I Introducere în sociologie

1. Sociologia – definiție; fondatori; științe model

Definiții
Sociologia = știința despre societate (cea mai generală);
Sociologia = știința care studiază instituțiile și organizațiile societății precum și relațiile și
comportamentele oamenilor din interiorul societății

Fondatori
Auguste Comte
A fost un gânditor francez care a trăit în prima jumătate a sec XIX.
A fost cel care a dat numele disciplinei folosindu-se de compunerea a două cuvinte, unul
latin – socios – societate, și unul grec logos – știință.
A avut ca model de știință fizica datorită prestigiului pe care această știință îl avea în vremea
aceea.
A plecat de la premiza că cercetarea societății trebuie să plece de la faptele reale, principa sa
preocupare fiind identificarea unor legi ale societății.
A emis „Legea celor trei stadii” care trebuia să caracterizeze întreaga evoluție a societății
omenești. Aceasta cuprinde trei etape, sau stadii: teologic, metafizic și pozitiv.
Herbert Spencer
Gânditor englez, a trăit de-a lungul sec XIX.
Are ca model de știință biologia (știința sa a mai fost numită și „darwinism social”), fiind,
de asemenea, preocupat de identificarea legilor care guvernează societatea.
Identifică două etape ale evoluției societății: societăți militare – conduse de șefi militari și
societăți industriale – conduse de cei care dețin puterea economică.
Karl Marx
Gânditor german, a trăit pe parcursul sec XIX.
Are ca model de știință economia, formulând, și el, o lege generală de evoluție a societății:
legea concordanței dintre forțele de producție și relațiile de producție.
Cele două se găsesc în contradicție din cauza caracterului social al muncii și a caracterului
privat al proprietății.
Societatea este împărțită în două „clase”: una foarte numeroasă dar foarte săracă – formată
din cei care muncesc și una foarte restrânsă dar foarte bogată – cea a proprietarilor.
Contradicțiile existente între cele două tind să se maximizeze de-a lungul timpului ajungând,
în punctul maxim, la generarea de revoluții.
Max Weber
Gânditor german, a trăit în a doua jumătate a sec XIX și prima treime a sec XX.
Nu pleca de la nici o știință ca model și nu avea în intenție să identifice legi de evoluție a
societății.
A fost interesat de înțelegerea societății, sociologia lui fiind o teorie despre acțiunea
socială.
Înțelegerea (comprehensiunea) societății are la bază două concepte: cel al empatiei și cel al
introspecției.
 I Introducere în sociologie
2. Sociologia academică, sociologia pragmatică

Emile Durkheim
Sociolog francez, a trăit în a doua jumătate a sec XIX.
A plecat de la premiza, continuându-l pe Comte, că sociologia nu poate deveni știință decât
cercetând datele empirice și faptele sociale clare.
În lucrarea sa „Despre sinucidere” arată că, sinuciderea, deși poate părea un act personal și
complet subiectiv, este, de fapt, un act social provocat de prăbușirea și înstrăinarea față de individ a
principalelor valori ale societății. A numit această situație „anomie” (termen provenit din limba
greacă și prin care se înțelege lipsa de reguli/norme: a – fără, nomos – regulă, normă).
Scoala sociologică de la București.
A fost întemeiată de către D. Gusti la începutul sec. XX.
A fost orientată către studierea comunităților rurale din România în prima treime a secolului.
Principala metodă folosită de către Gusti pentru studierea comunităților umane mici a fost metoda
monografică.
Aceasta presupune constituirea unor ansambluri complexe de cercetători din mai multe
domenii (medicină, etnografie, economie, inginerie etc).
D. Gusti a plecat de la ideea că sociologia trebuie să deservească, pe lângă cunoașterea
societății, și componenta de acțiune și practică socială, direcție fundamentală în sociologia
contemporană. A adunat în jurul său, în scopul cercetării, pe cei mai cunoscuți oameni de știință
români ai vremii. A înființat, la București, Muzeul Satului, primul de acest fel din lume.
Cei mai cunoscuți doi colaboratori ai lui D. Gusti au fost H.H. Stahl și T. Herseni. Primul a
continuat cercetările lui Gusti în domeniul satului tradițional românesc. A fost unul dintre primii
realizatori de filme documentare sociale. Cel de-al doilea a avut, de asemenea contribuții importante
în domeniul sociologiei satului românesc. Totuși, apropierea sa de ideologia Gărzii de Fier i-a creat
probleme după 1945. A fost reabilitat și a avut contribuții la sociologia industrială.
Școala sociologică de la București a funcționat în același timp cu mult mai cunoscută școală
de la Chicago. Deși a fost adesea făcută o paralelă între cele două, diferența dintre ele a fost aceea
că școala americană era orientată spre cercetările urbane în timp ce școala noastră era axată pe sat.
 I Introducere în sociologie
3. Cunoașterea comună – cunoașterea științifică

