DEFINIŢIA ŞI ROLUL

IPOTEZELOR ÎN CERCETAREA
SOCIOLOGICĂ

1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE INTRODUCTIVE

Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de la
cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.Termenul de
„ipoteză” derivă din limba greacă veche: termenul de „hupothesis” (echivalent al celui din
limba latină „suppositio”), desemnând acţiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo).
Trebuie să facem distincţie între ipoteză şi alte forme ale gândirii ştiinţifice, precum principiu,
axiomă, postulat. Principiul (lat. principium, ceea ce este primul) reprezintă enunţul care se
află la baza unei deducţii. Principiul oferă explicaţii pentru un număr mare de cazuri, fiind
verificat temeinic. Axiomele, spre deosebire de ipoteze, nu sunt direct testabile. În fine,
termenul de postulat este utilizat adesea pentru a desemna propoziţiile al căror adevăr a fost
demonstrat anterior prin cercetări empirice.

2. DEFINIŢIA IPOTEZEI
În structura ipotezei se regăsesc: o unitate (grup, societate, instituţie, persoană, etc.), o
variabilă (coeziune, democraţie,ierarhie, inteligenţă etc.) şi un set de valori ale variabilelor
(puternică, autentică, înaltă, excepţională ş.a.m.d.). Folosind exemplele de mai sus putem
formula mai multe ipoteze:
a) Cu cât oamenii sunt mai inteligenţi, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai
mare:
b) Dacă societatea este autentic democratică, atunci ierarhia organizaţională în instituţii nu
este prea înaltă.
Ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele de
observaţie. Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoştinţele verificate anterior.
Deci, pentru a fi plauzibile, în cadrul ştiinţei normale ipotezele trebuie să aibă coerenţă
externă.

3. DIMENSIUNILE IPOTEZEI
Zece condiţii pe care trebuie să le satisfacă o ipoteză pentru a fi validă: generalitatea,
complexitatea, specificacitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea,
comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea reprezintă o dimensiune esenţială a ipotezei. In ştiinţele socioumane, cel mai
adesea, nu interesează cazurile particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, să
formulăm ipoteze în care relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-
temporale concrete. Ipoteza: „Cu cât apropierea fizică dintre două persoane este mai mare, cu
atât apropierea psihică dintre ele este mai mare” se referă la toate persoanele, indiferent de
caracteristicile socio- demografice (tineri sau vârstnici, funcţionari, muncitori sau intelectuali),
de zona în care îşi desfăşoară activitatea (Bucureşti, Braşov sau Câmpulung) şi de epoca în care
au trăit, trăiesc sau vor trăi. Generalitatea ipotezelor presupune un conţinut mai mare.
Ipotezele cu conţinut mic sunt apriori respinse de ştiinţă. Karl R. Popper aprecia că ipotezele cu
conţinut mai mare sunt preferabile, pentru că ele obligă la mai multe controale şi la verificări
mai variate.
 2. In ceea ce priveşte complexitatea, distingem ipoteze de nivelul 1, cu o singură variabilă, de
nivelul 2, cu două variabile ş.a.m.d.
3. Specificitatea se referă la numărul de valori. În general, se preferă, de exemplu, ipotezele în
care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două valori. Specificitatea depinde de
numărul câmpurilor într-un tabel de contingenţă număr valori/număr unităţi.
4. Specificitatea ipotezelor corelează pozitiv cu o altă dimensiune: determinarea. Ipotezele cu
un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor probabiliste.
5. Problema falsificabilităţii este de cea mai mare însemnătate pentru cercetările empirice.
„Categoriile defavorizate votează partidele de dreapta sau nu votează partidele de dreapta” nu
reprezintă o ipoteză ştiinţifică deoarece ea nu poate fi infirmată. „Un sistem al ştiinţelor
empirice trebuie să poată eşua în confruntarea cu experienţa” (Popper, 1981, 83). Dacă prin
inducţie enunţurile empirice nu pot fi verificate definitiv, arată Karl R. Popper (1981), va trebui
acceptată falsificabilitatea drept criteriu de demarcaţie. În cercetările empirice vom reţine doar
ipotezele care pot fi infirmate.
6. De asemenea, vom reţine ipotezele testabile, respingîndu-le din capul locului pe cele pentru
care nu există posibilităţi de verificare a adevărului lor. Un enunţ precum: „Relaţiile
interpersonale depind de influenţa planetelor din afara galaxiei noastre” nu poate fi acceptat
ca ipoteză, neexistând teste pentru infirmarea ei.
7. Ipotezele au funcţia de descriere a fenomenelor, dar şi de explicare a lor, ceea ce se
desemnează prin dimensiunea predictivă.
8. Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privită în dublu sens: transmiterea lor în grupul de
specialişti, pe de o parte, şi spre publicul larg, fără calificare în domeniu. Şi într-un caz şi în
celălalt, imaginea pe care şi-o face receptorul trebuie să corespundă cât mai deplin imaginii pe
care emiţătorul a intenţionat să o transmită.
9. Reproductibilitatea presupune repetarea demersului cercetării şi obţinerea aceloraşi
concluzii. În legătură cu reproductibilitatea se pun două întrebări: Ce se repetă? Cine repetă?
In cercetările empirice se urmăreşte reproducerea fenomenelor, ca şi a analizelor, iar în
legătură cu cea de-a doua întrebare răspunsul este: acelaşi cercetător sau alţii. Din combinarea
celor două criterii rezultă patru situaţii. Pentru sociologie şi psihologie de cea mai mare
importanţă este reproductibilitatea de tipul patru, care funcţionează drept criteriu al
obiectivităţii, bazat pe reproductibilitatea intersubiectivă.
10. utilitatea constituie raţiunea de a fi a ipotezelor. Aşa cum preciza Johan Galtung (1967,
337), ipotezele, în urma confruntării cu realitatea, se plasează pe un continuum de la totala lor
falsificare Până la deplina verificare.

