivelul morfologic se remarcă dativul etic, dativul posesiv, formele pronominale de
persoana I ce susţin tonul familiar; interjecţiile („mări”), imperativele („cobori”) şi vocativele
marchează adresarea directă. Verbele la perfect simplu şi la conjunctiv dau oralitate stilului.
Imperfectul din episodul călătoriei („creşteau”) sugerează o mişcare eternă, continuă.
Concluzii
Sinteză a creaţiei poetice eminesciene, poemul Luceafărul ilustrează condiţia vitregă a
geniului romantic. Poetul sintetizează aici teme, motive, atitudini şi elemente specifice
imaginarului romantic, într-un limbaj de mare expresivitate, original şi muzical. Cum spune şi
T. Vianu, Luceafărul sintetizează în sine „imaginea esenţială” a poeziei eminesciene.