Cunoașterea comună Cunoașterea științifică

Nu este sistematizată Este sistematizată, fiind cuprinsă în

cadrul teoriilor științifice

Este tacită sau implicită; nu conferă Este înregistrată și verificabilă; fiecare

argumente pentru susținerea afirmațiilor făcute teorie științifică trebuie să ofere argumente
pentru aserțiunile făcute.

Este subiectivă și emoțională Este obiectivă; provine din date

măsurabile

Este selectivă și fals generalizatoare Este preocupată de furnizarea de dovezi;

evită generalizările pripite

Se bazează pe prejudecăți și este Se bazează pe instrumente specifice

influențată social pentru colectarea și verificarea datelor

Este contradictorie; același fapt poate fi Nu are construcții contradictorii

explicat diferit în situații diferite

Este inconsistentă în timp Nu este inconsistentă în timp.

Cu toate acestea, nu trebuie generalizat. Unele aspecte ale cunoașterii științifice au

corespondent (sau pleacă) de la valorificarea unor fapte ale cunoașterii comune.
Exemple:
1. „Copilul cu multe moașe rămâne neînfășat”. Este un proverb care are corespondent în
cunoașterea sociologică. Cunoașterea științifică îl numește „efectul pierderii de vreme” și
definește situația în care cu cât numărul celor responsabili cu o anumită sarcină este mai mare, cu
atât mai mic va fi efortul depus pentru realizarea ei.
2. „Mai degrabă vezi paiul din ochiul altuia decât parul din ochiul tău”. Acest proverb este
definit în teoria sociologică ca fiind: „eroarea fundamentală de atribuire”. Aceasta susține că
lucrurile bune care ni se întâmplă nouă se datoresc propriilor noastre calități sau propriei noastre
valori (au cauze interne) pe când lucrurile bune care li se întâmplă altora au la bază norocul sau
împrejurările favorabile (au cauze externe). Situația se inversează în cazul eșecurilor: când noi
suferim un eșec atribuim cauzele acestuia altora (cauze externe) când alții suferă un eșec este
propria lor vină (cauze interne).

II Metodologia cercetării sociologice

4,5,6 Etapele investigației sociologice

1. Formularea problemei de cercetat

În orice domeniu este foarte important ca formularea problemei de rezolvat să fie cât mai
clară și cât mai bine alcătuită. Fără o bună formulare a problemei există posibilitatea obținerii de
rezultate eronate.
Probleme apar, în general, atunci când: a) apare o contradicție între așteptările avute de la
un model teoretic dat și datele rezultate din teren; b) când nu avem date suficiente pentru a construi
un model teoretic.
2. Formularea ipotezelor
Ipoteză = Presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le determină.
Ipoteză= hypo (mai mic, sub), thesis (poziție, teză) (etimologic din greacă).
Ipotezele trebuie să respecte două proprietăți: 1) să contureze relații cauzale; 2) să fie
testabile.
Pentru a putea fi testabile ipotezele trebuie să aibă caracteristici care pot fi măsurate.
Orice ipoteză trebuie să se prezinte sub forma: „dacă x, atunci y”
Măsurare și scalare
Caracteristicile măsurabile ale unei ipoteze se numesc variabile. În cazul de mai sus, x și y
sunt variabilele; x – variabilă independentă, y – variabilă dependentă.
Valorile pe care le iau variabilele pot fi discrete – doar anumite valori pe un interval, sau
continue – orice valoare pe un interval.
Scale a) nominale – nu presupun relații de ordine, succesiune sau ierarhice între
valori;

