CURS MTCS

Prof.Univ.Dr. ANA RODICA STAICULESCU

Metoda ştiinţifică în ştiinţele socio-umane.

Demersul ştiinţific presupune, de fiecare dată, un proces strict etapizat, care se
raportează la următoarele aspecte (Dowdy, şi alţii, 2004):
1. Enunţarea problemei;
2. Formularea ipotezelor;
3. Proiectarea cercetării;28.10.2008 9:12 PM
4. Efectuarea observaţiilor;
5. Interpretarea datelor;
6. Formularea concluziilor.

1.1 Enunţarea problemei

Enunţarea problemei pare, probabil, cea mai simplă etapă a demersului ştiinţific.
Acest stadiu nu este deloc simplu şi necesită un mare volum de cunoştinţe, o bună
intuiţie ştiinţifică, un volum impresionant de observaţii şi, de asemenea, un potenţial
creativ. Putem, spre exemplu, să enunţăm problema călătoriei în timp. Demersul
ştiinţific va eşua din start, deoarece, la ora actuală, problema este insolvabilă. O
problemă apare în urma unui mare număr de observaţii. Putem constata, de exemplu,
că un element major al ineficienţei instituţionale îl reprezintă incapacitatea de
comunicare la diferitele structuri ierarhice din cadrul instituţiei. Această problemă, pe
care ne-o propunem spre soluţionare, rezultă în urma unui număr semnificativ de
observaţii referitoare la analiza dinamicii şi a climatului organizaţional la nivelul
multiplelor instituţii. În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm de faptul că problema nu
are încă o soluţie pertinentă. Degeaba observăm că stând la umbra unui măr, ne cade
un fruct în cap. Poate vom fi capabili să ne întrebăm de ce cade, să ne punem
problema şi apoi să găsim explicaţia. Însă această problemă a fost rezolvată acum
mult timp de către Newton. Referitor la acest aspect, investigarea soluţiilor pertinente
este de domeniul metaanalizei, demers ce ar trebui să preceadă etapa enunţării.
Legăturile omului de ştiinţă cu domeniul investigat sunt, din nou, de mare
importanţă. Am depăşit epoca renascentistă în care un om putea fi foarte bun în
chimie, fizică, anatomie, arte, matematici şi aşa mai departe. Volumul de cunoştinţe

1
acumulat de omenire este atât de mare, încât chiar într-un subdomeniu limitat, fiinţa
umană este depăşită.
Enunţarea problemei presupune formularea acesteia în scris, în termeni clari şi
expliciţi. În urma formulării problemei, rezultă obiectivele cercetării, obiective
exprimate în termeni de obiective generale şi specifice.
Obiectivele generale ghidează cercetarea în ansamblul ei. Un studiu ştiinţific
are unul, maxim două obiective generale. Nu ne putem concentra eforturile pe mai
multe planuri – ori planurile sunt ghidate exact de modul de formulare al obiectivelor
generale.
Obiectivele generale ale unei cercetări sunt formulate în urma unui cumul de
observaţii şi, eventual, în urma unui studiu metaanalitic. În ultima situaţie, este
necesară prezentarea rezultatelor studiului metaanalitic care a ghidat formularea
obiectivului general şi prin care se demonstrează lipsa de abordare sau abordarea
nepertinetă a problemei studiate. Spre exemplu, constatăm că pe măsură ce creşte
numărul de kilometri parcurşi cu un automobil, creşte şi riscul de apariţie al unui
accident şi ne propunem să studiem ştiinţific această problemă. În mod normal, ar
trebui să începem prin a analiza cercetările existente în acest domeniu şi să
desfăşurăm un studiu metaanalitic. În urma acestui studiu, putem preciza obiectivul
general al cercetării, de forma: „Obiectivul general al cercetării îl reprezintă stabilirea
relaţiei existente între numărul de kilometri parcurşi şi probabilitatea de apariţie a
unui accident rutier”. Observăm că enunţarea problemei ce urmează a fi studiată s-a
făcut extrem de clar şi explicit, astfel încât se pot defini termenii şi condiţiile
proiectării unui studiu experimental sau a unei cercetări bazate pe sondaj.
Obiectivele specifice reprezintă aspecte detaliate ale investigaţiei ştiinţifice,
derivă din obiectivul general şi creează baza formulării ipotezelor de cercetare
(alternative). În funcţie de dimensiunile cercetării şi de resursele pe care le are la
dispoziţie cercetătorul, se pot formula unul, două, trei… douăzeci de obiective
specifice, aflate în legătură cu obiectivul general.
Concluzionând, enunţarea problemei reprezintă prima etapă a demersului
ştiinţific. Ea este însoţită de un studiu al cercetărilor în domeniu şi de prezentarea
clară şi precisă, în termeni cuantificabili, a obiectivelor generale şi specifice.

2
1.2 Formularea ipotezelor
A doua etapă a demersului ştiinţific este reprezentată de formularea ipotezelor
cercetării. O ipoteză reprezintă o prezumţie clară, explicită şi verificabilă referitoare la
relaţiile sau diferenţele existente între două sau mai multe variabile. Plecând de la
definiţia menţionată mai sus, rezultă faptul că o ipoteză de cercetare este legată,
evident, de obiectivele cercetării. Deoarece o ipoteză urmează să fie testată statistic,
formularea acesteia trebuie făcută în termeni de claritate maximă, fără ambiguităţi,
demersul testării ipotezelor fiind unul logic şi demonstrabil prin procedee statistice
specifice.
Deoarece formularea ipotezelor şi înţelegerea logicii testării acestora reprezintă
un element vital în cercetarea ştiinţifică, vom analiza pe larg modalitatea prin care
sunt elaborate şi verificate ipotezele.
Ipotezele sunt formulate atât în cazul studiilor care urmăresc stabilirea unor
relaţii dintre variabile (numite şi studii corelaţionale) cât şi pentru cercetările ce
vizează existenţa unor diferenţe dintre variabile (studii factoriale). O primă distincţie
se poate face între ipoteze unilaterale (unidirecţionale) şi ipoteze bilaterale
(bidirecţionale) (Clocotici, şi alţii, 2000).
Ipotezele unilaterale se utilizează în momentul în care avem o idee de sensul,
direcţia în care evoluează variabilele. Aceste ipoteze sunt mai precise şi permit
dezvoltarea unor studii pertinente, existând şanse mai mari să fie susţinute de analiza
datelor. O ipoteză unilaterală se recunoaşte după modul de formulare, deoarece în
enunţul acesteia regăsim direcţia de evoluţie a variabilelor. De exemplu, dacă
desfăşurăm o cercetare care are ca scop analiza legăturii dintre anxietate şi depresie,
am putea formula o ipoteză unidirecţională de tipul: „există o legătură pozitivă între
nivelul anxietăţii şi nivelul depresiei”. În această situaţie, ipoteza va fi susţinută numai
în cazul în care legătura dintre anxietate şi depresie este pozitivă, adică în situaţia în
care subiecţii cu anxietate mare manifestă şi puternice simptome depresive sau
subiecţii cu anxietate mică nu prezintă simptome depresive. Ipoteza nu se susţine
dacă, de exemplu, subiecţii cu anxietate mică manifestă puternice simptome depresive
(cazul unei corelaţii negative). Deşi mult mai precisă, există în permanenţă riscul să
nu putem susţine ipoteza în condiţiile în care sensul formulat nu este reprezentat de
datele cercetării, chiar dacă în urma analizei pot rezulta şi alte sensuri specifice;
Ipotezele bilaterale nu impun direcţia de evoluţie a variabilelor. Deşi mai puţin
precise în comparaţie cu cele unilaterale, ipotezele bilaterale oferă o mai mare

3
libertate cercetătorului. O formulare de genul „există o legătură între nivelul de
anxietate şi predominanţa simptomelor depresive” poate fi susţinută atât în cazul în
care corelaţia este pozitivă cât şi în situaţia unei corelaţii negative. Ipoteza nu este
susţinută doar în condiţiile în care, cu o mare probabilitate, se demonstrează
inexistenţa unei asemenea relaţii.
Testarea unei ipoteze nu se face prin formularea menţionată mai sus – denumită
şi ipoteză alternativă – ci printr-un fel de „invers” al acesteia pe care îl numim în
statistică ipoteza nulă sau ipoteza statistică. Testarea unei ipoteze înseamnă, de fapt,
testarea ipotezei nule în vederea respingerii sau nerespingerii acesteia.

Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă

Înainte de a aborta testarea ipotezelor, ar trebui să înţelegem foarte clar ce
înseamnă ipoteza nulă şi ipoteza alternativă.
Reluând exemplul de mai sus, ipoteza alternativă se notează, de obicei, cu H1 şi
poate fi enunţată astfel:
„H1: Presupunem că există o legătură între nivelul de anxietate şi nivelul de
depresie.”
Din punct de vedere statistic, nu putem verifica direct această ipoteză. Singura
modalitate prin care putem sprijini ipoteza alternativă este să enunţăm şi apoi să
testăm ipoteza nulă. De obicei, ipoteza nulă – notată cu H0 – este o negare logică a
ipotezei alternative şi poate fi formulată astfel:
„H0: Nu există nici o legătură între nivelul de anxietate şi nivelul de depresie.”
Într-o cercetare, există o singură ipoteză nulă şi una sau mai multe ipoteze
alternative. Ipoteza nulă este cea care orientează planul (designul) cercetării. Dacă în
urma analizei datelor respingem ipoteza nulă, înseamnă că datele noastre susţin una
dintre ipotezele alternative. Dacă ipoteza nulă nu este respinsă, datele nu sprijină
ipoteza alternativă.
Acesta este singura modalitate prin care se poate testa o ipoteză. Reţineţi că nu
putem confirma sau infirma ipoteza alternativă şi nici ipoteza nulă. Singurul lucru pe
care îl putem face este că respingem sau să nu respingem ipoteza de nul.
Pentru ca acest lucru să vă devină clar, vom explica puţin, prin exemplu, logica
testării ipotezei de mai sus. Cum aţi proceda pentru a studia legătura dintre anxietate
şi depresie? Vom lua cazul cel mai simplu, în care dispunem de două chestionare, unul
care măsoară anxietatea şi un al doilea care măsoară depresia. Administrăm apoi cele

4
două chestionare unui eşantion de, să zicem, 30 de subiecţi. După colectarea datelor,
plecăm de la ideea că nu există nici o legătură între nivelul de anxietate şi nivelul
depresiei.
Nu trebuie să uităm faptul că scopul acestei cercetări îl reprezintă extragerea
unei concluzii valabilă la nivelul întregii populaţii pe baza studiului unui eşantion.
Chiar dacă observăm o relaţie între cele două variabile, întotdeauna există o
probabilitate – mai mare sau mai mică – ca rezultatul să fie obţinut pe baza unei erori
de eşantionare. Ipoteza nulă ne indică, de fapt, probabilitatea de a obţine aceste date în
condiţiile în care ar fi adevărată, adică în condiţiile în care datele se obţin în urma unei
erori de eşantionare. Practic, în momentul în care calculăm relaţia dintre cele două
variabile, calculăm probabilitatea de obţinere a acestei relaţii ca rezultat al unei erori
de eşantionare. Oricând există posibilitatea ca relaţia constatată la nivelul eşantionului
să nu se regăsească într-adevăr la nivelul populaţiei, deoarece datele colectate la
nivelul eşantionului sunt rezultate în urma unei erori de eşantionare.
În exemplul nostru, să presupunem că găsim o relaţie între anxietate şi depresie,
în sensul că persoanele anxioase prezintă şi simptome depresive. Am lucrat totuşi pe
un eşantion şi nu cu întreaga populaţie. Înainte de a face această afirmaţie valabilă
pentru întreaga populaţie, ne putem pune problema care ar fi probabilitatea ca relaţia
pe care am descoperit-o să nu existe de fapt (ipoteza nulă), adică relaţia să fie
rezultatul unor erori de eşantionare – este, evident, o probabilitate condiţionată. Dacă
această probabilitate este suficient de mică, să spunem 5%, atunci putem concluziona
că relaţia descoperită nu este rodul unor erori de eşantionare ci o putem regăsi la
nivelul populaţiei. Acest procent de 5% nu înseamnă altceva decât că, la doar 5
subiecţi dintr-o sută de subiecţi relaţia s-ar putea să nu se verifice. În acest caz,
probabilitatea ca ipoteza nulă să fie adevărată este foarte mică şi o putem respinge.
Respingând ipoteza nulă, putem sprijini ipoteza alternativă. Nu am spus că o
confirmăm sau că o acceptăm. În realitate ipoteza alternativă nu poate fi confirmată
sau acceptată, deoarece în permanenţă apare excepţia (cele 5 persoane dintr-o sută)
pentru care ipoteza alternativă nu este adevărată.
Sperăm că în baza exemplului de mai sus aţi reuşit clarificarea modului în care
are loc testarea ipotezelor într-o cercetare ştiinţifică. Dacă ar fi să concluzionăm, am
putea spune că logica testării ipotezelor cuprinde patru etape (Dancey, şi alţii, 2002):
• Formularea ipotezei;

5
 • Măsurarea variabilelor implicate şi stabilirea relaţiilor dintre variabile;
• Calcularea probabilităţii de obţinere a acestor relaţii în condiţiile în care
relaţiile de fapt nu există la nivelul populaţiei;
• Dacă probabilitatea calculată în etapa anterioară este destul de mică, atunci
există o probabilitate foarte mare ca relaţia descoperită să se regăsească la
nivelul populaţiei.
O ultimă menţiune referitoare la ipoteza nulă. În general, cercetătorii consideră
ipoteza nulă o ipoteză a absenţei. (Sava, 2004). Această abordare este o abordare
eronată. Ipoteza nulă nu înseamnă lipsa unei corelaţii sau lipsa unei diferenţe dintre
medii ci probabilitatea ca diferenţa sau corelaţia să fie obţinută ca rezultat al unei erori
de eşantionare. O legătură între două variabile, chiar foarte scăzută, există totuşi, doar
că probabilitatea ca această relaţie să fie rezultatul unor erori de eşantionare este
foarte mare şi nu trebuie ignorată. Prin urmare, ipoteza nulă nu afirmă de fapt că nu
există o legătură ci trebuie privită mai degrabă ca o ipoteza ce urmează să fie anulată
şi nu ca ipoteza absenţei.

