1

Ipoteza și ponderea ei în cercetările din domeniul științelor sociale

Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii științifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoașterea
faptelor la cunoașterea legilor de producere a acestor fapte. Așa cum preciza Theodore Caplow , „o
ipoteză este enunțul unei relații cauzale într-o formă care permite verificarea empirică".

1. Precizări terminologice

Etimologic, termenul de „ipoteză" derivă din limba greacă veche: termenul de „hupothesis" (echivalent
al celui din limba latină „suppositio"), desemnând acțiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo).
Uneori se consideră că termenul ar deriva din grecescul „hypo“ și „thesis“ (poziție). Este vorba de altă
transliterație. Prepoziția „hypo“ a intrat în vocabularul curent și în terminologia de specialitate (chimie,
medicină etc.), desemnând un grad mai redus a ceea ce semnifică termenul cu care se asociază (de
exemplu: hiposulfat, hipotensiune ș.a.m.d.). În această accepțiune se folosește și în sociologie: ,,hipo-teză,
înseamnă de fapt că e vorba de subteză" (Stahl, 1974). Alți sociologi consideră că etimologic „ipoteza
înseamnă o pre-teză sau antiteză, adică ceea ce este înaintea unei teze".
Trebuie să facem distincție între ipoteză și alte forme ale gândirii științifice, precum principiu, axiomă,
postulat. Principiul (lat. principium, ceea ce este primul) reprezintă enunțul care se află la baza unei
deducții. Principiul oferă explicații pentru un număr mare de cazuri, fiind verificat temeinic. Principiul își
trage valabilitatea din verificările empirice anterioare, spre deosebire de ipoteză, care „își trage
valabilitatea nu pe ceea ce o precede, ci pe ceea ce o urmează". Axioma are un înțeles foarte apropiat de
cel al principiului, uneori cei doi termeni fiind utilizați interșanjabil. Totuși, termenul de „axiomă" are o
conotație matematică, trimițând la ceea ce este adevărat prin definiție și are un înalt grad de abstracție.
Axiomele, spre deosebire de ipoteze, nu sunt direct testabile. În fine, termenul de postulat este utilizat
adesea pentru a desemna propozițiile al căror adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.
Spre deosebire, adevărul din ipoteză abia urmează a fi demonstrat.
Ipotezele nu trebuie să fie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea reprezintă un
enunț care nu se confruntă cu realitatea. În mod obișnuit noi spunem: „dacă x este adevărat - și se
presupune că este - atunci y“. Presupunerea are o funcție instrumentală. Bănuiala constituie echivalentul
ipotezei în planul cunoașterii la nivelul simțului comun. Pornind de la un număr redus de observații
întâmplătoare se formulează enunțuri despre legătura dintre fenomene. Sunt simple bănuieli: ipotezele se
bazează pe un număr mare de observații sistematice.

2. Definiția ipotezei

Fred N. Kerlinger (1964) definea ipoteza astfel: „O ipoteză este un enunț conjectural (= conjectură:
părere bazată pe probabilități sau pe presupuneri . ) despre relația dintre două sau mai multe variabile”.
Rezultă de aici că legătura dintre variabile nu este sigură, ci probabilă. În structura ipotezei se regăsesc: o
unitate socială (grup, societate, instituție, persoană etc.), o variabilă (coeziune, democrație, ierarhie,
inteligență etc.) și un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă, excepțională ș.a.m.d.).
Folosind exemplele de mai sus, putem formula mai multe ipoteze:
a) cu cât oamenii sunt mai inteligenți, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai
mare;
b) dacă societatea este autentic democratică, atunci ierarhia organizațională în instituții nu este
prea înaltă.
Nu orice enunț despre relația probabilă dintre două sau mai multe variabile reprezintă o ipoteză în
cercetările empirice. Pentru ca să aibă calitatea de ipoteză, respectivul enunț trebuie să fie testabil. Prin
testare, prin confruntarea cu realitatea, ipotezele pot fi verificate.
Ipoteza constituie o explicație plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele de observație.
Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoștințele verificate anterior. Deci, pentru a fi
plauzibile, în cadrul științei normale ipotezele trebuie să aibă coerență externă. In același timp, ipotezele
trebuie să fie și coerente intern, adică să nu conțină elemente contradictorii. În științele sociale și
comportamentale ipoteza reprezintă o reflectare într-o formă specifică a realității obiective, este un enunț
 2