b) ordinale – valorile pot fi ordonate după un criteriu;

c) de interval – măsoară valori continue între două puncte de referință
(maxim sau minim, de ex.);
d) de proporții – sunt la fel cu cele de interval dar au un punct de
origine. Orice măsurare trebuie să întrunească două condiții: fidelitatea și validitatea.
Fidelitatea reprezintă precizia unei măsurători.
Validitatea reprezintă corectitudinea unei măsurători.
 3. Stabilirea grupului de studiu
Eșantion = grupuri de subiecți, alese dintr-o populație, care sunt reprezentativi pentru
întreaga populație.
Atunci când o anumită variabilă caracterizează atitudinea față de o problemă a unei
populații, această variabilă se numește parametru. Aceeași variabilă exprimată la nivel de eșantion
se numește estimație. Estimația nu poate lua aceeași valoare ca și parametrul dar ea se situează
între niște limite suficient de apropiate de valoarea parametrului. Intervalul cuprins între aceste
limite se numește interval de încredere, iar valoarea parametrului se găsește în interiorul acestui
interval.
Intervalul de încredere se definește în sistemul ± n% și se calculează după formula:
1
𝑛= ×100
√𝑁

Unde N este volumul total al

eșantionului.
Dacă, folosind un eșantion de 1000 de persoane, obținem un procent de 20% de răspunsuri
favorabile unei probleme, atunci, conform formulei de mai sus, rezultă:
1) că la nivelul întregii populații, parametrul, valoarea reală se află cuprinsă în intervalul 17
– 23 % (20% ± 3%)
2) că gradul de încredere al acestei măsurări este de 97% (100 – 3).
Precizia eșantioanelor nu ține de volumul populației. Cu alte cuvinte, un eșantion de o
anumită dimensiune dă aceleași rezultate și pentru o populație mare cât și pentru una mai mică.

II Metodologia cercetării sociologice

7. Ancheta socială
4.1. Metode de cercetare – Ancheta sociologică
Ancheta sociologică = metodă de cercetare care are ca principal scop adunarea unui volum
mare de informații și care utilizează cu precădere chestionarul și interviul.
Chestionarul = are ca principală caracteristică faptul că sociologul formulează atât
întrebările cât și răspunsurile.
Astfel, chestionarele pot fi clasificate după: conţinutul, forma şi modul de aplicare.
După conținut chestionarele pot fi de date factuale sau de opinie.
După conținut chestionarele se pot împărți în: chestionare cu o singură temă și cele cu mai
multe teme – omnibuz.
După modul de aplicare chestionarele pot fi împărțite în două: autoadministrate și cele
administrate de operatori.
După forma întrebărilor, chestionarele pot fi: cu întrebări închise, deschise și cu întrebări de
ambele feluri.
 Întrebările închise sunt de forma: da, nu, nu știu/ nu răspund (ns/nr). Avantajul întrebărilor
închise este acela că reduce semnificativ rata non-răspunsurilor.
Întrebările deschise lasă răspunsurile la alegerea celui chestionat. Avantajul întrebărilor
deschise este acela că lasă celui chestionat libertatea de a exprima problemele cele mai importante
care îi preocupă.