Semnificaţie şi eroare în testarea ipotezelor

Am afirmat că putem respinge ipoteza nulă (ipoteza conform căreia relaţia
obţinută este determinată de erorile de eşantionare) dacă probabilitatea să fie
adevărată este foarte mică. Dar cât de mică? Care este pragul la care putem respinge
ipoteza nulă? În cercetarea ştiinţifică lucrăm cu două asemenea praguri de
semnificaţie. Primul prag a fost postulat de Fisher şi reprezintă probabilitatea de 0,05
(5% sau 1 caz din 20 de cazuri) iar al doilea prag de semnificaţie reprezintă
probabilitatea de 0,01 (1% sau 1 caz din 100 de cazuri).
Pragul de semnificaţie reprezintă probabilitatea (de 5% sau 1%) ca ipoteza nulă
să nu fie respinsă sau, cu alte cuvinte, la 1 din 20 de cazuri sau la 1 din 100 de cazuri
relaţia să nu existe ori să fie determinată de erorile de eşantionare.
Pragul de semnificaţie se notează, în literatura de specialitate, cu p sau cu α şi
permite respingerea ipotezei nule în condiţiile unor valori strict mai mici decât p
(atunci când p<0,05). De asemenea, un indicator statistic poate fi semnificativ sau
nesemnificativ în funcţie de raportarea la acest prag.
Presupunând că ipoteza nulă este adevărată, dacă probabilitatea ca relaţia să fie
obţinută prin intermediul erorilor de sondaj este mai mică de 0,05 (5%) atunci se

6
poate respinge ipoteza nulă iar indicatorul statistic este semnificativ. În exemplul
nostru, putem respinge ipoteza nulă şi putem afirma că există o legătură semnificativă
între nivelul anxietăţii şi nivelul depresiei. În aceleaşi condiţii, dacă probabilitatea ca
relaţia să fie obţinută prin intermediul erorilor de sondaj este mai mare de 0,05,
indicatorul nu este semnificativ iar ipoteza nulă nu poate fi respinsă. Vom putea atunci
afirma că nu există nici o legătură semnificativă între nivelul anxietăţii şi nivelul
depresiei.
În orice lucrare ştiinţifică, alături de valoarea indicatorului statistic se raportează
şi valoarea pragului de semnificaţie. Există două modalităţi prin care puteţi raporta
pragul de semnificaţie:
• prin raportarea inegalităţii, de forma p<0,05 sau p<0,01. Această modalitate,
deşi încă practicată, nu este extrem de agreată în comunitatea ştiinţifică
deoarece permite o raportare grosieră a probabilităţii de respingere a ipotezei
de nul. Un p<0,05 poate însemna atât o probabilitate de 0,49 dar şi o
probabilitate de 0,11;
• prin raportarea exactă a pragului de semnificaţie, de forma p=0,38. Această
metodă este preferată, deoarece permite o evaluare exactă a probabilităţii de
respingere a ipotezei de nul. Unele programe statistice, printre care şi SPSS,
raportează uneori pragul de semnificaţie de forma .000, adică 0,000. Este o
greşeală să precizaţi un p=0,000, acest lucru însemnând o probabilitate nulă de
obţinere a relaţiei prin eroarea de eşantionare, ceea ce nu poate fi posibil.
Deoarece SPSS rotunjeşte la trei zecimale, probabil că pragul real de
semnificaţie este o valoare de genul 0,0000001457. În acest caz, se preferă
prima modalitate de raportare, de genul p<0,01.
Atunci când discutăm de semnificaţie, trebuie să avem în vedere faptul că ne
referim la o semnificaţie statistică şi nu la semnificaţia psihologică, socială sau
economică. Afirmaţia conform căreia există o corelaţie semnificativă între nivelul de
anxietate şi nivelul depresiei la un prag de semnificaţie mai mic de 0,05 nu înseamnă
altceva decât că, la nivelul populaţiei, există o probabilitate mai mică de 5% ca să nu
fie nici o relaţie între anxietate şi depresie. Semnificaţia statistică nu implică o
interpretare sociologică a acestei legături.
Valoarea pragului de semnificaţie reprezintă o probabilitate condiţionată,
probabilitatea de apariţie a unui eveniment în condiţiile în care ipoteza nulă este

7
adevărată. Această valoare nu indică probabilitatea de apariţie a evenimentului la
nivelul populaţiei. Un prag de semnificaţie mai mic de 0,05 ne spune doar că sunt mai
puţin de 5% şanse ca relaţia dintre anxietate şi depresie să fie rezultatul unei erori de
eşantionare. Acest lucru însă nu înseamnă că avem peste 95% şanse să regăsim relaţia
la nivelul populaţiei.
Chiar dacă pragul de semnificaţie creează condiţiile respingerii ipotezei nule,
totuşi nu vom putea niciodată afirma cu certitudine că susţinem ipoteza alternativă. În
cercetarea ştiinţifică, deşi condiţiile de semnificaţie statistică pot fi îndeplinite, este
posibilă apariţia a două tipuri de erori: putem respinge ipoteza nulă iar în realitate ea
să nu îndeplinească condiţiile de respingere la nivelul populaţiei sau putem să nu
respingem ipoteza nulă în situaţia în care ar trebui respinsă.
Eroarea de tip I este situaţia în care un cercetător respinge ipoteza nulă în
condiţiile în care aceasta nu ar fi trebuit respinsă iar eroarea de tip doi este situaţia în
care nu se respinge ipoteza nulă deşi ar trebui respinsă. Cele două tipuri de erori se
află într-un raport invers proporţional. Pe măsură ce cresc şansele de apariţie a erorii
de tip I, scad şansele de apariţie a erorii de tip II şi invers.
Din nefericire, cele mai multe cercetări riscă apariţia unei erori de tip I, care am
văzut că este şi cea mai gravă, neglijând posibilitatea de apariţie a erorii de tip II.
Eroarea de tip I corespunde pragului de semnificaţie de 0,05 (5%). Avem 5%
şanse să respingem ipoteza nulă în condiţiile în care s-ar dovedi adevărată.
Eroarea de tip doi corespunde unui prag de semnificaţie de 0,01 (1%). De data
aceasta avem doar 1% să respingem ipoteza nulă în condiţiile în care s-ar dovedi
adevărată, însă mult mai multe şanse să nu o respingem când ar trebui respinsă şi
astfel să comitem o eroare de tip II.
Rolul acestor erori este deosebit de important în cercetare. Să presupunem că o
firmă de medicamente descoperă un nou produs care opreşte evoluţia cancerului însă
are efecte secundare în ceea ce priveşte viaţa pacienţilor deoarece generează o serie de
produse toxice. Problema care se pune este la ce nivel de risc pot fi acceptate efectele
toxice în raport cu beneficiile pe care le poate aduce medicamentul. În urma unui
studiu, pot exista două posibilităţi:
• Prima posibilitate este cea corespunzătoare unei erori de tip I. Medicamentul
să fie pus pe piaţă în condiţiile în care pragul de semnificaţie este de 0,05. S-a
respins ipoteza nulă conform căreia medicamentul este toxic şi s-a optat în

8
 favoarea beneficiilor pe care le aduce. La un asemenea prag de semnificaţie s-
ar putea ca la nivelul populaţiei tratamentul să provoace mai multe decese
decât vindecări;
• A doua posibilitate este cea corespunzătoare unei erori de tip II. Medicamentul
să nu fie pus pe piaţă deoarece pragul de semnificaţie a fost mai mare de 0,01.
Deşi medicamentul poate opri evoluţia cancerului, totuşi riscul efectelor toxice
este mult prea mare pentru a fi acceptat. Oricum, este o situaţie mult mai
convenabilă în raport cu primul caz.
Cunoscând aceste tipuri de erori, cum le putem totuşi evita? Modalitatea cea
mai bună de evitare a erorilor este replicarea cercetării prin proiectarea unui alt studiu.
Dacă în urma unui alt studiu rezultatele se păstrează, nivelul de încredere în
concluziile extrase va creşte. Dacă observăm o singură dată un fenomen, există un
mare risc ca această observaţie să se datoreze întâmplării. Dacă îl observăm de două,
trei, patru ori, putem afirma cu mai mare certitudine că reprezintă un fenomen real,
reproductibil şi generalizabil.
În 1967, J.Galtung evidenţiază zece condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
o ipoteză pentru a fi validă:
1. Ipoteza trebuie sa fie generală - ceea ce presupune un “conţinut” mare al
ipotezei: “în orice condiţii spaţio-temporale concrete, relaţiile dintre
variabile trebuie să fie adevărate”. (Chelcea, 2001, 76)
2. Ipoteza trebuie să fie complexă. “Din punct de vedere al complexităţii,
relaţiile dintre doua ipoteze este ceteris paribus I2 > I1 daca n2 > n1”
(Chelcea, 2001, 76). Mai simplu, distingem ipoteze de nivel 1, cu o singură
variabilă, ipoteze de nivel 2, cu două variabile, etc.
3. Specificitatea ipotezei se referă la numărul de valori. “Se preferă ipotezele
în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două valori”.
(Chelcea, 2001, 77).
4. Determinarea ipotezei se referă la preferinţa analiştilor pentru ipotezele cu
grad înalt de determinare, în detrimentul ipotezelor înalt probabiliste.
5. Falsificabilitatea ipotezei se referă la faptul că, în cercetările empirice se
reţin doar ipotezele ce pot fi infirmate.
6. Ipotezele trebuie să fie testabile. În cercetările empirice se reţin doar
ipotezele ce pot fi testate (confirmate sau infirmate).

9
 7. Ipotezele trebuie să fie predictibile, să descrie şi să explice fenomenul.
8. Comunicabilitatea ipotezei se referă la acea calitate pe care trebuie să o
deţină o ipoteză astfel încât să aibă înţeles atât pentru specialişti, dar şi
pentru publicul larg.
9. Reproductibilitatea ipotezei presupune ca, prin repetarea demersului
cercetării se obţin aceleaşi concluzii. S.Chelcea (2001, 77) sublinia că,
pentru sociologie, de cea mai mare importanţă este “criteriul obiectivităţii”,
bazat pe reproductibilitatea intersubiectivă (reproducerea fenomenelor şi
analiza lor de către mai mulţi cercetători).
10. Ipoteza trebuie să fie utilă. S.Chelcea analizează schema lui Galtung (1967,
337) privind evaluarea ipotezelor după gradul lor de confirmare. În urma
“confruntării cu realitatea”, ipotezele “se plasează pe un continuum de la
totala lor falsificare până la deplina verificare”. (Chelcea, 2001, 78)

-1 0 +1

falsificare neconfirmare nedecidibil confirmare verificare

(fals) (neutilizabil) (utilizabil) (adevărat)

I.Mărginean (2000, 65) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze:

teoria-ipotetica şi ipotezele de cercetare.
a) Teoria-ipotetică este definită ca ”explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii
şi este adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile
prin ipoteze de cercetare verificabile” (Mărginean, 2000, 65). Teoria-
ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezida
exclusiv în puterea explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună
în domeniul respectiv, teoria-ipotetica este menţinută.
b) Ipotezele de cercetare – subliniază I.Mărginean – pot fi situate la diferite
niveluri de generalitate. Preluând tipologia lui R.Merton (“Social Theory
and Social Structure”, 1949), I.Mărginean clasifica ipotezele de cercetare în
ipoteze teoretice sau generale (ele propun interpretări noi faptelor şi
fenomenelor, sunt indirect testabile şi delimitează ceea ce a fost numit
“revoluţiile ştiinţifice”), şi ipoteze empirice sau de lucru (ele sunt testabile

10
 empiric în cercetările de teren şi sunt vehiculate în cadrul “ştiinţei
normale”).
“În procesul verificării ipotezelor empirice sunt derivate o serie de ipoteze statistice,
prin care variabilele sunt supuse analizelor comparative”. (Mărginean, 2000, 66)
Urmând aceeaşi logică, M.Grawitz (1972, 354) clasifică ipotezele, după gradul lor de
abstractizare, în trei clase: ipoteze de uniformitate, ipoteze de corelaţii empirice şi
ipoteze de relaţii dintre variabilele analitice.
a) În cazul primei clase de ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii
cazurilor, se urmăreşte o cuantificare a distribuţiei comportamentelor într-o
populaţie determinată (de exemplu, într-o cercetare empirică, se încearcă
verificarea ipotezei ca rata şomajului este mai mare la categoriile sociale cu
nivel de şcolarizare scăzut).
b) Ipotezele ce vizează corelaţiile empirice se referă la identificarea
caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării
comportamentelor lor. Este clasa de ipoteze cea mai frecvent întâlnită în
cercetările de teren (de exemplu, ipoteze de tip alcoolism-şomaj, structura
sexelor-şomaj, nivel de şcolarizare-şomaj, etc.)
S.Chelcea (2001, 79), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:
1. Prima modalitate constă din deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe
R.Bogdan şi A.Milcoveanu (1974), S.Chelcea subliniază: ”Considerând teoria
sociologica şi, mai general, din ştiinţele socio-umane ca un sistem de ipoteze care au
un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu raza
medie de generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin
cercetările empirice” (S.Chelcea, 2001,79).
Să simplificăm, folosind următoarea formulă:
Teoria de maximă
determină Teoria cu rază medie determină Ipoteze de nivel
generalitate
de generalitate minim de generalitate

(cuprinde ipoteze de include (cuprinde ipoteze de nivel include

nivel maxim, indirect mediu, indirect testabile) (direct testabile)
testabile)

2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a

ipotezelor în cercetările empirice. Cercetătorul, descoperă, prin intuiţie, relaţii între
faptele şi fenomenele observate, apoi, prin observaţie, formulează ipotezele despre

11
regularitatea probabilă a producerii relaţiilor şi a cauzalităţii fenomenelor şi
proceselor. (Chelcea, 2001)
3. A treia metoda de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele
din fizică, chimie, biologie.
“Una din cele mai fertile ipoteze privind rezistentă la persuasiune – ipoteza inoculării,
formulată de W.J.McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală
de sporire a rezistenţei organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii
expuşi la o serie de argumente slabe, resping mai apoi argumentele puternice ale
mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, 2001,80)
În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază ca ipotezele trebuie
să se fondeze pe fapte reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să
fie specifice (să nu se piardă în generalităţi) şi să fie “cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza
îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre fenomenele observabile încă necunoscute,
are un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi, sau are un conţinut bogat,
mai mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea, 2001)
În plus, ipotezele trebuie să fie formulate atât în termenii “dacă… atunci…”
(M.Grawitz, 1972), cât şi în termenii “cu cât… cu atât…” (Chelcea, 2001).
În fine, elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile praxiologice şi de nivelul de
dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale cercetătorului.

1.3 Proiectarea cercetării

Metodele statistice reprezintă un instrument de cercetare.. Nu putem obţine
niciodată mai mult decât am proiectat iniţial. Erorile de proiectare a cercetării induc
invariabil erori de analiză şi interpretare a datelor.
Proiectarea unei cercetări necesită răspunsul la o serie de întrebări, dintre care
cele mai importante sunt (Dowdy, şi alţii, 2004):
• Ce tratamente sau condiţii vor fi aplicate subiecţilor în vederea testării
ipotezelor;
• Care sunt variabilele de interes şi cum vor fi acestea măsurate;
• La ce nivel de precizie vor fi efectuate măsurătorile;
• Care va fi lotul de subiecţi pe care se va desfăşura cercetarea.

12
 Orice cercetare necesită un plan de cercetare numit şi design de cercetare. În
urma acestui plan se stabilesc variabilele ce vor fi analizate şi numărul de subiecţi
necesar.

1.4. Efectuarea observaţiilor

Cel puţin la nivel teoretic, un studiu nu trebuie să conţină alte erori exceptând
erorile aleatorii de măsurătoare determinate de erorile instrumentelor de măsură.
În literatura de specialitate se vehiculează frecvent termenul de bias vorbindu-
se, chiar şi la noi în ţară, de studii biasate. Biasul reprezintă tendinţa de afectare a
măsurării unei variabile de către anumiţi factori externi (Dowdy, şi alţii, 2004). Există
surse de asemenea erori determinate de instrumente (erori de calibrare a
instrumentului) de influenţa cercetătorului (proiectarea unui interviu în care există
tendinţa sugerării răspunsurilor) de efectele de halo (tendinţa unei evaluator de a fi
influenţat de evaluările anterioare) sau chiar de condiţiile atmosferice ori de subiecţii
înşişi.
Imediat după efectuarea observaţiilor se impune inspecţia datelor în vederea
depistării unor valori extreme, inconsistente cu celelalte date. Inconsistenţele de acest
tip vor fi analizate în vederea corectării datelor sau a eliminării acestora în cazul în
care metodele de corecţie şi ajustare a datelor nu determină rezultate satisfăcătoare..