4. TIPURI DE IPOTEZE
Ipotezele de lucru se clasifică după nivelul lor de abstractizare în trei clase:
a) Ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor. De exemplu, într-o cercetare empirică
se încearcă verificarea ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri
mai ridicate. În fond, se urmăreşte o cuantificare a distribuţiei comportamentelor într-o
populaţie determinată;
b) Ipoteze care vizează corelaţii empirice. Sunt cel mai frecvent întîlnite în cercetările de teren.
Cu privire la divorţialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-
divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate, diferenţă mare de vîrstă între soţi-
divorţialitate etc. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru
explicarea asemănării comportamentelor lor.
c) Ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun un
travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relaţii probabile între variabile
complexe: de exemplu, nivel economic-divorţialitate, religie-divorţialitate etc.

5. MODALITĂŢI DE ELABORARE A IPOTEZELOR

 O cale de stabilire a ipotezelor în cercetările empirice o constituie experienţa directă,
saturată de literatura ştiinţifică, a cercetătorului care are capacitatea de a intui relaţii între faptele
şi fenomenele observate. Observând faptele şi fenomenele din viaţa cotidiană se formulează
ipoteze despre regularitatea probabilă a producerii lor, despre legăturile posibile dintre ele. De
asemenea, analizând datele din cercetările empirice anterioare putem avea intuiţia unor noi
raporturi dintre variabile. În afara deducerii din teorie şi a stabilirii ipotezelor pe baza experienţei
personale a cercetătorului, analogia reprezintă, de asemenea, o sursă fertilă pentru noi ipoteze. O
serie întreagă de ipoteze sociologice şi psihologice au fost stabilite prin analogie cu fenomenele
fizice, chimice, biologice. Referindu-ne tot la problema schimbării atitudinilor observăm că una din
cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza inoculării, formulată de William
J. McGuire (1964) a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei
organismului la îmbolnăvire prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe
resping mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale.

6. STRUCTURA LOGICĂ A IPOTEZELOR

Rezultă din matricea implicaţiei că falsificarea unei ipoteze (negarea implicaţiei) nu se
face prin confirmarea altei ipoteze (adevărul altei implicaţii), ci printr-o conjucţie. La nivelul
simţului comun, pentru că se confundă implicaţia cu deducţia, par foarte ciudate caracteristicele
implicaţiei: falsul implică orice şi adevărul este implicat de orice. Acest lucru este posibil pentru că
subiectul antecedentului nu este înrudit cu cel al consecventului. Implicaţia arată doar ce se
întâmplă când antecedentul este adevărat. Referitor la exemplul dat, ni se spune doar cum se
estimează că vor vota persoanele cu status-uri sociale incongruente: nu ni se spune nimic despre
comportamentul de vot al persoanelor cu status-uri congruente.

7. VALIDITATEA IPOTEZELOR
Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, între care menţionăm: condiţiile
praxiologice, nivelul de dezvoltare a ştiinţei, calităţile personale ale cercetătorului.
Concluzionând în legătură cu rolul ipotezelor în cercetarea sociologică, considerăm că formularea
şi testarea ipotezelor, în diferite moduri, constituie o preocupare centrală atât în cercetările
cantitative, cât şi în cele calitative.