cu caracter de probabilitate despre esența, intercondiționarea și cauzalitatea faptelor, fenomenelor și

proceselor socioumane. Ea are un conținut reflectoriu. Desigur, este vorba de o formă specifică de
reflectare, pentru că, până la confirmare, adevărul din ipoteză rămâne la stadiul de probabilitate. Ion V.
Mesaroșiu remarca faptul că „ipoteza științifică este mai mult decât o întrebare. Ea cuprinde și
întrebarea, dar totodată și răspunsul, cu explicarea în planul gândirii a întrebării puse“.
Obținerea unor noi cunoștințe constituie principala funcție a ipotezelor în cunoașterea științifică, în
general, și în cunoașterea sociologică sau psihologică, în special. Ipotezele fac trecerea de la neștiință la
știință, obișnuiesc să spună specialiștii.

3. Tipuri de ipoteze

Atât în sociologie, cât și în celelalte științe socioumane întâlnim ipoteze teoretice și ipoteze de lucru.
Asupra acestei distincții a atras atenția sociologul american Robert King Merton în lucrarea Social Theory
and Social Structure (1949). Primele propun interpretări noi ale faptelor și fenomenelor, sunt indirect
testabile și delimitează ceea ce s-a numit revoluțiile științifice. Cel de-al doilea tip de ipoteze ce sunt
vehiculate în cadrul științelor sociale poartă și numele de ipoteze empirice. Oamenii de știință încearcă
să explice de ce divorțialitatea în unele zone este mai ridicată decât în altele, de ce schimbarea atitudinilor
și opiniilor politice este mai puternică la unele categorii sociale decât la altele etc. Astfel de ipoteze sunt
direct testabile în cercetările empirice, de teren.
Madeleine Grawitz consideră că ipotezele de lucru se clasifică, după nivelul lor de abstractizare, în trei
clase:
a) Ipoteze care avansează supoziția uniformizării cazurilor. De exemplu, într-o cercetare
empirică se încearcă verificarea ipotezei că rata divorțurilor este mai mare la categoriile
sociale cu venituri mai ridicate. In fond, se urmărește o cuantificare a distribuției
comportamentelor într-o populație determinată.
b) Ipoteze care vizează corelații empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în cercetările de teren.
Cu privire la divorțialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-
divorțialitate, comportament agresiv-divorțialitate, diferență mare de vârstă între soți-
divorțialitate etc. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru
explicarea asemănării comportamentelor lor.
c) Ipoteze care se referă la relațiile dintre variabilele complexe. Ipotezele de acest tip presupun
un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relații probabile între variabile
complexe: de exemplu, nivel economic-divorțialitate, religie-divorțialitate etc.

4. Modalități de elaborare a ipotezelor

Care sunt căile utilizate de cercetători pentru a elabora ipoteze valide?

În primul rând, deducerea ipotezelor din teorie. Considerând științele socioumane ca un sistem de
ipoteze (teorii) care au un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu
rază medie de generalitate, și din acestea - numeroase ipoteze de lucru testabile prin cercetările empirice.

Să considerăm enunțul: „Toate societățile au o structură socială” ca pe o ipoteză cu nivel maxim de

generalitate (teorie). Din ea se poate deduce ipoteza cu nivel intermediar de generalitate (teorie cu rază
medie de generalitate): „Toate structurile sociale au ca părți componente grupurile de apartenență și
grupurile de referință. Nici prima (1), nici cea de-a doua ipoteză (2) nu sunt direct testabile. Doar
ipotezele de lucru deduse din ele: „Studenții preiau în cursul procesului de socializare secundară normele
și valorile sociale caracteristice profesorilor lor (3a) sau „Muncitorii au un comportament profesional
asemănător cu cel al liderilor lor (3b) ș.a.m.d. . Prin intermediul ipotezelor de lucru se verifică indirect
teoriile cu rază medie și cu nivel maxim de generalitate.