1.5. Interpretarea datelor

Procesul de interpretare a datelor debutează, după cum am afirmat, cu analiza
inventarului statistic de bază. În urma acestui studiu se decide normalitatea sau lipsa
de normalitate a unei distribuţii, după care se aleg testele statistice necesare analizei
de date.
Aplicarea testelor statistice se face în vederea verificării ipotezei nule, proces
prin care decidem dacă datele experimentale sunt obţinute în condiţiile în care ipoteza
de nul este adevărată. Dacă diferenţa dintre ipoteza nulă şi datele experimentale nu se
datorează întâmplării (dacă pragul de semnificaţie este mai mic de valoarea stabilită
0,05) putem respinge ipoteza nulă, în caz contrar ipoteza nulă nu poate fi rejectată.
Trebuie să reţineţi faptul că procedeele statistice nu demonstrează nimic.
Metodele statistice descriu probabilitatea cu care un eveniment apare într-o populaţie.
Poate exista doar un singur caz din zece miliarde de cazuri care să demonstreze

13
acceptarea ipotezei nule. Prin metode statistice stabilim doar la ce nivel de încredere
putem respinge ipoteza nulă şi nu putem demonstra niciodată falsitatea acesteia.
După Dancey şi Reidy (Dancey, şi alţii, 2002), majoritatea testelor statistice le
utilizăm pentru a face o inferenţă de la studiul pe un eşantion spre caracteristicile
populaţiei. Deoarece caracteristicile populaţiei poartă numele de parametri, testele
utilizate poartă denumirea de teste parametrice. Pentru a putea însă utiliza testele
parametrice, este necesară îndeplinirea simultană a unor condiţii axiomatice. După
aceeaşi autori, (Dancey, şi alţii, 2002) există un număr de trei axiome necesare
utilizării testelor parametrice:
• Axioma normalităţii distribuţiei. Distribuţia scorurilor obţinute de către
subiecţi la variabilele analizate trebuie să fie o distribuţie normală. În absenţa
unei distribuţii normale nu pot fi utilizate teste parametrice. Reamintim că
utilizând testele parametrice facem asumpţia că media şi abaterea standard
reprezintă indicatori reprezentativi ai tendinţei centrale, respectiv împrăştierii.
Dacă această asumpţie este falsă, întreaga logică a aplicării testelor statistice
va fi şi ea falsă. Dacă distribuţia nu este normală vor fi aplicate tehnici de
normalizare a acesteia. Dacă nici în acest caz nu reuşim obţinerea unei
distribuţii normale vor fi utilizate teste nonparametrice.
• Axioma omogenităţii varianţelor. Reprezintă o a doua asumpţie importantă
care postulează că varianţa populaţiilor trebuie să fie aproximativ egală. Ca şi
în cazul primei axiome, nu putem şti dacă varianţa populaţiei este aproximativ
egală şi ne vom rezuma la studiul varianţei eşantionului sau lotului de
cercetare.
• Axioma scorurilor extreme. Cea de-a treia axiomă postulează inexistenţa
scorurilor extreme în distribuţia statistică. Acest lucru este evident din raţiuni
ce ţin de utilizarea mediei.
Autorii suscitaţi nu menţionează însă o cerinţă importantă şi anume cea a
nivelului de măsură. Evident, nu putem utiliza media şi abaterea standard decât la
variabile aflate la un nivel de măsură cel puţin de interval. Este absurd să vorbim de
distribuţie normală în cadrul variabilelor nominale sau ordinale.

1.6 Formularea concluziilor

14
 Formularea concluziilor reprezintă etapa finală a oricărei cercetări ştiinţifice şi
rezumă întregul demers ştiinţific prezentat mai sus. Decizia luată va fi o decizie
probabilistică şi consistentă cu datele experimentale. Dacă pragul de semnificaţie este
mai mare decât pragul acceptat, atunci probabil ipoteza nulă este adevărată şi va
trebui acceptată. În caz contrar putem respinge ipoteza nulă. Ipoteza experimentală nu
poate fi respinsă sau acceptată. Singura decizie pe care o putem lua se referă la
ipoteza de nul.

15
 Metodologia cercetărilor sociologice.
Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru.
Etapele cercetării sociologice. Strategii de cercetare.

3.1. Metodologia cercetărilor socio-umane.

Metodologia (grec. methodos = drum şi logos = ştiinţa) desemnează ştiinţa

efectuării cercetării. Este vorba despre « o disciplină generală în care se dezvoltă
modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor
care intervin în cercetarea vieţii sociale ». (I.Mărginean, 2000, 53)
Dacă iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării (I.Fawcett, F.Downs,
1992), accepţia actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei,
strâns legată de epistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o metodologie
generală. Există doar metodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării
sociologice. (L.Vlăsceanu, 1982, 15-21)
Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor
aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi
formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât
şi cai de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.» (L.Vlăsceanu,
1993, Dicţionar de sociologie, 353-355)
În accepţia extinsă, metodologia este definită ca un domeniu al epistemologiei.
Se realizează astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor
conceptuale, teoretice şi de cercetare ale cunoaşterii.
În accepţie restrânsă metodologia se referă doar « la tehnicile şi strategiile
angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale adecvării
cercetării ». (D.Jary, J.Jary, 1991)
Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica socială o constituie (conform
I.Mărginean, 2000, 53-97) concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate
definiţiile obiectului studiat. La aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în
legătură cu realizarea cercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională.
« Întrucât în sociologie nu există încă o paradigmă unică, ci structuri teoretice
alternative, care uneori sunt concurente, alteori complementare, fiecare teorie
sociologică majoră a tins să-şi formuleze propria metodologie. » (L.Vlăsceanu, 1993)

16
 În literatura de specialitate exemplele sunt numeroase : E.Durkheim a formulat
« regulile metodei sociologice », adecvate concepţiei sale despre societate, M.Weber a
construit o « metodologie concordantă cu sociologia interpretativă » etc.
În funcţie de metodologia utilizată şi finalitatea practic politica a discursului
teoretic, Brian Fay (1975, în L.Vlăsceanu, 1982) descrie trei orientări teoretice în
sociologie : pozitiviste, interpretative şi critice.
Luând ca punct de plecare căile de producere a cunoaşterii în ştiinţele sociale
comparativ cu cele din ştiinţele naturii, Mircea Flonta (1981) evidenţiază două
orientări metodologice dominante în ştiinţele sociale.
Monismul metodologic reprezintă, după Flonta, poziţia celor care afirmă unitatea
metodei ştiinţei şi necesitatea de a orienta cercetarea în ştiinţele sociale după criterii
de raţionalitate şi ştiinţificitate degajate prin analiza metodei ştiinţelor teoretice ale
naturii. La polul opus se situează dualismul metodologic, respectiv poziţia acelor
analişti care susţin autonomia metodologică a disciplinelor sociale şi istorice.
În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale,
C.Zamfir (1979) considera că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie
idealistă, fie o strategie materialistă. În sfârşit, L.Vlăsceanu (1982, 37-42) distinge tot
în funcţie de modelul teoretic general aplicat pentru explicarea vieţii sociale, două
practici metodologice complementare : cea obiectivă si, respectiv, practica
metodologică interpretativă.
În cadrul practicii metodologice obiective se urmăreşte dezvoltarea sociologiei
după modelul ştiinţelor naturii : faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte şi
sunt explicate prin alte fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice
principale ale poziţiei metodologiei obiective sunt explicaţia şi predicţia bazate pe
analiza factorilor determinativi sau a cauzelor. Deşi unitară la nivelul celor mai
generale principii, practica metodologică « obiectivă » a evoluat de la pozitivism la
operaţionalism (după deceniul al patrulea al secolului al XX-lea) apoi la empirism (in
a doua jumătate a secolului al XX-lea) ca apoi să se consacre sub forma analizei
structurale, analizei funcţionale sau a analizei sistemice a socialului.
Vom detalia aceste curente sociologice separat, în următorul capitol al cărţii.
În practica metodologică interpretativă « se pune accentul pe specificul
subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării
analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de actorii sociali în
interacţiunile şi situaţiile lor sociale » (L.Vlăsceanu, 1982, 98-90). Conceptele

17
epistemologice principale sunt înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective
ale comportamentelor situaţionale, prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii.
Practica metodologică interpretativă, formulată de filosofia socială neokantiană şi
dezvoltată de sociologia interpretativă a lui Max Weber, a evoluat către interacţionism
simbolic (G.H.Mead, anii ’30), sociologie fenomenologică (A.Schutz, anii ’50) şi
etnometodologie (H.Garfinkel, anii ’60). Şi acestor curente sociologice la vom acorda
o atenţie specială în capitolul următor.
În condiţiile diviziunii abordărilor metodologice, consideră Vlăsceanu, analistul
social « se confruntă, în realizarea şi finalizarea unei cercetări, cu mai multe
deschideri opţionale, atât la nivelul postulării sau construcţiei teoretice, cât şi la cel al
elaborării proiectului unei investigaţii. Deschiderile opţionale îi apar în forma
polarizată : pozitivare sau interpretare a datelor, individualism sau holism
metodologic, obiectivitate sau implicare ideologica, filosofie sau ştiinţa socială.
Aceste opţiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci complementare. »
(L.Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 353-355) În capitolul al doilea al
acestei cărţi, consacrat teoriilor sociologice clasice şi contemporane, vom sublinia
principalele aspecte ale acestor deschideri opţionale, aşa cum au fost ele analizate de
R.Boudon, L.Vlăsceanu şi A.Giddens.
Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la
comportamentele colective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii :
(cf. Chelcea, 2001, 55-59)
1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională,
directă, trebuie să confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela
al descoperirii planetei Neptun, intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp
înainte de descoperirea ei practică).
2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai
cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate
eronate. Acest principiu pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii
în ştiinţele sociale şi comportamentale. R.Boudon (1969) subliniază că « metoda
comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are
aplicabilitate în ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta »
(în S.Chelcea, 2001, 57)
Pentru a demonstra cum, uneori, intuiţia ne conduce la rezultate eronate,
S.Chelcea dă următorul exemplu, citându-l pe Veyne (1971/1999, 118) : « Într-o

18
anchetă sociologică desfăşurată în Franţa (1961) în rândurile populaţiei de origine
poloneză s-a constatat că între ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea în
societatea franceză există o corelaţie directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să
credem că ataşamentul faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn al
slabei integrări în societatea de adopţiune. Explicaţia este alta : succesul integrării
imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini
etc.). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine arată că persoanele respective
aparţin grupelor primare, care sunt capabile să susţină efortul de integrare a
individului în societatea de primire. Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica
înseamnă « a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale ». În
cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependenţa individului faţă de
grupul primar. (S.Chelcea, 2001, 57)
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a
metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi
calitative (de exemplu, analiza de conţinut).
4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea
morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale.
I.Mărginean (2000, 54-97) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari
componente, respectiv :
a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii
metodologice care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul
conceptual specific) cât şi în fazele de realizare şi finalizare (interpretare, explicare,
comunicare a rezultatelor).
În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un « set de reguli
ale unei bune cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce
trebuie rezolvate în efectuarea unei cercetări, precum şi ca proceduri de rezolvare,
respectiv cum să acţioneze » (Mărginean, 2000, 55). Prin conceperea normativităţii
metodologice se lasă o largă libertate cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o
cercetare. Există însă o singură condiţie : să respecte codul deontologic profesional de
efectuare a cercetărilor, ceea ce presupune calificare adecvată, corectitudine şi
obiectivitate.
b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.

19
c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor
cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului
ştiinţific al sociologiei.
« A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare
ale activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile parţiale în teorii cu grad mai
înalt de generalitate. » (Mărginean, 2000, 73)
În acest sens, B.Glaser (1967) notifică două strategii de teoretizare. Prima, caută
descoperirea (generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie că se are în vedere un
anumit segment social (Substantive Theory) sau ansamblul vieţii sociale (Formal
Theory). În acest caz, analistul aplică metoda comparativă de analiză a diferitelor
grupuri cu referire la un domeniu de interes. A doua strategie, constă în verificarea
teoriilor dinainte formulate, realizând testarea ipotezelor în condiţii de
repezentativitate statistică.
Între aceste două strategii de teoretizare, R.Merton (1968) în « Social Theory
and Social Structure », introduce noţiunea de « teorie de rang mediu » înţeleasă drept
un set de propoziţii interrelaţionate logic şi de la care se pot deriva uniformităţi
empirice. Teoria de rang mediu se situează, subliniază Merton, între detaliile elaborate
în baza ipotezelor implicate în cercetarea de zi cu zi pe de o parte, şi, pe de altă parte,
teoriile generale ale sistemelor sociale. Teoria de rang mediu pleacă de la idei simple
(ipoteze specifice) care sunt testate pentru a fi confirmate/infirmate empiric. R.Merton
sistematizează atributele teoriilor de rang mediu în cinci clase :
a) Teoriile de rang mediu reprezintă un set limitat de asumpţii de la care sunt derivate
ipotezele şi confirmate în investigaţia empirică;
b) Deşi au valoare explicativă independentă, aceste teorii sunt integrate într-o reţea
mai largă de relaţii ;
c) Sunt suficient de abstracte pentru a se ocupa de diferite sfere de comportament
social şi structuri sociale, trecând dincolo de generalizările empirice ;
d) Fac distincţie între nivelurile macro şi microsocial ;
e) Sunt compatibile cu o varietate de sisteme de gândire sociologică şi pot fi integrate
în teorii generale. (Marginean, 2000, 73-75)
Toate aceste cerinţe , consideră Mărginean, sunt « dificil dacă nu imposibil de
atins în studierea fenomenelor sociale… Cert este că, până în prezent, construcţiile
formalizate, axiomatice, nu reprezintă o practică semnificativă şi nici eficienţă în
sociologie ». (Mărginean, 2000, 74)

20
Pentru că limbajul rămâne elementul construcţiilor teoretice, impreciziile sale au drept
consecinţă definirea « relativă » a termenilor. Din această cauză, spune Mărginean,
este nevoie de formalizare în ştiinţele socio-umane. În acord cu obiectivele
cercetărilor, Fawcett şi Downs (1992) identifică trei tipuri de teorii : teorii empirice
sau descriptive, teorii explicative, bazate pe analize corelaţionale, şi teorii predicative
(ce presupun cercetări experimentale). Aşa cum am mai menţionat, ne vom ocupa de
studiul teoriilor şi al paradigmelor în ştiinţele socio-umane într-un capitol separat. Să
ne întoarcem însă la analiza realizată de L.Vlăsceanu (1982) referitoare la
metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane. Există, spune Vlăsceanu, patru clase
de elemente ale metodologiei sociologice :
a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura
paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a
abordării realităţii sociale ;
b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia,
experimentul, ancheta) ;
c) tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice de
ordonare, sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor
privitoare la semnificaţiile lor teoretice ;
d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică
pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi
predicţii teoretice. (Vlăsceanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 354)
L.Vlăsceanu preia şi dezvoltă analiza lui P.Lazarsfeld (1965) referitoare la
temele metodologiei care, ar putea fi schematizate astfel :
1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,
2. analiza conceptelor (clarificarea înţelesului acestora, corectitudinea definirii lor,
analiza limbajului utilizat),
3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare (aici fiind inclusă şi respectarea
regulilor de alcătuire a instrumentelor de lucru),
4. analiza raportului metode-tehnici utilizate (aici Vlasceanu introduce conceptul de
« raport optim de utilizare »,
5. formalizarea raţionamentelor.
Concluzia lui L.Vlăsceanu este aceea că putem vorbi de două surse referenţiale
ale constituirii metodologiei sociologice. Prima sursă o reprezintă teoria sociologică :
« teoria sociologică este scopul şi premisa cercetării ; metodologia este sistemul de

21
norme, tehnici şi metode prin care o teorie este testată, controlată şi dezvoltată
empiric » (Vlăsceanu, 1982, 15-27). A doua sursă o reprezintă metodele şi tehnicile
de cercetare consacrate în istoria dezvoltării sociologiei.
-Propoziţiile formulate la nivel teoretic se convertesc explicativ în principii
metodologice.
-Teoria, luată ca referinţă, sugerează pe de o parte ipotezele sau problemele
cercetării, iar pe de altă parte metodele şi tehnicile de investigare.
-Prin analiza metodologică se reconstruieşte în plan teoretic realitatea socială.
(Vlăsceanu, 1982)
Să facem câteva precizări terminologice referitoare la înţelesul conceptelor de metodă,
tehnică, procedeu şi instrument de investigare. R.Caude (1964) defineşte metodologia
ca fiind « ştiinţa metodelor », ştiinţa integrată a metodelor, « metoda fiind demersul
raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme ».
Metodologia subsumează metodele. Metodele subsumează tehnicile de cercetare.
Tehnicile subsumează procedeele de investigare iar procedeele subsumează
instrumentele de investigare. Între toate acestea, spune L.Vlasceanu (1982), există
legături de sub şi supraordonare generate pe de o parte de gradul de abstractizare sau
nivelul la care operează, iar pe de alta parte de raportul în care se afla cu nivelul
teoretic.
Dacă în privinţa accepţiunilor date acestor termeni nu exista unanimitate, în
ceea ce priveşte dispunerea lor pe poziţii de supraordonare (respectiv – subordonare)
sau în ceea ce priveşte diferentele de grad de abstractizare pe care îl presupun, acordul
teoreticienilor este mai pronunţat. S. Chelcea (1992, 25-30) spre exemplu, reprezintă
schematic relaţia dintre caile de cercetare astfel:

Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie)

Metode M1 M2 ....................... Mn Metode
Tehnici T1 T2 ........................ Tn Tehnici
Procedee P1 P2 P3 .................. Pn Procedee
Instrumente de investigare I1 I2 I3 I4 ............... In II Instrum.de investigare
Nivelul empiric al cercetării

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă, în ştiinţele

sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se

22
foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindu-i-se când un sens prea larg (metoda
statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust .(Chelcea, 2001, 48)
M.Grawitz (1972, 18) remarca faptul că în ştiinţele umane, noţiunea de metoda
este ambiguă, utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural
(metode de culegere a datelor, etc.)
Gândirea metodică asigură coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre
mintale cu realitatea obiectiva.
Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea
ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, 44) care, la rândul lor, vor fi
operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete
de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul
operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin
autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul
tipărit) ca instrument de investigare’’.
La fel am putea detalia şi în ceea ce priveşte metoda observaţiei în cazul unei
anchete de explorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observaţia
participativă’’, un procedeu pentru acest tip de observaţie ar fi modalitatea de
înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare – ghidul de observaţie.
Apărută sub presiunea unor insuficienţe ale funcţionării socialului, sociologia a
evoluat prin proliferarea metodelor până la a-şi contura metodologii de investigare
bazate pe o anumita concepţie epistemologică.
Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare
prin care să se surprindă apropierea sau convergenţa lor.
După criteriul temporal, J.C.Plano (1993, 97) vorbeşte de metode
longitudinale sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.)
şi metode transversale sau ,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele etc).
Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale unui
grup de studenţi se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune
cercetarea aceluiaşi grup pe toată durata colegiului sau facultăţii ori se poate folosi
metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri –
câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va termina
în câţiva ani în timp ce, prin metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.

23
 După criteriul funcţiei îndeplinite (I.Coanda, 1987, 202-203) în procesul
cercetării putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea
conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia,
analiza de conţinut etc.).
După criteriul credibilităţii datelor (V.Miftode, 1982, 59) obţinute în cercetare
se poate face distincţia între metode principale şi metode secundare. Primele
(observaţia, experimentul, documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi
înlesnesc o cunoaştere predominant sociologică iar secundele (interviul, chestionarul,
sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica sociometrică) oferă informaţii cu
valoare de opinie şi permit o cunoaştere predominant psihosociologică.
Metodele sociologiei ar putea fi clasificate şi după alte criterii: numărul unităţilor
sociale luate în studiu (metode statistice şi metode cazuistice), după gradul de corelare
şi asociere în cercetare, după gradul de implicare a cercetătorului în provocarea
manifestărilor socialului ş.a.m.d.
Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J.Plano, metoda
ştiinţifică presupune următoarele momente:
a) ,,identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga
implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” (J.Plano, 1993, 96).
Septimiu Chelcea (2001, 48-50) clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
a) Astfel după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care
urmăresc descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele şi
procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia,
ancheta sociologică, etc.) şi metode longitudinale (care studiază evoluţia
fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) După criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al
cercetătorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele

24
 experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic),
metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia
socială provocată, etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor
sociale).
c) După numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele
statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de
exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.) şi metodele
cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene
socio-umane (biografia, monografia, etc.).
d) În sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem
între metodele de culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare
statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor
(metode calitative şi metode cantitative) şi metodele de interpretare a
datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele
interpretative, etc.)
A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de
teren (sau observaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi
chestionare cu întrebări deschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi
combinare comparativă) şi experimentul. Iată care sunt, schematizate, avantajele şi
limitele utilizării acestor metode în cercetarea sociologică.

Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică

Metode de cercetare Avantaje Limitări

De obicei produce informaţii mai bogate şi mai
detaliate decât alte metode.
Munca de teren Oferă cercetătorului flexibilitatea de a modifica
strategii şi de a urma noi indicii.
Face posibilă culegerea eficientă de date
Ancheta despre mulţimi mari de indivizi.
Poate oferi izvoare de materiale detaliate,
precum şi date despre numere mari, în funcţie
Cercetarea
de tipul de documente studiate.
documentară Este deseori esenţial atunci când un studiu este,
fie complet istoric, fie are o dimensiune
istorică definită.
Influenţa unor variabile specifice poate fi
controlată de către investigator.
Experimentul
De obicei este mai uşor de repetat pentru
cercetătorii ulteriori.
(sursa : A.Giddens, 2001, 589)
Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea
unor grupuri sau comunităţi relativ mici.
Descoperirile se pot aplica doar grupurilor sau
comunităţilor studiate: nu se poate generaliza, pe
baza unui singur studiu de muncă în teren.
Materialul strâns poate fi superficial; acolo unde
un chestionar este standardizat, pot fi făcute
observaţii pe baza deosebirilor importante dintre
punctele de vedere ale celor care răspund.
Răspunsurile pot reflecta ceea ce oamenii susţin
că cred, nu ceea ce cred ei cu adevărat.
Cercetătorul este dependent de sursele care există
şi care pot fi doar parţiale.
Izvoarele pot fi greu de interpretat, din punctul de
vedere al măsurii în care reprezintă tendinţele
reale, cum ar fi în cazul unor statistici oficiale.
Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în
laborator.
Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de
situaţia lor experimentală.

25
 O metodă proprie de cercetare pentru ştiinţa sociologiei este propusă de Petre
Andrei (1975, vol.2, 352-362) : când vorbim despre obiectul de studiu al sociologiei,
“societatea în unitatea şi diversitatea laturilor sale, în integralitatea sa”, “în nici un
caz nu se mai poate vorbi despre întrebuinţarea metodei naturaliste în explicarea
vieţii sociale”.
Pentru ştiinţa sociologiei, susţine Andrei, “metoda cea mai adecvată nu poate fi decât
cea integralistă, cu ajutorul căreia se studiază orice proces şi fenomen social prin
prisma totului social, prin raportarea acestuia la viaţa socială în integralitatea sa.”
(Andrei, 1975, 352-362)
Metoda integralistă este determinată, în concepţia lui Andrei, de faptul că viaţa socială
este mult mai complexă decât natura, “mult mai schimbătoare decât aceasta”.
Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripţii
metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de
creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)”
(Dicţionar de filosofie, 1978, 692).
Definiţia dată termenului de “tehnica” utilizat în ştiinţele sociale şi comportamentale
este ambiguu pentru că, nu întotdeauna se fac distincţiile cuvenite între metode şi
tehnici sau tehnici şi procedee.
În majoritatea cazurilor, pentru depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor si,
respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrările apar sub titlul ”Metode şi tehnici”
(Chelcea, 2001, 49).
Ignorând polemicile, Chelcea (2001, 49-50) defineşte tehnicile de cercetare
subsumate metodelor ca referitoare la demersul operaţional al abordării fenomenelor
de studiu. Aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici. Fiecare tehnică
poate fi aplicată în modalităţi diferite.
Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor
de investigare.
Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de care se
foloseşte analistul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor (fişa de înregistrare,
aparat, etc.)
“Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare, se subsumează
perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă”
(Chelcea, 2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ţine, de

26
adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Respectarea cerinţei
adecvării priveşte toate elementele, fie acestea metode, tehnici şi procedee de lucru,
fie forme de instrumente de cercetare.
Totodată, este posibil să utilizăm mai multe metode, tehnici, procedee şi instrumente
în studiul aceluiaşi domeniu.

3.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetării sociologice.

Procesul de cercetare cuprinde , după A.Giddens, mai multe trepte distincte care
încep din momentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei
devin disponibile în forma scrisă. (Giddens, 2001, 577-600)
Iată cum schematizează A.Giddens etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.
“Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi
enigme (adică, n.n.) … un spaţiu gol în “înţelegerea noastră” (Giddens, 2001, 579)
Din ce motiv se schimbă schemele de credinţă religioasă? Din ce cauză femeile sunt
slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi
sugerate de lipsurile din literatura existentă, de dezbateri teoretice sau de aspecte
practice din lumea socială.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei. Cercetătorul trebuie să
se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este
relaţia dintre variabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie
formulată în aşa fel încât materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susţine, fie o
vor infirma.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de
cercetare (experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea
depinde de obiectivele globale ale studiului, precum şi de aspectele comportamentului
ce urmează a fi analizat.
5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.
7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este
semnificaţia lor? În ce fel se relaţionează cu descoperirile anterioare? De regulă
publicat sub formă de articol sau carte, raportul de cercetare oferă informaţii precise
referitoare la natura cercetării căutând, în acelaşi timp să justifice concluziile

27
rezultate. Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri,
sugerând astfel posibile cercetări ulterioare.
Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) consideră
că, într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:
I) Determinarea obiectului investigaţiei.
Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:
A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al
iniţiatorilor investigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de
factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare şi al personalului
auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din
timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei
categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii:
a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul
schimbărilor sociale (aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de
vedere al sistemului social însuşi (ca în cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock);
b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social
concret în care sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer);
c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul
cercetărilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme
sociologice ce pot face obiectul investigaţiei sociologice, încă două clase de
probleme:
d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a
populaţiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc.
e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al
sistemului de statusuri şi roluri sociale.
B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea
conceptelor în “evenimente observabile”.
Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la
nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce
apar la nivelul construcţiilor teoretice. Definirea operaţională permite numărarea şi
măsurarea evenimentelor (cu condiţia obligatorie a specificării procedeului şi al
materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).
C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune
găsirea indicatorilor sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca

28
fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un
raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea
corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte
operaţionale un grad înalt de validitate.
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar
indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de
conţinere şi, respectiv, puterea lor de discriminare.
E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei
sociologice. În construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:
a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;
b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la
“0 la 100” sau “-100 la +100”);
c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.
II) Preancheta.
Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea
obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile,
selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează
costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de încheiere
a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea
investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia aferentă
problemei de cercetat.
III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor
cercetării.
În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se
prevăd a fi obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezintă
enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow).
Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul
faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total (S.Chelcea, Note de curs,
Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea (S.Chelcea, Note de
curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de ipoteze
confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel
intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie
menţionată să extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct
testabile prin cercetare empirică.

29
 Ipoteze de nivel maxim
(t. sociologica) 1
Ipoteza indirect
testabilă.

Ipoteze de nivel
intermediar 2
(t. cu raza medie)
Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze de nivel minim 3a 3b 3c …3n

(ip. de lucru)
Ipoteze direct
testabile.

Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei

dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între
fenomene: de prezenţă, de absenţă sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de
lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”.
IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă
care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei
sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.
V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai
adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste
nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a
probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să
lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).
Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii
de referinţă, probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de
persoane probabilitatea de eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea
este de 5%. Pentru un eşantion de 10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade
la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât volumul eşantionului este mai mare, cu atât
probabilitatea de eroare este mai mică.

30
Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de
tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea
eşantionului – universul anchetei.
Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din
populaţia investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze
de sondaj convenabile (fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de
costul anchetei, cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare
simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare Panel, eşantionare pe cote,
randomizare, etc.).
VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.
Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus
(tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de
accesibilitate şi costuri.
De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că
acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei
indirecte (respectiv de cercetare a documentelor).
Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice,
asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie, serendipitatea
este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări, fenomene sau
evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în
contextul unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe posibilităţile de descoperire,
din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor rezultate importante care nu erau
iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale). (sursa:
Dicţionar de sociologie, 1993, 539)
R.Konig consideră că cel mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de
cercetătorul instruit: “Nu observaţia naivă a unui observator naiv, ci, dimpotrivă
observaţia naivă a unui observator instruit constituie serendipity-pattern” (S.Chelcea,
Note de curs, Univ.Buc., 1991)
VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa
standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea
tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă
garanţia validităţii concluziilor. De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează
accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin pretestare a instrumentului

31
de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce
răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat.
Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul
calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc
universul anchetei.
VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a
instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).
IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.
X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.
Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt
clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune
codificare şi tabulare.
Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui
număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează
şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul
încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici mai multe probleme legate de
codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea
codurilor.
Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor
codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.
XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei
sociologice. În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute
din investigaţie, să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate.
XII) Redactarea raportului de cercetare.
Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în problema
studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor
anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a procedeelor utilizate
pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi un
rezumat al interpretării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)
Th.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie făcută
în raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, să se
elaboreze grile de evaluare care să cuprindă:
a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la
foarte semnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ, la nesemnificativ.

32
b) tehnica utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului, la
gradele de utilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor.
c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt
rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele propuse.
d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al
rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice
(pe o scală a utilităţii, de la foarte utile la utile şi respectiv inutile).
Înainte de a încheia acest capitol, ne simţim datori să atragem atenţia asupra
unei dileme etice cu care, deseori, cercetarea sociologica îl supune pe investigator.
Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecţii cercetării sunt supuşi unor tehnici ce au
în vedere înşelarea de către cercetător, fie atunci când publicarea descoperirilor
cercetării ar putea avea influenţe dăunătoare asupra sentimentelor sau vieţii celor
studiaţi. La aceste probleme nu există o soluţie satisfăcătoare pe de-a-ntregul, dar toţi
cercetătorii trebuie să fie atenţi la dilemele care apar.

3.3. Strategii de cercetare.

D.Miller (1991) elaborează trei modele de cercetare sociologică în funcţie de natura
problemei, scopul cercetării, teoria ghid şi tehnicile adecvate:
a) Cercetarea fundamentală (pură) are ca obiectiv obţinerea de cunoştinţe noi şi
dezvoltarea teoriei. Metodologia sa are valoare generală .
b) Cercetarea aplicativă este orientată spre analiza problemelor sociale şi spre
determinarea de soluţii pentru rezolvare (contribuţie la fundamentarea
procesului decizional).
c) Cercetarea evaluativă constă în determinarea efectelor diferitelor acţiuni
întreprinse în societate (evaluarea de impact şi evaluarea normativă).
În ceea ce priveşte strategiile de cercetare socială, I.Mărginean (2000, 57-96)
distinge între strategii experimentale şi neexperimentale; strategii comparative şi
noncomparative; strategii cu o singură metodă sau cu mai multe metode; studii de caz
(monografii) sau ale fenomenelor de masă; longitudinale sau transversale; cu
interacţiunea cercetător-subiect (obtrusivă) şi fără interacţiune; interactivă (se
conferă un rol activ subiectului în definirea cercetării) şi noninteractivă. Clasificarea
strategiilor din perspectiva cuplului calitate – cantitate este cea mai controversată.
Deşi în cercetarea cantitativă se utilizează ca metodă observaţia externă iar ca tehnică
interviul structurat, în timp ce în cercetarea calitativă se face apel la observaţia

33
participativă, ca metodă, şi la interviul nestructurat, ca tehnică, I.Mărginean (2000)
consideră că nu trebuie admisă o “ruptură” între ele. “Nevoia de cunoaştere cât mai
adecvată a realităţii sociale ar trebui să conducă la combinarea celor două strategii…
Este de aşteptat ca unele cercetări să fie mai pronunţat calitative, iar altele mai
pronunţat cantitative, dar nu este de acceptat ca ele să fie exclusiv cantitative sau
exclusiv calitative, pentru că vor fi unilaterale.” (Mărginean, 2000, 61)
În ultimă instanţă, subliniază I.Mărginean, interdependenţa determinărilor
calitative şi a celor cantitative este mai mult evidentă pentru că, dacă studiile
calitative contribuie la evidenţierea naturii fenomenelor (rămânând însă la un nivel
descriptiv), studiile cantitative permit determinarea parametrilor specifici
manifestărilor fenomenelor (frecvenţa, probabilitate, intensitate).
Disputa cantitativ – calitativ în strategiile de cercetare transcede graniţa sociologiei :
cea mai mare opoziţie privind opţiunea bilaterală cantitativ – calitativ a cercetării vine
din partea analiştilor politici, antropologilor şi etnografilor. Opţiunea unilateralităţii în
favoarea calităţii în cercetare este determinată şi de costul demersului ştiinţific
(opţiunea cantitativă presupune un buget mare şi un personal numeros).
În concluzie, în funcţie de natura informaţiilor de care avem nevoie la un
moment dat, fie că sunt cantitative sau calitative, trebuie să optăm pentru modalităţi
adecvate de cercetare, atât pentru înţelegerea datelor, cât şi pentru analiza lor.

