Sunteți pe pagina 1din 2

Luceafărul

de Mihai Eminescu

CONTEXT: Poemul a apărut în anul 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-


Literare” din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare” a societății „Junimea”.
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata din grădina de aur” cules de austriacul
Richard Kunisch.

SPECIE: Poemul este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane
duale (omul supus unui destin pe care tinde să-l depășească). Din acest punct de vedere,
„Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, ceea
ce înseamnă că povestea, „personajele”, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de
metafore, personificări și simboluri.

CURENT LITERAR: Poemul se încadrează în romantism. Viziunea romantică e dată de


temă, de relația geniu-societate, de structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic,
de antiteze, de motive literare (luceafărul, noaptea, visul, fereastra), de amestecul genurilor
literare și al speciilor (liric, epic, dramatic, elegie, meditație, idilă, pastel). Apar și elemente
clasice precum echilibrul compozițional, simetria și armonia.

TEMA: Tema este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și


cunoașterea.

INCIPITUL: Se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore) : „A fost odată
ca-n povești / A fost ca niciodată”.

PARTEA I: Primele șapte strofe deschid poemul, partea I fiind o splendidă poveste de iubire.
Imaginarul poetic este de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și
visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda etc. La chemarea fetei, Luceafărul se smulge din sfera sa, pentru a se întrupa prima
oara din cer și mare. Este o apariție angelică. Cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte,
o imagine demonică ce apare în antiteză cu prima înfățișare.

PARTEA a II-a: Are în centru idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul
Cătălin. Legătura sentimentală se stabilește rapid între exponenții lumii terestre. Asemănarea
numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Cătălina recunoaște
asemănarea, dincolo de statutul social: „Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și de
nimic, / Te-ai potrivi cu mine...”

PARTEA III: Ilustrează planul cosmic și poate fi împărțită la rândul ei în trei secvențe
poetice: zborul cosmic, rugămintea adresată Demiurgului și răspunsul acestuia. În dialogul cu
Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion, nume grecesc de sugestie mitologică, care
înseamnă „cel care merge pe deasupra”. Acesta îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire
pentru a descifra taina iubirii, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem : „Reia-mi al
nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire...”.
Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, explicându-i că este o cerere absurdă, prilej cu care
este pusă în antiteză lumea nemuritorilor cu cea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot
determina propriul destin, se bazează numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi
(influența filozofiei lui Schopenhauer). Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini
idealuri înalte. Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei: „Și pentru cine
vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă”.

PARTEA IV: Este construită simetric față de prima, prin interferența celor două planuri:
terestru și cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, peisajul este
umanizat, tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
înflorite, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. „Îmbătată de amor”, Cătălina îi
adresează Luceafărului o a treia chemare, de data aceasta modificată: „Cobori în jos, luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează”.

FINALUL: Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că
relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de
asumare a eternității și, odată cu ea, a indiferenței. Omul comun este incapabil să-și
depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate:
„Ce-ți pasă ție, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constantă cu durere că viața
cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, supusă soartei și norocului: „Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

S-ar putea să vă placă și