O a doua cale de stabilire a ipotezelor în cercetările empirice o constituie experiența personală a

cercetătorului care are capacitatea de a intui relații între faptele și fenomenele observate. Observând
 3

faptele și fenomenele din viața cotidiană se formulează ipoteze despre regularitatea probabilă a producerii
lor, despre legăturile posibile dintre ele. De asemenea, analizând datele din cercetările empirice anterioare
putem avea intuiția unor noi raporturi dintre variabile. Julian L. Simon spunea: „Știm mai multe
despre lume atunci când am stabilit un raport între două variabile. În evaluarea legăturilor, a
raporturilor dintre variabile se va pomi de la ceea ce este „vizibil cu ochiul liber ”, arătând
diferențele „care strigă, pentru ca apoi, pe măsura cunoașterii, să căutăm diferențele care „șoptesc ”.
Evoluția cercetărilor privind schimbarea atitudinală ne oferă un bun exemplu în acest sens. Primele
cercetări sistematice au vizat caracteristicile sursei mesajelor persuasive. Solomon E. Asch (1948) a testat
legătura dintre prestigiul sursei și capacitatea de influențare a mesajului persuasiv. Carl I. Hovland (1951)
a pus în relație competența sursei și schimbarea atitudinilor în urma expunerii la mesajele persuasive. În
fine, Herman C. Kelman (1961) a verificat raportul dintre atractivitatea sursei și schimbarea atitudinală.
Prestigiul, competența, atractivitatea sunt caracteristici „vizibile ”. Modul de tratare a informațiilor
constituie o variabilă „ascunsă ”. Cercetătorii și-au pus relativ târziu problema legăturii dintre modul
de tratare a informațiilor și schimbarea atitudinilor: în 1983, Richard E. Petty și John T. Cacioppo au
formulat ipoteza existenței a două căi (centrală și periferică) de tratare a informațiilor. Tratarea centrală
presupune centrarea subiectului pe conținutul argumentării, iar tratarea periferică, mai superficială, se
axează pe caracteristicile de suprafață ale mesajului (lungimea, numărul de argumente, atractivitatea
producătorului de mesaje etc.).

In afara deducerii din teorie și a stabilirii ipotezelor pe baza experienței personale a cercetătorului,
analogia reprezintă, de asemenea, o sursă fertilă pentru noi ipoteze. O serie întreagă de ipoteze
sociologice și psihologice au fost stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice, biologice.
Referindu-ne tot la problema schimbării atitudinilor observăm că una din cele mai fertile ipoteze privind
rezistența la persuasiune - ipoteza inoculării, formulată de William J. McGuire (1964) - a fost stabilită
prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenței organismului la îmbolnăvire prin
vaccinare. Analog, subiecții expuși la o serie de argumente slabe resping mai apoi argumentele puternice
ale mesajelor contra-atitudinale.

5. Validitatea ipotezelor

Poetul mistic german Novalis (1772 - 1801) spunea: „Ipotezele sunt plase: numai cel care le aruncă va
putea prinde”. Foarte adevărat, dar trebuie să înnozi plasele astfel încât să mărești probabilitatea de a
prinde și, pe cât posibil, chiar exemplare uriașe. Se pune, deci, problema condițiilor de validitate a
ipotezelor. Pentru a fi valide, ipotezele trebuie să se fondeze pe fapte reale, să fie verificabile (să
utilizeze concepte operaționale) și specifice (să nu se piardă în generalități). În afara acestor condiții,
menționate de Madeleine Grawitz (1972), adăugăm și restricția formulării lor în termenii „dacă..,
atunci” ...sau „cu cât.., cu atât... ”. În plus, chiar dacă pentru a fi valide ipotezele trebuie să fie în
conformitate cu conținutul actual al cunoașterii științifice, trebuie subliniat că doar ipotezele îndrăznețe
sunt cu adevărat unelte eficiente pentru producerea adevărului. „O ipoteză (teorie) este îndrăzneață
dacă are un înalt nivel de generalitate, dacă explică o mare varietate de fapte și legi științifice cunoscute,
inclusiv fapte între care nu s-au văzut până atunci nici o legătură; este îndrăzneață dacă are, în general, un
conținut bogat, dacă spune mult peste ceea ce se știa despre domeniul la care se referă în momentul când
a fost formulată; este îndrăzneață dacă reprezintă o descriere structurală a lumii așa cum este ea dincolo
de nivelul aparenței și cu atât mai îndrăzneață cu cât este mai mare distanța dintre lumea aparențelor și
realitatea descrisă de această ipoteză;; este îndrăzneață sau riscantă dacă face predicții despre evenimente
și fenomene observabile încă necunoscute; îndrăzneala și caracterul ei riscant sporesc pe măsură ce cresc
numărul, varietatea și exactitatea acestor predicții" (Flonta, 1981).
Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, între care menționăm: condițiile
praxiologice, nivelul de dezvoltare a științei, calitățile personale ale cercetătorului. În legătură cu acestea
din urmă, Santiago Ramon у Cajal, celebrul neurolog spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru
medicină (1906), spunea: „Cine nu posedă o anumită intuiție a înlănțuirii cauzale, un anumit instinct
de a prevedea și de a percepe ideea în fapte și legea în fenomene, oricare ar fi talentul său de
observator, va ajunge foarte rar la o explicație justă".
 4