34
 DOCUMENTELE JURIDICE SI NONJURIDICE ÎN
CERCETAREA SOCIOLOGICA

Cercetarea documentelor sociale – cale directa de cunoastere a vietii dreptului.

Este unanim cunoscut faptul ca cercetarea sociologica a dreptului se realizeaza, în
primul rând, pe calea observarii directe a fenomenelor juridice. Dar, întrucât dreptul
ca fenomen social are o îndelungata istorie si o foarte larga paleta de manifestari,
multe aspecte ale vietii sale scapa acestei metode de cunoastere. În aceste conditii,
cercetarea documentelor juridice si a celor nejuridice se constituie într-o cale
indirecta, cu caracter complementar, de cunoastere a dreptului . Orientarea sociologiei
dreptului spre cercetarea unor izvoare de acest fel se justifica si prin aceea ca, în
ultima instanta, asa dupa cum arata Charles Seignobos, un document reprezinta „o
urma lasata de un fapt”.1 Sau, dupa cum observa profesorul Jean Carbonnier, „un
document fara a avea prin el însusi nimic juridic, poate sa contina un mesaj interesant
pentru sociologia dreptului”.2
Multitudinea manifestarilor dreptului în cadrul societatii umane a condus, de-a
lungul timpului, la acumularea unui volum impresionant de documente sociale
relative la viata acestuia. Ori, asa stând lucrurile, cercetarea documentelor juridice si
nonjuridice, desi este o cercetare indirecta, ne ofera posibilitatea reconstituirii vietii
trecute si a descrierii unor fenomene si procese contemporane din perimetrul
dreptului. De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul ca utilizarea
documentelor în cercetarile de sociologia dreptului asigura o diversificare a
informatiilor, iar nu de putine ori, acestea reprezinta singurele surse de informare
asupra unor aspecte ale vietii juridice ce s-a petrecut, uneori, cu mult timp în urma, în
anumite comunitati umane sau societati.
Spre deosebire de istoricul dreptului, care, pentru cunoasterea vietii juridice se
serveste cu precadere de documente juridice oficiale, sociologul dreptului utilizeaza
ca surse de informare specifice cercetarii sociologico-juridice atât documentele de
natura juridica, cât si cele de factura nonjuridica, dar care au calitatea de a contine
anumite informatii relative la viata dreptului, fie ca acestea sunt documente oficiale

1
Charles Seignobos, La méthode historique appliquée aux sciences socials, Félix Alcan, Paris, 1901, p.17.
2
Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, p.263-264.

35
sau neoficiale, publice sau personale, documente scrise sau nescrise (obiecte,
fotografii, desene, înregistrari audio sau video, filme etc.).
Cercetarea documentelor juridice si nonjuridice întâmpina greutati mai mici sau
mai mari în functie de apartenenta acestora la un tip sau altul de societate. De regula
sunt luate în calcul trei tipuri de societati: societatile contemporane de tip modern;
societatile contemporane de tip arhaic si, în fine societatile disparute.3
În societatile contemporane moderne, cercetarea se poate realiza cel mai usor,
întrucât sursele documentare juridice, cât si cele nonjuridice exista din abundenta si
într-o larga varietate. Mai mult decât atât, în ceea ce priveste existenta unora dintre ele
se constata chiar o supraabundenta, fapt care, de multe ori, creeaza reale dificultati
sociologului în selectia acestora. Fara doar si poate ca cele mai numeroase si, în
acelasi timp, cele mai importante, sunt documentele juridice si nonjuridice scrise. De
aceea, atentia cercetatorului se va îndrepta, cu precadere, spre analiza acestor tipuri de
documente. Dar, acest fapt nu exclude, ci, dimpotriva, impune orientarea cercetarii si
spre alte tipuri de documente sociale, precum sunt emisiunile radio si t.v., filmele
documentare si artistice, fotografiile, înregistrarile audio si video, sit-urile de pe
Internet, benzile desenate etc. Utilizarea de catre sociologul dreptului a documentelor
juridice si nonjuridice nescrise va asigura o diversificare a informatiilor ce prezinta
interes pentru mai buna cunoastere si corecta surprindere a diferitelor aspecte ale
vietii juridice contemporane dintr-o societate sau alta, dintr-o comunitate sau alta.
În ceea ce priveste societatile primitive din zilele noastre, etnologia juridica a
demonstrat ca si acestea au un drept al lor, care, chiar daca se afla într-o forma
rudimentara sau într-un stadiu incipient, nu este diferit de dreptul nostru actual. Se
pune întrebarea daca este important sa cunoastem acest drept. Asa cum preciza H.
Lévy-Bruhl, în ceea ce priveste utilitatea cunoasterii dreptului societatilor primitive ,
raspunsul nu poate fi mai putin pozitiv ca acela ce priveste existenta unui drept în
cadrul acestor societati.4 Un sociolog al dreptului nu trebuie sa faca discriminari în
ceea ce priveste sistemele juridice ale diferitelor tipuri de societati: în ochii sai, toate
trebuie sa fie, în mod egal, îndreptatite de a fi cercetate, fie ca au apartinut unor
societati primitive mai apropiate sau mai îndepartate în timp sau în spatiu, fie ca au
guvernat viata unor societati de mult apuse, fie ca reprezinta o parte integranta a
societatilor moderne din zilele noastre. Autorul francez adauga faptul ca „drepturile

3
Henri Lévy-Bruhl, Sociologie du droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1971, p.98.
4
Ibidem, p.104.

36
primitive prezinta trasaturi interesante”5 si datorita acestui fapt ele nu trebuie excluse
din preocuparile invesatigationale empirice ale sociologiei juridice. Desi cercetarea
lor face obiectul unui studiu al etnologiei juridice, sociologul dreptului nu poate si nu
trebuie sa neglijeze acest câmp de cercetare. Nu vom intra aici în detalii cu privire la
munca etnografului si la metodele uzitate de acesta (observatia, conversatia cu
indigenii s.a.) în cunoasterea populatiilor primitive. Vom sublinia, în schimb, faptul
ca, în lipsa unor documente sociale scrise ce apartin unor astfel de populatii,
sociologul dreptului, aplicând tehnica analizei de continut, spre exemplu, îsi poate
orienta investigatiile asupra unor fotografii, filme, înregistrari video sau audio ale
unor conversatii purtate cu indigenii, ale unor „felii” de viata, evenimente, sarbatori
sau ceremonii ale acestora, a unor protocoale de observatie, rapoarte de cercetare,
jurnale de calatorie, jurnale intime ale etnografilor etc., spre a surprinde diferite
aspecte ale vietii juridice specifice acestor populatii.
În ceea cer priveste societatile de mult disparute, pe care nu le cunoastem decât
prin urmele pe care le-au lasat, în ciuda eforturilor meritorii care s-au facut, aspectele
juridice ale umanitatii preistorice ne ramân aproape necunoscute. Însa, de la cele mai
apropiate de zile noastre, ne-au ramas anumite fragmente de informatie care s-au
pastrat sub forma iconografica sau arheologica. Având în vedere sociologia franceza
de azi, care în spiritul lui Ch. Seignobos, vorbeste despre „studiul urmelor” (etude des
traces), grupând sub cupola acestei metode „analiza documentelor, a statisticilor
oficiale, ca si a urmelor materiale reale”6, se poate considera ca un sociolog al
dreptului are posibilitatea de a cerceta, în masura în care prezinta interes pentru
sociologia juridica, atât continutul documentelor iconografice, cât si ale celor
arheologice. Dar în acest caz, atentionam asupra semnalului tras de H. Lévy-Bruhl,
potrivit caruia, din analiza unor documente sociale de acest fel, „este foarte delicat” de
a obtine date sigure privind institutiile lor juridice.7 Însa, plecând din momentul în
care a aparut scrierea, se poate cu adevarat vorbi de existenta unor documente sociale
ce cuprind informatii dintre cele mai valoroase asupra institutiilor juridice ale
civilizatiilor disparute. Acestea pot fi documente scrise de prima mâna (originale) si
documente de mâna a doua (în care informatiile ne parvin printr-un intermediar, nu de

5
Ibidem, p.104-105.
6
R. Ghiglione, B. Matalon, Les Enquêtes sociologiques. Thèories et pratique, Armand Colin, Paris, 1991,
p.11
7
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.106.

37
la un observator direct).8 În acest din urma caz, noi avem de-a face cu informatiile pe
care ni le furnizeaza tertele persoane, cum ar fi informatiile despre geti, pe care ni le
ofera marele istoric al antichitatii, Herodot.9 În a sa Sociologie du Droit, H. Lévy-
Bruhl, utilizând un alt limbaj, realizeaza aceeasi clasificare dihotomica a
documentelor scrise, vorbind despre o documentatie „directa” si, respectiv, de alta
„indirecta”.10 Desigur, acolo unde exista, este de preferat sa se întreprinda analiza
documentelor de prima mâna, dar în cazul în care astfel de documente nu s-au pastrat,
cu precautiunile de rigoare, cercetatorul va trebui sa se multumeasca cu investigarea
celor de mâna a doua.
În ciuda numeroaselor si masivelor distrugeri la care au fost supuse documentele
scrise, în momentul de fata omenirea se afla în posesia unui imens numar de astfel de
izvoare documentare. Din pacate, însa, daca ceea ce priveste anumite popoare dispune
de foarte multe documente scrise (cum sunt documentele juridice scrise cu caractere
cuneiforme ce provin din Mesopotamia, al caror numar este impresionant), în privinta
altora se manifesta o lipsa aproape completa (cazul dreptului Egiptului faraonic în
privinta caruia, în ciuda a mii de izvoare sub forma de papirusuri, exista putine
informatii, al dreptului ebraic vechi cu privire la care aproape trebuie sa ne multumim
numai cu Vechiul Testament, ori acela al vechiului drept hindus, care ne este cunoscut
numai prin culegerile vedice si Legile lui Manu). Situatia se prezinta cu totul altfel în
ceea ce priveste dreptul existent în Roma antica, despre care s-a pastrat, dupa cum
stim cu totii, o literatura juridica considerabila ca volum si monumentala valoare. Asa
se face ca, datorita documentelor scrise, noi ne aflam astazi în posesia unei cunoasteri
destul de aprofundate a dreptului sumero-akkadian, a dreptului helenistic si a
dreptului roman, în timp ce alte sisteme juridice ale unor societati demult disparute ne
ramân aproape necunoscute.11
Întrucârt cercetarea documentelor scrise ne-a condus spre o buna cunoastere a
dreptului vechilor societati, putem presupune ca investigarea unor surse documentare
asemanatoare ne va ajuta si în cunoasterea dreptului unor societati mai apropiate de
noi, dar de la disparitia carora a trecut suficient de mult timp pentru a nu nu mai trai

8
Theodore Caplow, L’Enquête sociologique, Armand Colin, Paris, 1970, p.186.
9
Herodot, Istoria, IV, 93, în Istoria, vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1961, traducere de Felicia-
Vant-Stef
10
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.105.
11
Ibidem, p.106-107.

38
nici un membru al acestora pe care sa-l putem chestiona asupra celor petrecute în
acele timpuri în viata dreptului.
Numarul coplesitor de mare al documentelor sociale ce pot intra în sfera de interes
a sociologului dreptului, si mai ales larga lor varietate, au impus cu necesitate
realizarea unei clasificari a acestora. O astfel de operatiune, desi simpla, a avut si are
darul de a oferi repere precise de orientare în activitatea lor de cautare, identificare,
recoltare si prelucrare a informatiilor privitoare la viata dreptului si, nu în ultimul
rând, de a permite o mai buna comunicare între specialistii din domeniul sociologiei
juridice. Potrivit unei tipologii proprii acestei discipline, tipologie la care deja ne-am
referit mai sus, documentele ce reprezinta obiectul ei de cercetare se clasifica în
documente juridice si documente nonjuridice,12 care, la rândul lor, pot cunoaste
multiple subclase. Aceasta tipologizare, ce tine seama de natura documentelor supuse
cercetarii, nu este doar o diferentiere formala; ea are implicatii metodologice directe
asupra muncii cercetatorului, care trebuie sa tina seama, spre exemplu, de faptul ca în
documentele nonjuridice informatia de factura sociologico-juridica se afla, în mod
natural, diseminata în continutul acestora si, nu de putine ori, chiar denaturata, fapt ce
face ca separarea acesteia de restul informatiilor sa fie mai dificila.13

Cercetarea documentelor juridice. Nu exista nici o îndoiala asupra faptului ca,

pentru cercetarea dreptului ca „aspect al vietii sociale”, cum îl caracteriza patriarhul
sociologiei românesti Dimitrie Gusti, cele mai valoroase surse documentare sunt cele
de factura juridica. Principala caracteristica a unui document juridic este aceea ca
„documentul are un raport cu dreptul”, mai precis, documentul respectiv are un raport
direct cu dreptul.14 Întrucât o enumerare exhaustiva a documentelor juridice este
practic imposibila, redam mai jos câteva tipuri de documente ce se bucura de
privilegiul de a se afla printre cele care au fost cel mai des utilizate în cercetarile de
sociologia dreptului.
Atunci când abordeaza problema documentelor juridice, cei mai multi specialisti
au în vedere, în primul rând, legile si celelalte acte normative, hotarârile judecatoresti,
hotarârile instantelor de arbitraj, testamentele, alte acte notariale sau sub semnatura
privata etc., iar, în al doilea rând, documentele precum statisticile judiciare, rapoartele

12
J. Carbonnier, Op. cit., p.264 si Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi,
Picola Biblioteca Einaudi, Torino, 1993, p.203.
13
J. Carbonnier, Op. cit., p.264.
14
Ibidem