8. Metodologia cercetării sociologice – metode de cercetare

4.2. Metode de cercetare – observația

Observația = își propune să analizeze comportamentele umane în anumite situații.
După modul în care se desfășoară, observația poate fi: structurată și
nestructurată.
Observația structurată presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor cercetate, ceea ce
permite utilizarea unei grile.
Observația nestructurată presupune că cercetătorul nu cunoaște fenomenele care vor fi
cercetate.
După modul de implicare al cercetătorului în cadrul cercetării, observația poate fi:
nedistorsionată – sau cu implicare directă.
Comportamentul individual (și colectiv) tinde să se schimbe atunci când subiecții știu că
sunt observați. Pentru a elimina acest neajuns se folosește observația nedistorsionată. De
menționat că aceasta se folosește doar în anumite condiții – probleme deontologice.
Participarea activă a cercetătorului în cadrul observației poate fi: participativă și
nonparticipativă.
În primul caz cercetătorul este direct implicat în cadrul grupului de observat, în cel de-al
doilea, cercetătorul nu se implică.
Observația participativă poate fi clasificată în funcție de modul în care cercetătorul alege să
se implice în cadrul activităților grupului (vezi tabel).

Implicare maximă Implicare minimă

Grupul crede că cercetătorul Observație participativă sub Observație participativă
este un membru obișnuit acoperire deontologic internă
Grupul știe că cercetătorul nu Observației participativă Observație participativă neutră
aparține grupului deontologic externă

9. Metodologia cercetării sociologice – metode de cercetare

4.3. Metode de cercetare – analiza documentelor sociale

Document social = texte sau imagini care furnizează informații despre faptele sau
fenomenele sociale din trecut sau prezent.
Documentele sociale pot fi: - publice (ziare, reviste, emisiuni tv sau internet)
sau personale (corespondență, jurnale);
- oficiale (legi, sentințe împroprietăriri) sau neoficiale
(notele intrainstituționale, textele din domeniul
virtual)
Analiza de conținut = exprimarea cantitativă a unor „unități de analiză” pe care le
identificăm într-un document.
 Unități de analiză: - spațiul (dimensiunea pe care o au articolele într-un ziar) sau timpul
(durata unei emisiuni tv sau radio).
- cuvintele (frecvența de apariție într-un text a unor anumite cuvinte).
- temele (exprimă idei despre un subiect dat).
- personajele (femeile, persoanele cu dizabilități).
- itemul (un produs analizat ca atare).

III Individul și societatea

10. Cultura

Cultura = totalitatea modurilor de gândire, de comportament și de producție transmise de la

o generație la alta.
Civilizație = extinderea teritorial-spațială pe care o capătă o cultură.
Componente fundamentale ale culturii:
Componenta ideatică = totalitatea ideilor aflate în circulație într-o societate dată.
Două aspecte importante sunt reprezentate de valori și credințe.
Componenta obiectuală = toate tipurile de produse culturale care au existență
materială;
Componenta normativă = totalitatea normelor aflate în vigoare într-o societate.
Normele pot fi clasificate după:
Modul de transmitere: scrise/nescrise;
Gradul de aplicare în realitate: ideale/reale;
Domeniul pe care-l reglementează: juridice, politice, sociale, educaționale, tehnice
etc.
Totalitatea normelor dintr-o societate reprezintă ordinea normativă.
După modul în care sunt exprimate, normele pot fi: formale/informale
Sancțiuni puternice Sancțiuni slabe

Norme formale Legi penale Legi civile

Norme informale Morală Obiceiuri

 III Individul și societatea
11. Contactul între culturi

Element cultural = cel mai simplu element al unei culturi (ex.: melodie, normă de salut
etc.).
Mai multe elemente adunate împreună formează un complex cultural (dansul, vestimentația
etc.).
O cultură dominantă poate îngloba mai multe tipuri de complexe culturale.
1. Subcultura = cultura aparținând unor comunități care și-au dezvoltate complexe culturale
proprii.
Pot aparține: unor comunități profesionale care își dezvoltă propriile complexe
culturale (medici, avocați etc.)
unor comunități care dezvoltă norme și valori proprii (comunitățile de
motocicliști)
2. Contracultura = tip special de subcultură care dezvoltă norme, valori și comportamente
opuse culturii dominante.
Contactul între culturi
Se petrece atunci când mai multe comunități intră în contact. Se pot identifica trei situații:
Aculturația = apariția, la contactul dintre două culturi, a unor complexe culturale
noi.
Acomodarea = schimburi culturale între diferite tipuri de comunități fără apariția
unor complexe culturale noi.
Asimilarea = procesul prin care o cultură a unei comunități înglobează total cultura
altei comunități, aceasta din urmă nemaipăstrând aproape nimic din cultura de origine.