Concluzionând în legătură cu rolul ipotezelor în cercetările din domeniul științelor socioumane,

considerăm că formularea și testarea ipotezelor, în diferite moduri, constituie o preocupare centrală atât în
cercetările cantitative, cât și în cele calitative. Chiar dacă, așa cum remarca Steven I. Miller, în primul tip
de cercetări, pentru testarea lor, se face apel la metode cantitative, iar în al doilea tip de cercetări se
mobilizează, în principal, metode calitative, conținutul procesului de cercetare în științele socioumane
este același: apropierea continuă de adevăr.

Repere bibliografice:
 Babbie, Earl. Practica cercetării sociale. Iași: Editura Polirom, 2010.
 BLAIKIE, Nicolas. Designing Social Research. Cambridge: Polity Press, 2000.
 Chelcea, Septimiu. Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva: Editura Destin, 1998.
 Chelcea, Septimiu. Initiere in cercetarea sociologică. Bucuresti: Comunicare.ro, 2004.
 Chelcea, Septimiu. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Editura
Economică, 2007.
 Chelcea, Septimiu; Mărginean, Ioan; Cauc, Ion. Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Deva: Editura
Destin, 1998.
 Denzin, Norman K., Lincoln, Yvona S.Handbook of Qualitative Research. Thousand Oaks: SAGE
Publications Inc., 1994.

 Fowler, Floyd J. Survey Research Methods (Applied Social Research Methods). London: Sage
Publications, 2013.
 Gravitz, Madeleine. Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz, 1972.
 King, Ronanld F. Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale. Iaşi: Editura
Polirom, 2005.
 King, Gary; Keohane, Robert; Verba, Sidney. Fundamentele cercetării sociale. Iași: Editura Polirom,
2000.
 Krausz, Septimiu; Stegar, Irinel. Metodologia și metodica sociologiei. București: Matrix Rom. ,2007.
 Johnson, Allan G. Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.
 Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice, vol.2. București: Editura Antet, 1994/1998.
 Mărginean, Ioan. Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Editura Polirom, 2004.

 McQueen, A. Ronald; Knussen, Christina. Metode de cercetare în ştiinţele sociale. București: Editura
Academică, 2007.
 Miftode, Vasile. Tratat de metodologie sociologică. Iași: Editura Lumen, 2003.
 Moscovici, Serge; Buschini, Fabrice (coord.). Metodologia ştiinţelor socioumane. Iaşi: Editura Polirom,
2007.
 Mucchielli, Alex (coord.). Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele socioumane. Iaşi: Editura Polirom,
2002.
 Nachmias, Chava ; Nachmias, David. Research methods in the social science. London: St Martin's Press
Inc, 1996.
 Peretz, Henri. Metodele în sociologie: observaţia. Iași: Editura Institutului European, 2002.
 Ranjit, Kumar. Research Methodology-a step by step guide for beginners. Lomdon: SagePublications,
1996.
 Rotariu, Traian; Iluţ, Petru. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Iași: Editura Polirom, 1997.

 Somekh, Bridget; Lewin, Cathy (eds.). Research Methods in the Social Sciences. London: Sage
Publications, 2005.
 Veyne, Paul. Cum se scrie istoria. București: Editura Meridiane, 1971/1999.
 Vlăsceanu, Lazăr. Introducere în metodologia cercetării sociologice. București: Editura Universității din
București, 2008.