39
anuale ale procurorilor generali, articole pe teme juridice aparute în publicatiile cu
caracter profesional, lucrarile de doctrina si jurisprudenta etc. Cele mai importante
documente juridice sunt însa documentele scrise, iar, dintre acestea, cele cu caracter
tehnic, de genul textelor legislative sau reglementare, care ne dau posibilitatea de a
cunoaste regula de drept, sau hotarârile judecatoresti cuprinse în colectiile de
jurisprudenta, prin intermediul carora putem cunoaste modul în care acestea se aplica.
Cercetarea textelor legislative ofera sociologiei dreptului posibilitatea de a cunoaste
normativitatea juridica la un moment dat în societate, evolutiile si transformarile pe
care aceasta le-a cunoscut în decursul timpului etc.15 Asa dupa cum atentiona H.
Lévy-Bruhl, cercetatorul nu trebuie sa uite însa ca „o colectie de legi este, în acelasi
timp, pletorica si incompleta”: pletorica prin aceea ca un astfel de document juridic
contine un numar mai mare sau mai mic de dispozitii care sunt aplicate; incompleta
pentru ca aceasta nu cuprinde, si nu are cum sa cuprinda, numeroasele reguli
obisnuielnice, care, chiar daca n-au primit girul legislativului, pentru simplu fapt ca
sunt, în general, respectate, reprezinta reguli juridice ale societatii respective.16
Cea mai potrivita metoda de cercetare în aceasta materie s-a dovedit a fi analiza de
continut a textelor de lege, prin intermediul careia pot fi cunoscute fenomene precum:
schimbarile politicii legislative si cauzele sociale ale acestora; periodicitatea
reglementarii în planul dreptului a unui anumit tip de raport social; ponderea
reglementarilor juridice ale anumitor tipuri de relatii sociale în ansamblul legislatiei
statului respectiv; variatiile activitatii de legiferare de la o epoca la alta si legatura
acestora cu o serie de schimbari economice, politice, militare etc. ce s-au petrecut în
societate; fenomenul de inflatie legislativa, sau, dimpotriva, acela de vid (deficit)
legislativ; valorile sociale ce le apara o lege si multe alte astfel de fenomene specifice
vietii dreptului. Un exemplu edificator în acest sens este acela al cercetatorului
belgian John Gilissen care, facând apel la procedeul cuantificarii exterioare, a analizat
activitatea legislativa din tara sa pe o lunga perioada de timp, de la începutul
secolului al XVI-lea pâna în anul 1954 (Revue historique du Nord, nr.158,1958). În
ciuda unor carente metodologice, în studiul sau, autorul ajunge la câteva constatari
interesante, printre care se numara aceea ca „productia legislativa cea mai ridicata a
fost atinsa în perioadele de criza (1576-1580) sau de revolutie (1788-1790) si aceea
potrivit careia, în lunga perioada de timp analizata , au existat unele „epoci de

15
H. Lévy-Bruhl, Op. cit., p.99.
16
Ibidem

40
influenta legislativa” (ceea ce denota faptul ca acest fenomen juridic nu este nici pe
departe o „inovatie” a timpurilor noastre).17 Un studiu asemanator întreprins în tara
noastra asupra legislatiei adoptate în România posttotalitara a pus în evidenta mari
lacune ale procesului legislativ în perioada 1990-1995, lacune ce s-au concretizat, în
principal, în: incapacitatea forului legislativ de a elabora o legislatie capabila sa ofere
fundamentul juridic necesar unei reforme sociale profunde si clar orientate; lipsa de
unitate si coerenta interna a corpului de legi destinate reformei; impreciziile
legislative, ambiguitatile, caracterul contradictoriu si chiar anacronic al unor legi etc.1
8
Desi toate documentele juridice prezinta o mare importanta pentru sociologia
dreptului, literatura sociologico-juridica de factura metodologica s-a aplecat, mai cu
seama, asupra hotarârilor judecatoresti publicate în culegerile clasice de jurisprudenta
sau în cele specializate.19 Acest lucru, coroborat cu experienta dobândita în cursul mai
multor cercetari empirice asupra culegerilor de jurisprudenta, avea sa conduca la una
dintre cele mai reusite adaptari ale unei metode sau tehnici de cercetare a sociologiei
generale la investigarea fenomenelor juridice. Este vorba despre adaptarea cunoscutei
tehnici a analizei de continut la cercetarea jurisprudentei, proces în urma caruia s-a
particularizat si dezvoltat tehnica analizei sociologice de jurisprudenta, tehnica asupra
careia ne vom opri pe larg în studiul urmator. Acum ne vom limita, însa, la un simplu
exemplu menit sa ilustreze existenta unor cercetari de acest fel. În acest sens, avem în
vedere analiza de continut a unui numar de 246 de sentinte date de cinci tribunale
militare din Norvegia în perioada 1947-1954, analiza ce s-a desfasurat în aceasta tara
în cadrul unei cercetari asupra celor care au invocat obiectia de constiinta pentru a se
sustrage efectuarii stagiului militar.20
O alta sursa documentara de factra juridica ce suscita mult interesul sociologilor
dreptului o reprezinta dosarele privind cauzele penale, din continutul carora acestia
pot extrage pretioase informatii cu privire la contextul psihosocial al comiterii crimei,
la scopul si mobilul infractiunii, la trasaturile de personalitate ale infractorilor etc. Tot
din aceasta categorie de documente juridice cu un potential informational la fel de

17
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.290.
18
Vezi Ion Vladut, Aspecte disfunctionale ale procesului legislativ din România posttotalitara, în
„Analele Academiei de Politie <<Alexandru Ioan Cuza>>”, Anul V, 1997, pp.137-140.
19
Vezi J. Carbonnier, Op. cit., pp.137-140.
20
V. Aubert, Consecientions Objectors Before Norwegian Military Courts, în G. Schubert (eds.),
Judicial Decision, New York, 1963, pp.211-219.

41
mare sub aspect sociologico-juridic, alaturi de dosarele penale, intra si dosarele în
materie civila.
Surse importante de informatii pentru cercetarile din domeniul sociologiei
dreptului reprezinta si contractele (de casatorie, de vânzare-cumparare etc.),
testamentele, declaratiile de succesiune si alte acte notariale si arbitrale etc. De
asemenea, în cercetarile sale, mai ales în acelea cu privire la viata juridica a
comunitatilor rurale din trecut, analistul se poate apleca asupra „actelor de
împroprietarire”, a „învoielilor agricole” sau asupra „actelor de dota”. Astfel de
documente, chiar daca au un caracter personal si neoficial, au o reala valoare pentru
reconstituirea vietii sociale si juridice din trecut. Subliniem, în acest sens, importanta
„foii de zestre”, care, spre deosebire de „actul de dota” (conform dreptului civil), este
un document personal neoficial cu valoare juridica, în care, în trecut, se înscria tot
ceea ce primeau ca dota tinerii casatoriti (terenurile si inventarul agricol, articolele de
îmbracaminte s.a.)21 În ciuda faptului ca un astfel de document nu reprezinta un act de
dota încheiat în conformitate cu principiile Codului civil, cercetatoarea Xenia C.
Costa-Foru aprecia ca „Încheierea foii de zestre care urmeaza tocmelii este de fapt un
act legal ce trebuie studiat ca manifestare juridica”22.
În Planul pentru cercetarea dreptului familial, H. H. Stahl face distinctie între
urmatoarele forme de înzestrare: „act de dota facut conform codului civil, foaie de
zestre, tocmeala de zestre conform obiceiului pamântului, sau diferite forme
deghizate: vânzari cu pret fictiv, donatie, cu sau fara conditii rezolutorii, arendari, dare
de dijma, simpla tolerare de fapt etc.”23 Reprezentând consemnarea în scris a unei
întelegeri între familiile celor care se casatoreau, foile de zestre sunt documente
personale cu caracter neoficial. În aceasta calitate, ele sunt documente cu mare
potential informational, atât pentru sociolog, preocupat de viata sociala în general sau
de diferite aspecte ale acesteia, cât si pentru sociologul dreptului, interesat de viata
juridica a comunitatii si raporturile acesteia cu celelalte manifestari ale vietii sociale.
„Din punct de vedere sociologic, foile de zestre – considera profesorul si cercetatorul
Septimiu Chelcea – furnizeaza informatii pretioase referitoare la obiceiurile juridice

21
Septimiu Chelcea, Documentele sociale în investigatia socioumana, în Septimiu Chelcea (coord.),
Semnificatia documentelor sociale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.39.
22
Xenia C. Costa-Foru, Cercetarea monografica a familiei. Contributie metodologica, Biblioteca de
sociologie, etica si politica, I.S.R.-I.C.S.R., Studii si cercetari, 10, 1945, p.105.
23
H.H. Stahl,Plan pentru cercetarea dreptului familial, în Îndrumari pentru monografiile sociologice,
redactate sub directia stiintifica a d. prof. D. Gusti si conducerea tehnica a d. T. Herseni, Institutul de
Stiinte Sociale al României, Bucuresti, 1940, p.358.

42
ale poporului nostru, dând în acelasi timp o imagine autentica asupra situatiei
materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai departat al
patriei. Aducem în discutie, în acest sens, un singur exemplu. Ion Rautescu
semnaleaza în monografia comunei Dragoslavele (1923) ca într-o foaie de zestre din
1859 se consemna si <<o litra de fierastrau>> (pag.165), cu drept de padure în Valea
Cheii. Acest lucru constituie un indiciu pretios pentru viata economica a satului si
zonei (Muscel-Arges), evidentiind importanta exploatarilor forestiere, industria
sateasca, mestesugaritul, ocupatiile traditionale. Coroborate cu alte documente oficiale
sau neoficiale – precizeaza autorul – foile de zestre ajuta la reconstituirea vechilor
structuri sociale”24.
Faptul ca diferite tipuri de documente juridice mentionate aici, si altele pe care nu
le-am amintit, constituie adevarate „mine” de informatii pentru sociologul dreptului si
sunt utilizate ca atare, nu reprezinta nicidecum o simpla aspiratie a sociologiei
juridice, cum ar putea crede cititorul mai putin informat în domeniul acestei discipline
stiintifice, ci, dimpotriva, se prezinta deja ca o incontestabila realizare a acesteia.
Marturie stau în acest sens rezultatele cercetarilor empirice desfasurate de unele
institute nationale sau internationale într-o serie de tari asupra unor documente
juridice de o larga varietate. Astfel, utilizând tehnica analizei de continut, în anul 1971
Institutul International al Drepturilor Omului din Strasbourg a cerectat un set de
documente juridice, internationale, relative la drepturile omului, cu scopul de a
determina frecventa cuvinteloe semnificative pentru aceasta categorie de drepturi.
Rezultatele acestei analize au relevat faptul ca „legea” se afla pe prima pozitie, fiind
urmata de „egalitate” si „libertate”25. Tot în sfera cercetarii documentelor juridice se
înscrie si studiul comparat al codurilor penale ale tarilor scandinave, pe care un grup
de cercetatori, facând apel la aceeasi tehnica a analizei de continut, l-a realizat în
Danemarca26. Completam tabloul ilustrativ al notabilelor realizari ale sociologiei
dreptului în domeniul cercetarilor asupra documentelor juridice cu investigatiile
întreprinse de specialistii acestei tinere discipline sociologice asupra contractelor de
casatorie, si concretizate în importante studii, dintre care merita sa fie amintite: J.
Vincent, Le Contrats de mariage à Cannes de 1785 à 1815 (1973); J. Tarrade, La
population de Poitiers au XVIII-e siècle, essai d’analyse socioprofessionnelle d’après

24
S. Chelcea, Op. cit., p.40.
25
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.290.
26
A. Weis Bentzon, La sociologia del diritto in Danimarca, în R. Treves (a cura di), Nuovi sviluppi
della sociologia del diritto, Edizioni di Comunita, Milano, 1968, p.73.

43
les contrats de mariage (1974); J. Lelièvre, La pratique des contrats de mariage chez
le notaires du Châtelet de Paris (1959); G. Sicard, Sociétés et comportament juridique,
une enquête sur le contrats de mariage au XIX-e siècle (1970); j. Lafon, Régimes
matrimoniaux et mutations sociale, les époux bordelais (1972). Acelasi lucru se poate
spune si despre cercetarile asupra testamentelor, în cadrul carora, de pilda, M. Vovelle
a investigat, în Provence, atitudinea oamenilor în fata mortii dupa cauzele
testamentare. Alte cercetari s-au oprit asupra cauzelor de succesiune. Pe baza unor
astfel de documente, A. Daumat si colaboratorii sai au cercetat averile franceze în
secolul al XIX-lea27. Si în tara noastra, studiul relativ la unele aspecte disfunctionale
ale procesului legislativ din România în perioada posttotalitara, la care deja am facut
trimitere, s-a bazat tot pe cercetarea documentelor juridice, în speta pe analiza
„Monitorului Oficial”, partea I, relativ la perioada 22 decembrie 1989 – 31 ianuarie
1995 si a „Repertoriului actelor publicate în Monitorul Oficial, partea I”, privitor la
aceeasi perioada28. Sau investigatia întreprinsa în anul 1995 pe baza dosarelor de
divort de la Tribunalul Municipiului Brasov, de studentul Palistan Cristian-Elly de la
Facultatea de drept a Academiei de Politie asupra motivelor de fapt si de drept
invocate de partile reclamante implicate în astfel de litigii.29
Interesante cercetari s-au realizat si asupra unor reviste dedicate dreptului.
Amintim, în acest sens, cercetarile întreprinse în Italia asupra modului de administrare
a justitiei, cercetari în cadrul carora a fost facuta analiza de continut a unor colectii
anuale ale periodicului „La magistratura”.30
Referindu-se la documentele juridice ca izvoare de informatii pentru cercetarile de
sociologua dreptului, se cuvine sa precizam faptul ca, în investigarea acestora,
analistul este obligat sa respecte anumite cerinte metodologice. Dintre acestea, în
opinia profesorului Jean Carbonnier, cel putin doua sunt de cea mai mare importanta.
În primul rând, cercetatorul trebuie sa priveasca documentul „cu ochii unui
sociolog al dreptului, si nu ai unui jurist dogmatic. Ceea ce trebuie sa caute el în
aceste documente, nu este aplicarea unei reguli de drept, ci manifestarea unui
fenomen juridic […] Documentul juridic nu este important decât prin reconstituirea
sociologica pe care o permite”.31 Pentru cercetator se impune o munca de decriptare si

27
Cf. J. Carbonnier, Op. cit., p.268.
28
Vezi I. Vladut, Op. cit..
29
Vezi Cristian-Elly Palistan, Divortul. Studiu de sociologia dreptului, 1995 (lucrare de diploma).
30
Vezi G. Freddi, Tensioni e conflitto nella magistratura, Bari, 1977.
31
J. Carbonnier, Op. cit., p.266.

44
de scoatere la iveala a contextului social în care au fost redactate actele juridice
respective, a fenomenelor care au cauzat si/sau conditionat manifestarea juridica
„relatata” de documentul analizat. Spre exemplu, un act de vânzare-cumparare în
materie funciara trebuie plasat în contextul social în care el a fost încheiat
(conjunctura economico-financiara din acea vreme, starile sociale din care proveneau
partile contractante etc.). Apoi, vor fi identificate motivele de fapt care l-au determinat
pe vânzator, pe de o parte, si pe cumparator, pe de alta parte, sa încheie o astfel de
tranzactie pe care au consfintit-o printr-un document juridic oficial.
În functie de obiectivele cercetarii, sociologul poate plasa acest document într-o
serie sincronica de astfel de acte, daca doreste sa cunoasca modul de manifestare a
fenomenului juridic cercetat la un moment dat, sau, dimpotriva, îl poate introduce
într-o serie diacronica, daca si-a propus sa urmareasca evolutia acestuia în timp. De
asemenea, în analiza documentelor juridice, sociologul dreptului trebuie sa tina seama
si de cazurile în care are de-a face cu aplicarea frauduloasa a unor institutii de drept.
De pilda, profesorul H.H. Stahl vorbeste despre faptul ca „Obiceiul împricinatilor
poate schimba înfatisarea sistemului unui cod, prin simplul fapt al întrebuintarii
exclusive a unei anumite parti a institutiei sale, în dauna altora si, în al doilea rând,
prin aplicarea frauduloasa a celor institutiuni. Ca sa luam o pilda usoara de înteles:
satenii întrebuinteaza foarte deseori, pentru înzestrari, mosteniri si pentru adoptiuni,
formula actului de vânzare legala. Un om care nu are copii, de pilda, în traiul
patriarhal satesc al anumitor regiuni este expus sa moara de foame la batrânete si se
închipuie chinuindu-se, nepomenit în viata de apoi. Adoptiunea îi este absolut
necesara. Dar ea nu se face cu formele prevazute de cod, ci adoptantul vinde averea sa
adoptatului pe un pret fictiv, rezervându-si uneori dreptul de habitatie viagera asupra
casei si pamântului. Acelasi lucru se întâmpla, în forme putin schimbate si în materie
de vânzari si mosteniri inter vivos. Se ajunge de pilda, pe cale vânzarii la rezultatele
partajului ascendentului, din cod. Actele, de aceea – concluzioneaza reputatul
cercetator – trebuie interpretate si clasate dupa <<clauzele de stil>> pe care le cuprind
si care singure ne arata adevaratul scop juridic care se urmareste, în ciuda formei
întrebuintate. Ne-am apropiat prin acest exemplu de o viata juridica oarecum straina
codului, dar de drept viu local, camuflat în formele codului civil”32
În al doilea rând, sociologul dreptului trebuie sa priveasca documentul juridic „ca
un document”, altfel spus „ca un ansamblu de semne, nicidecum ca un echivalent
32
H.H. Stahl, Op. cit., pp.347-348.