III Individul și societatea

12. Socializarea

Socializarea = procesul prin care se formează personalitatea umană și prin care acesta își
însușește, comportamente, abilități, informații care îl transformă într-o ființă socială capabilă să
trăiască în societate.
Factorii care ne modelează comportamentul se numesc agenți de socializare și pot fi:
Factorii biologici – personalitatea individului și procesul de achiziție a culturii sunt
influențate de anumiți factori biologici – inclusiv ereditari.
 Factorii de mediu – modelează în mod semnificativ modul de comportament al
oamenilor grație necesității adaptării acestora la mediu.
Cultura – influențează în mod semnificativ procesul de socializare. Caracteristicile
culturale diferă de la comunitate la comunitate (internaționale sau intranaționale). Ea diferă inclusiv
de la un mediu de rezidență la altul.
Experiența de grup – omul, fiind ființă socială, nu poate trăi decât în grup. Este
firesc, deci, ca individul să preia anumite trăsături ale grupului.
Experiența personală – influențează comportamentul individului fie prin aceea că
lasă urme în cadrul psihicului uman, fie prin aceea că indivizii învață din experiența personală.

III Individul și societatea

13. Tipuri de socializare

Tipologia socializării identifică 6 mari tipuri de socializare grupate după:

1. Momentul în care se realizează socializarea:
Socializare primară = achiziția, în primii ani de viață a individului, a
principalelor comportamente, și valori ale comunității de proveniență. Aceasta se încheie
aproximativ în jurul vârstei de 7 ani și este realizată, aproape integral, în cadrul familiei.
Socializarea secundară = etapa în care individul asimilează rolurile sociale,
produsele culturale și normele care îi permit să trăiască normal într-o societate. Această etapă se
încheie după terminarea adolescenței.
Socializarea continuă = proces prin care individul asimilează cunoștințe și
comportamente care țin de rolul său social. Are loc pe parcursul întregii vieți și este mult mai puțin
intensă decât primele două.
2. În funcție de scopul pentru care se face:
Socializarea anticipatorie = procesul prin care individul se pregătește pentru
rolurile sociale viitoare. Jocul este una dintre formele fundamentale ale socializării anticipatorii.
Resocializarea = procesul prin care individul învață valori și norme noi față
de cele deja deținute. Poate fi regăsită în „instituțiile totale” sau în momentul integrării într-un alt
model cultural.
Socializarea negativă = asimilarea de norme și valori contrare celor ale
comunității de bază. Duce, de cele mai multe ori, la comportamente deviante sau delincvente.
 III Individul și societatea
14. Educație și socializare

Principalii agenți ai socializării:

Familia – are rol fundamental în socializarea primară
Școala – are rol fundamental în însușirea valorilor, normelor și atitudinilor dezirabile
social
Grupul de egali – în cadrul socializării secundare devine cel mai important agent de socializare.

Mass-media – are capacitatea de a impune și modela tipuri comportamentale

Important de semnalat este și faptul că agenții de socializare sunt mult mai
numeroși. Printre ei pot fi incluși și alții cum ar fi biserica, armata, instituțiile sociale etc.
Educație și socializare
Educația = reprezintă ansamblul acțiunilor și proceselor prin care societatea transmite
indivizilor cunoștințe, valori, atitudini și comportamente necesare integrării sociale.
Tipuri de educație:
Educație informală – învățarea care se realizează involuntar în
timpul interacțiunilor cu ceilalți
Educație formală – ansamblul proceselor de învățare realizate în cadrul
sistemului de învățământ. Acestea sunt planificate și controlate atent și realizate de personal
specializat.
Educație non-formală – se realizează într-un cadru organizat dar în afara
sistemului de învățământ: tabere, cluburi sportive, cenacluri etc