45
obiectiv al realitatii pe care acesta tinde sa o exprime”.33 Respectarea unei astfel de
cerinte se impune datorita faptului ca documentul juridic este numai „o urma lasata de
un fapt” (Ch. Seignobos) si nu faptul însusi. Aflat în aceasta ipostaza, documentul ne
poate prezenta o imagine denaturata a faptului respectiv. În aceste conditii, sociologul
dreptului, pentru a nu se lasa înselat, va aplica anumite corectii documentului, astfel
încât sa aiba, daca nu certitudinea, cel putin convingerea ca a facut tot ce-i statea în
putinta pentru a identifica în continutul acestuia „realitatea pe care el tinde s-o
exprime” si nu o alta realitate.
În general, datorita faptului ca sunt surse de cercetare secundare, diferitele
categorii de documente juridice vor fi supuse, în functie de tipul lor, unei critici din
partea cercetatorului, critica menita a spori obiectivitatea cercetarii sale. De pilda,
daca este vorba de documente cu caracter constatator (procese verbale, acte juridice
constatative de drepturi, inventare notariale sau judecatoresti) acestea trebuie supuse
unei critici istorice.34

Cercetarea documentelor nonjuridice. O polivalenta sursa de informatii pentru

analiza sociologica a dreptului o reprezinta dupa Jean Carbonnier, Renato Treves,
Sofia Popescu, Valerius Ciuca si alti autori, asa-zisele documente nonjuridice. Este
vorba despre acele documente literare, istorice, politice, economice etc. în continutul
carora poate fi identificat un „mesaj juridic”.35 De multe ori, astfel de documente
sociale surprind fenomenul juridic în dimensiuni mai apropiate de veridicitatea sa
fenomenologica. Referindu-se la acest gen de scrieri profesorul Valerius Ciuca
considera ca „Frescele societatilor structurate pe osaturi normativiste sunt mai putin
infuzate de simulacre si erori atunci când sunt desprinse din studiile si scrierile
nonjuridice, fiind mai putin interesate sa conserve structurile, cât sa defineasca
optiunile si sa reliefeze <<spiritul timpului>>. Poate, oare, vreun act normativ
(indiferent care ar fi calitatea sa sub aspect formal, de izvor al dreptului roman) sa
egaleze satira vitriolata a inegalabilului Petronius36 pe care a facut-o la adresa
moravurilor decadentului sfârsit de epoca clasica sau, prin extrapolare, întreaga

33
J. Carbonnier, Op. cit., p.266.
34
Ibidem, p.267.
35
R. Treves, Op. cit., p.206.
36
Vezi Petronius, Satyricon, traducere, prefata si note de Eugen Cizek, grafica si ilustratia de Mihai
Bacinsky, Editura Hyperion, Chisinau, 1991.

46
literatura latina37, din perioada Republicii, a Principatului si a Dominatului în raport
cu integralitatea textelor dreptului roman ?”38
Carbonnier atragea atentia asupra faptului ca, documentele nonjuridice, dreptul nu
apare în limbajul juridic, ci se afla, în general, în doza infinitesimala, în suspensie, ori
îmbraca haina unor forme disparute, „mazilite” de istorie, pentru ca, de multe ori,
acesta sa ramâna „neexprimat, latent, sub grosimea moravurilor”. De aceea, cercetarea
sociologica a documentelor de acest fel nu poate fi conceputa fara o munca ce reclama
o buna cunoastere a dreptului spre a-l extrage din noianul de fenomene sociale
nonjuridice în care se afla dispersat.
Printre documentele nonjuridice cele mai valoroase pentru sociologia dreptului se
numara documentele etnografice, care, prin specificul lor, descriu originea si
raspândirea teritoriala a popoarelor, modul lor de viata, cultura, legaturile lor cultural-
istorice etc., implicit, dreptul acestora. De multe ori, din continutul unor astfel de
documente „nu se discern decât folkways-uri, poate moravuri; câteodata, însa – dupa
cum sustine autorul francez – acesta va fi dreptul”.39
Alaturi de documentele etnografice, documentele istorice reprezinta si ele o
polivalenta si valoroasa sursa de informatii pentru sociologul dreptului dispus sa
surprinda diferite manifestari ale acestui fenomen social peren. În ceea ce priveste
cercetarea documentelor istorice scrise, apreciem ca aceasta poate fi extinsa si
completata cu analiza „istoriei orale” (oral history) a vietii juridice, cu cercetarea
amintirilor pe care actorii sociali le pastreaza din timpul evenimentelor la care au luat
parte activa sau au fost martori. Apreciem ca cercetarea istoriei orale a unor fragmente
ale vietii dreptului poate aduce o contributie semnificativa la reconstruirea unor
manifestari juridice ce au guvernat sau însotit desfasurarea unor evenimente istorice,
politice, economice etc., sau chiar de natura juridica. De mare interes sociologico-
juridic s-ar dovedi, spre exemplu, analiza de continut a „istoriei orale” relatate de
fostii membrii ai comisiei instituita la 11 iulie 1990, în vederea redactarii Proiectului
de Constitutie a României, ce avea sa fie adoptata de Adunarea Constituanta la 21
noiembrie 1991.
Desi în societatea contemporana omul dispune de multiple posibilitati de
înregistrare a evenimentelor, includerea cercetarii „istoriei orale” (oral history) în

37
Vezi Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I-II, Societatea „Adevarul” S.A., Bucuresti, 1994, in
integrum
38
Valerius M. Ciuca, Lectii de sociologia dreptului, Polirom, Iasi, 1998, p.144.
39
J. Carbonnier, Op. cit., p.277.

47
sfera preocuparilor investigationale empirice ale sociologiei juridice se justifica, în
primul rând, prin existenta anumitor „paturi si grupuri care nu lasa documente
(adecvate) din motive social-politice”.40 În al doile rând, lipsa detaliilor, caracterul
protocolar ori stilul concis al unor documente oficiale scrise se constituie si ele în
argumente importante în favoarea includerii istoriei orale printre sursele de informatii
ale cercetarii sociologico-juridice.
Utilizarea complementara a istoriei orale în investigatiile sociologico-juridice va
permite descoperirea unor aspecte ale dreptului care n-au aparut si nu vor aparea
niciodata în documentele oficiale scrise. Probabil, cercetarea amintirilor traite de
participantii la procesul din 25 decembrie 1989 al fostului presedinte al României,
Nicolae Ceausescu, ne-ar oferi o multime de motive politice, etnice, social-economice
si, nu în ultimul rând, juridice inedite, ce au fost invocate cu acea ocazie, dar care nu
au aparut în documentele oficiale privitoare la judecarea acestei cauze. Sau,
investigarea amintirilor celor care au încheiat un contract de munca oficial cu unii
patroni în actuala perioada de tranzitie prin care trece tara noastra, ne-ar oferi detalii
dintre cele mai interesante cu privire la regulile nescrise de angajare, conditiile
nestipulate ce au însotit încheierea actului oficial.
Printre documentele nonjuridice de mare interes pentru sociologul dreptului se
numara si scrierile literare sub multitudinea formelor de manifestare: romane, nuvele,
opere dramatice, poeme etice, pamflete etc. Documentele sociale din aceasta categorie
s-au bucurat de multa atentie din partea cercetatorilor care au facut apel, în general, la
analiza calitativa derivata din critica istorica a literaturii. De exemplu, F. Pergolesi,
care a cercetat Diritto e giustizia nella letteratura moderna (1956) sau M. Henriette
Faillie, care a investigat La famme et le Code civil dans la Comédie humaine (1968).4
1 Valoarea acestei categorii de documente sociale consta, în primul rând, în aceea ca
cercetarea scrierilor literare permite obtinerea unei informatii sociologice asupra unor
fapte îndepartate în timp, la care n-am putea ajunge niciodata cu ajutorul altor metode
sociologice de genul anchetei, sondajului de opinie etc., iar, în al doilea rând, în aceea
ca sursele literare pot completa, sau, la nevoie, chiar corecta informatiile obtinute din
analiza documentelor juridice. Edificator în acest sens este faptul ca sociologia
istorica a recurs constant la sursele literare ale Antichitatii sau Evului Mediu pentru a-
si face o imagine mai clara asupra dreptului acestor mari epoci pe care le-a cunoscut
40
Zoltán Rostás, Documentele sociale si istoria orala, în S. Chelcea (coord.), Semnificatia
documentelor sociale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.62.
41
Cf. R. Treves, Op. cit., p.206.

48
omenirea în evolutia ei. În al treilea rând, valoarea srierilor literare pentru sociologia
dreptului consista si în aceea ca, de multe ori, în operele literare pot fi descoperite
amanunte de factura juridica peste care juristii pot trece cu vederea, considerându-le
nesemnificative sau chestiuni de natura intima42, dar care, pentru scriitorii fini
observatori ai celor mai mici „frimituri” de viata sociala si individuala, astfel de
detalii ale dreptului reprezinta probleme de maxim interes, care, de multe ori, pot
constitui subiectele unor creatii literare de mare anvergura si valoare. Ilustrativ în
acest sens pentru literatura zilelor noastre este cazul scriitorului nord-american John
Grisham (1955), ale carui romane pot constitui documente nonjuridice de mare
valoare pentru cercetarea unor laturi mai putin vizibile ale vietii juridice din S.U.A.
Acesta, dupa ce a studiat dreptul la Mississippi State University si a profesat timp de
zece ani avocatura în Oxford si în orasul natal al lui William Faulkner – Mississippi, a
ajuns unul dintre cei mai prolifici si lecturati scriitori ai anilor ’90. Tânarul avocat-
scriitor ne poarta prin romanele sale de succes în lumea afacerilor, dar si în culisele
jurisprudentei americane. Oprindu-se asupra cunoscutuilui sau roman Juriul (1996),
sub haina mijloacelor literar-artistice si a elementelor de fictiune la care face apel
scriitorul, cercetatorul interesat de detaliile si partea nevazuta a vietii juridice, poate
constata o multitudine de aspecte de foarte mare interes pentru sociologia dreptului.
Acestea se refera, spre exemplu, la rolul juriului în administrarea justitiei în sistemul
juridic american, la modul de constituire si structura acestuia, la o serie de aspecte ce
privesc posibilitatile de manipulare sau chiar de control asupra lui, mai ales, la
motivatiile diferitelor grupuri de presiune de a-si exercita influenta asupra membrilor
juriului si, nu în ultimul rând, la modalitatile de interventie utilizate în acest scop. 43
Astfel, cercetarea unor lucrari literare vechi sau contemporane, în care autorii surprind
anumite aspecte ale vietii dreptului, ofera sociologului posibilitatea de a completa
imaginea acestuia cu anumite detalii pe care nu le poate identifica în documentele
juridice oficiale.
La rândul lor, legendele, miturile si povestirile reprezinta, de asemenea,
documente nonjuridice deosebit de valoroase, pentru ca, nu de putine ori, ele ne releva
adevarate pattern-uri juridice mentale, care au dominat viata unor societati sau grupuri
sociale de mult disparute, ale unor edificii juridice din trecut. Valoarea unor astfel de
documente sociale creste prin aceea ca, în unele sisteme, ele reprezinta, chiar în zilele

42
J. Carbonnier, Op. cit., p.279.
43
Vezi John Grisham, Juriul, RAO International Publishing Company, Bucuresti, 1997.

49
noastre, importante izvoare ale dreptului. Este cazul sistemului musulman de drept,
spre exemplu, în cadrul caruia o suma de legende, istorioare, expresii sapientiale si
paradigme existentiale puse, toate, pe seama vietii si gândirii profetului Muhammad si
care, structurate într-o colectie de astfel de traditii – Sunnah –, se constituie într-un
izvor principal de drept, de aplicatie subiacenta (dupa Coran). Ele îl diriguiesc pe
judecatorul islamic în gasirea solutiilor temeinice si „legitime” aplicabile în cauzele
contencioase.44
Discursul parlamentar ce însoteste procesul de legiferare reprezinta si el un
document nonjuridic cu mare potential informational pentru sociologul dreptului care
vede în acesta un „material frust, nerafinat, prin intermediul caruia poate deduce cu
mai multa precizie si acribie stiintifica trasaturile societare si harta ideilor sau a
mentalitatilor dominante dintr-o societate si epoca date, decât întregul material
legislativ sau normativ care regleaza un aspect conflictual la care refera actele
reglementare în totalitatea lor. Motivatiile si fundamentele ideologice ale actiunilor
oamenilor sunt, nu de putine ori, mai importante pentru un cercetator atent decât
actiunile si consecintele imediate ale actiunilor acelorasi oameni. Ca atare,
veridicitatea acestora transpare , mai cu seama, în surprinderea quasi-spontana, în
franchetea si onestitatea constiintelor vii ale secolelor care sunnt: scriitorii, aristii,
jurnalistrii, chiar daca instrumentul estetic cunoaste prea largi expresii stilistice” .45
Atentia cercetatorilor se îndreapta, de asemenea, spre studiul sociologico-juridic al
unei alte categorii de documente nonjuridice de o factura aparte, cum sunt cele
difuzate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masa (presa scrisa, radioul,
televiziunea etc.).46 Aceasta categorie de documente reprezinta o importanta sursa de
informatii, mai ales în cazul unor cercetari privind sistemul de norme si valori
juridice, mecanismele de receptare a acestora sau al unor studii asupra atitudinilor si
opiniilor diferitelor categorii ale publicului fata de anumite legi, ori comportamente
umane ce transgreseaza normele de drept. Analiza presei scrise poate scoate în
evidenta aspecte relative la locul pe care un anumit fapt juridic, dar, mai ales, judiciar,
l-a ocupat într-o perioada determinata de timp în spatiul publicistic al unor ziare si,
pornind de aici, pe calea unui rationament ipotetic inductiv, sociologul dreptului poate
sa afle cât de mare sau de mica a fost atentia ce s-a acordat faptului respectiv în
diferitele segmente ale opiniei publice. De asemenea, prin analiza documentelor
44
Valerius M. Ciuca, Op. cit., p.143.
45
Ibidem, p.142.
46
R. Treves, Op. cit., p.206.

50
aparute în mass-media, cercetatorul poate identifica principalele curente de opinie
care s-au format cu privire la adoptarea unor legi, desfasurarea unor procrese penale
etc.
În cercetarea presei scrise, sociologul dreptului trebuie sa tina seama de faptul ca
relatarile despre unele evenimente pot avea o semnificatie juridica evidenta, ca în
cazul cronicilor judiciare care relateaza „pe fata” dreptul, spre a satisface curiozitatea
nonjuristilor sau, dimpotriva, acestea pot oferi o informatie mascata, ascunsa, cum
este cazul rubricilor de fapte diverse, unde dreptul este „îngropat” sub moravuri. Dar
pentru sociologul dreptului, tocmai materialele de acest gen reprezinta o adevarata
mina de aur, întrucât în astfel de articole este prezentat sub forma faptului senzational,
de multe ori într-o maniera pitoreasca, este relevat în afara contenciosului, înainte de a
ajunge sub „lupa” juristilor.47 Desigur, la fel de bine pot fi cercetate si anumite
emisiuni de radio sau televiziune ce abordeaza diferite aspecte ale vietii juridice, iar
odata cu extinderea Internet-ului, analiza se poate opri si asupra sit-urilor ce prezinta
interes pentru cercetarea diferitelor fenomene de drept.
În sfera documentelor nonjuridice care prezinta importanta majora pentru
cercetarea sociologico-juridica se înscriu si documentele personale (scrisori, jurnale,
înscrisuri, biografii sociale) ale celor însarcinati cu supravegherea sau observarea
infractorilor (educatori sau supraveghetori din penitenciare sau alte institutii de
reeducare, psihologi, psihiatrii sau asistenti sociali) sau ale infractorilor însisi.48 Dra
sfera acestei categorii de documente nonjuridice poate fi extinsa si asupra
documentelor personale ale altor agenti ai dreptului, precum sunt: legislatorii,
judecatorii, procurorii, avocatii, politistii s.a. Astfel de documente contin uneori o
bogatie de informatii imposibil de obtinut prin tehnicile standardizate de cercetare.
Ilustrativa pentru importanta documentelor personale în cercetarea sociologico-
juridica este lucrarea lui R.S. Galvan, Suicide (Chicago, 1928), în care o pondere
însemnata o are analiza unor jurnale intime ale adultilor sinucigasi. În acelasi scop
ilustrativ amintim si cercetarea realizata în tara noastra de profesorul Septimiu
Chelcea, care pe baza unui ghid de biografii sociale, în perioada 1968-1969, a studiat
relatia dintre urbanizare si delicventa, încercând sa identifice factorii sociali de

47
J. carbonnier, Op. cit., pp.278-279.
48
Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei,
Bucuresti, 1981, p.145.

51
context (familia, structura de vecinatati, conditiile de viata etc.) „responsabili” pentru
fenomenul de delicventa ca expresie a inadaptarii sociale.49
Interesant si oarecum surprinzator este faptul ca si documentele iconografice au
trezit interesul sociologilor dreptului. Ei au avut în vedere, în primul rând,
reprezentarile picturale ale justitiei expuse în salile de tribunale si numeroasele
tablouri aflate în diferite muzee, tablouri care reprezinta, între altele, scene din
desfasurarea unor procese, portrete de judecatori etc.50 Fie ca imaginea respectiva a
avut drept scop traducerea într-un limbaj accesibil publicului larg, neinitiat în
problemele dreptului, a unei manifestari a vointei juridice (tablourile murale Crédit et
mort amplasatre în butiques-uri, subiect binecunoscut al folclorului francez, despre
care vorbeste J. Crabonnier), fie ca acesta avea rolul de a crea o constiinta juridica în
cadrul colectivitatii (tablourile privind administrarea justitiei, asezate în salile de
audienta si destinate sa impresioneze publicul). O astfel de reprezentare plastica a
vietii juridice se prezinta ca o inedita sursa de informatii pentru cercetatorul dreptului
ca fapt de viata. Dra, în afara de iconografia juridica prin intentie, autorul francez
include într-un „muzeu imaginar al dreptului” si picturile si sclupturile a caror
finalitate este mai degraba estetica sau documentara decât juridica, dar al caror subiect
poate fi juridic sau, cel mai adesea, judiciar, pentru ca „o scena de tribunal este, pentru
spectatorul profan, reprezentarea cea mai pitoreasca a dreptului”51
Alaturi de reprezentarile picturale, tot în categoria documentelor iconografice ce
reprezinta interes pentru sociologia dreptului, specialistii aseaza la loc de cinste
fotografiile si filmul. Daca fotografiile au fost utilizate mai mult în cercetarea
diferitelor aspecte sociologice privind casatoria si grupul familial, cercetarea filmelor
poate surprinde aspecte mult mai diverse din viata dreptului. Astfel, în Italia, în cadrul
cercetarilor privind modul de administrare a justitiei, V. Tomeo a întreprins o
investigatie sociologica asupra imaginii judecatorului în cinematografia italiana, iar în
prima faza a investigatiilor sale a realizat o analiza a continuturilor narative ale
filmelor produse de tara sa în perioada 1946-1965, încercând sa individualizeze itemii
relativi la caracterul judecatii.52

49
Septimiu Chelcea, Analiza documentelor sociale, în Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc,
Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura „Destin”, Deva, 1998, p.367.
50
R. Treves, Op. cit., p.206.
51
J. Carbonnier, Op. cit., p.283.
52
Cf. R. Treves, Op. cit., pp.206-207.

52
 Pe lânga cercetarea imaginilor vizuale, J. Carbonnier are în vedere si posibilitatea
desfasurarii unor investigatii asupra imaginilor auditive, mai exact asupra „juridicitatii
sunetului”, chiar daca astfel de studii nu au fost înca întreprinse. Autorul exemplifica
aceasta posibilitate prin cercetarea „intonatiilor încarcate de drept” sau muzicii care
poate sa sugereze dreptul (spre pilda, unele lucrari ale lui Wagner).53
Înainte de a încheia consideratiile noastre asupra documentelor nonjuridice ca
surse de informatii pentru cercetarile de sociologia dreptului se cuvine sa subliniem
faptul ca în activitatea de investigare a acestei categorii de documente sociale,
cercetatorul trebuie sa îndeplineasca cel putin doua sarcini.
În primul rând, trebuie sa „distileze juridicul”, sa-l separe de socialul nonjuridic si
fenomenele indivbiduale cotidiene, iar, în al doilea rând, sa multiplice în spatiu si timp
informatiile astfel recoltate, sa le ordoneze sub forma unor serii, pentru ca, în final,
printr-o abordare istorico-comparativa, sa dea acestora o semnificatie cu valoare
sociologico-juridica.54
Toate cele mai sus prezentate demonstreaza într-o maniera concludenta faptul ca,
asa cum sustine si profesorul Valerius Ciuca, „sociologia juridica poate sa-si abstraga
baza informationala la fel de bine din multitudinea documentelor nonjuridice, ca si
dintr-o lege sau dintr-o expunere de motive facuta în parlament de un ministru”.55
În concluzie, pentru a-si recolta datele si informatiile de care are nevoie în
decursul cercetarilor empirice pe care le întreprinde spre mai buna cunoastere a vietii
juridice, sociologul dreptului se poate apleca cu încredere nu numai asupra faptelor
sociale, ci si asupra documentelor sociale juridice si nonjuridice.

53
J. Carbonnier, Op. cit., p.265.
54
Ibidem, pp.277-278.
55
Valeriu M. Ciuca, Op. cit., p.143.

53
 TEHNICA ANALIZEI SOCIOLOGICE DE

JURISPRUDENTA

Consideratii generale privind tehnica analizei sociologice de jurisprudenta. Una

dintre cele mai importante categorii de documente juridice care intra în sfera de
preocupari investigationale empirice a sociologului dreptului o reprezinta hotarârile
judecatoresti publicate în diverse culegeri de jurisprudenta. Asa se face ca ansamblul
solutiilor judecatoresti pronuntate în instantele de judecata constituie o summa de
documente cu valoare euristica deosebita pentru sociologia dreptului.1
Înca de la început se impune precizarea ca jurisprudenta constituie un material
documentar deosebit de pretios pentru sociologia dreptului, indiferent de faptul ca
aceasta reprezinta un izvor formal al dreptului, cum se întâmpla în cadrul anumitor
sisteme juridice, sau nu, cum este cazul altor sisteme de drept, printre care se numara
si sistemul juridic românesc. Studiul asupra unei hotarâri judecatoresti sau asupra unei
serii de astfel de documente, dincolo de elementele de factura judiciara pe care le
poate scoate la iveala, este de natura sa releve o multitudine de fenomene cu caracter
sociologic. Pentru cercetarea sociologica a acestei importante categorii de documente
juridice, sociologia dreptului face apel, cu precadere la analiza de continut –
cunoscuta tehnica a sociologiei generale. Aplicarea acestei tehnici la cercetarea
jurisprudentei a facut ca, în decursul timpului, analiza de continut sa capete o serie de
caracteristici specifice ce i-au adus recunoasterea în rândul specialistilor sociologiei
juridice sub numele de analiza sociologica de jurisprudenta (analyse sociologique de
jurisprudence – Jean Carbonnier).2
Asa dupa cum apreciaza reputatul professor francez de drept civil si sociologie
juridical, Jean Carbonnier, analiza sociologica a jurisprudentei este o analiza a
continutului desfasurata în maniera sociologica asupra unei categorii particulare de
documente juridice – culegerile de jurisprudenta.3 Pentru a evita orice confuzie între
analiza sociologica de jurisprudenta si metoda analizei de jurisprudenta, atât de
familiara juristilor, se impun câteva precizari. Este adevarat ca cele daua tipuri de
analiza se aseamana prin faptul ca ambele cerceteaza continutul unei hotarâri
1
Valerius M. Ciuca, Lectii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iasi, 1998, p.140.
2
Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, p.268.
3
Ibidem.

54
judecatoresti sau al unei serii de astfel de documente. Însa, ele se deosebesc
fundamental pentru ca: primul procedeu apartine dreptului, iar cel de al doilea intra în
sfera de preocupari a sociologiei dreptului. Aceasta stare de lucruri a condos la o
diferentiere radicala a celor doua metode prin obiectul cercetat, tema investigata,
modalitatile concrete de desfasurare a analizei si, nu în ultimul rând, prin rezultatele
obtinute si scopurile în care acestea sunt utilizate. Astfel, în cazul analizei
jurisprudentei, obiectul de cercetare este dreptul, pe când îanaliza sociologica de
jurisprudenta obiectul investigatiei îl reprezinta faptul.4
Prin studiul juridic, cercetatorul (juristul) cauta sa desprinda regula de drept
aplicata în sentinta pronuntata sau, într-o viziune mai cuprinzatoare, cum este aceea a
lui Henri Lévy-Bruhl, prin cercetarea jurisprudentei, juristul afla modul în care se
aplica regulile de drept în societatea respective, adica modul în care instantele
judecatoresti, în baza normativitatii juridice a societatii, solutioneaza conflictele
aparute între personae, institutii, state etc.5 În cazul unor serii de sentinte, în masura în
care jurisprudenta este creatoare de drept, el poate încerca chiar desprinderea noii
reguli de drept ce este pe cale de a se cristaliza în practica judecatoreasca cercetata.6
Spre deosebire de jurist, prin studiul sociologic pe care îl întreprinde, sociologul
dreptului cauta sa identifice în documentele investigate „felia de viata, ansamblul
fenomenelor sociale, interindividuale, respectiv individuale, pe care decizia le-a facut
sa iasa la lumina”.7 În cercetarile asupra hotarârilor judecatoresti, spre deosebire de
juristi, în ochii carora în analiza tehnica a jurisprudentei preleveaza legalitatea si
temeinicia solutiilor date de instanta, în investigatiile lor, sociologii vor fi interesati sa
cunoasca motivele psihologice, economice sau sociologice ce au generat si alimentat
litigiul.8 Ei manifesta o puternica atractie pentru cercetarea circumstantelor cauzei.9
Respectând cerintele procedeului, juristul va cauta sa reduca cât mai mult posibil
latura factuala a hotarârilor pe care le analizeaza spre a face în acest fel sa iasa mai
bine la iveala „reptul în abstractia sa”.10 El este obligat sa realizeze o serie
jurisprudentiala omogena, care sa-i serveasca drept fundament pentru extragerea din
continutul hotarârilor cercetate norma de drept ce se naste ca urmare a practicii
4
Ibidem, p.269.
5
Henri Lévy-Bruhl, Sociologie du Droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1971, p.99.
6
Jean Carbonnier, Op. cit., p.269.
7
Ibidem.
8
Renato Treves, Sociologia del diritto. Origini, ricerche, problemi, Picola Biblioteca Einaudi, Torino, 1993,
p.204.
9
Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridical, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1985, p.225.
10
Jean Carbonnier, Op. cit., p.270.

55
judecatoresti. Însa, în mod exceptional, ar putea sa faca apel si la fapte, dar nu spre a
desprinde regula de drept pe cale sa se nasca, ci în scopul de a justifica eliminarea
unei hotarâri judecatoresti din seria pe care a constituit-o, pe motivul ca sentinta
respectiva este o sentinta de specie si, în consecinta, aceasta nu este menita sa dea
nastere unui element de drept jurisprudential.11
Pentru sociologul dreptului, dimpotriva, prezinta interes, în primul rând, faptele,
pentru ca ele reflecta o stare a moravurilor.12 Si, întrucât orice hotarâre a instantelor
de judecata lasa sa transpara anumite raporturi sociale conflictuale, studiind astfel de
documente, cercetatorul va avea în vedere faptele sociale care îi vor permite o analiza
sociologico-juridica. Acest lucru este poisibil datorita faptului ca omul si societatea,
potrivit teoriei sociologice, sunt agenti conflictuali si, în consecinta, conflictele, cu
functiile si disfunctiile lor, sunt însotitoare permanente ale vietii sociale. Marea
majoritate a conflictelor îsi gasesc solutionarea pe cale amiaila, prin negocieri etc.
Cele care nu si-au aflat solutionarea printr-o astfel de modalitate ajung în instanta si
îsi vor gasi rezolvarea pe calea procesului (civil, penal etc.), finalizat prin hotarârea
judecatoreasca pronuntata. Aceasta categorie de conflicte reprezinta de fapt, „materia
prima” asupra careia instantele de judecata se apleaca si pe baza careia, în functie de
normativitatea juridica existenta, pronunta hotarârea judecatoreasca.
Astfel, hotarârea unei instante jurisdictionale într-o cauza nu reprezinta altceva
decât rezolvarea, în planul dreptului, a raporturilor sociale conflictuale ce si-au facut
aparitia între indivizi si grupuri sociale, între grupuri sociale, între indivizi si institutii
sociale etc. Ori, tocmai aceste raporturi conflictuale, ce reprezinta temeiul factual al
hotarârii judecatoresti, trezesc, în cel mai înalt grad, interesul unui sociolog al
dreptului si abia apoi norma de drept în baza careia instanta a solutionat conflictul,
norma ce-l preocupa, asa dupa cum am vazut, în primul rând, pe jurist. Referindu-ne
la hotarârile pronuntate în materie de divort, spre exemplu, vom constata ca cele mai
multe dintre ele contin foarte putine motive de drept, în schimb abunda în motive de
fapt. De aceea, aceasta categorie de hotarâri judecatoresti constituie pentru sociologul
dreptului o bogata sursa de observatii sociologice, psihosociologice si psihologice
asupra vietii de familie.13
Faptul ca în investigatiile sale sociologul dreptului are în vedere, în primul rând,
cercetarea faptului de viata, ce reprezinta cauza, conditia sau efectul unui fapt de
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem.

56
drept, nu trebuie sa ne conduca la concluzia ca, pentru el, investigarea celui din urma
n-ar prezenta nici un interes. Adevarul este ca sociologul dreptului va fi foarte
interesat si de manifestarea în social a fenomenului juridic. Spre exemplu, fata de un
fenomen juridic cum este criminalitatea uvenila, el va fi interesat sa cunoasca
amploarea, structura, evolutia, tendintele de dezvoltare, etiologia acestuia si, nu în
ultimul rând, raporturile fenomenului cercetat cu alte fenomene juridice, economice,
culturale etc. De asemenea, el poate fi interesat chiar de masura în care practica
judecatoreasca în materie se înscrie în cerintele legii sau se abate semnificativ de la
aceasta. Ori, asa dupa cum remarca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai
Scolii monografice de la Bucuresti, profesorul H. H. Stahl, „uneori, sociologul poate
sa recunoasca vagi tendinte de uniformizare regionala a unor anume jurisprudente, de
creare a unor <<dialecte jurisprudentiale>> care si ele pot fi relevante fata de unitatea
sociala pe care o cercetam”.14
De asemenea, prin analiza sociologica a jurisprudentei, sociologul dreptului,
cercetând pretentiile partilor litigante, poate sa scoata la iveala fenomene de drept
foarte interesante. Chiar daca cele mai multe pretentii ale acestora sunt aberante din
punct de vedere al dreptului dogmatic sau chiar pozitiv, din perspectiva sociologica
astfel de fenomene vor fi deosebit de interesante pentru ca pot releva elemente de
drept obisnuielnic care mai persista, legi imaginare sau norme de drept împrumutate
dintr-un sistem juridic pe calea unui proces de aculturatie juridica incompleta,
conflicte între diferite modele juridice, modele de justitie dominante în constiinta lor, 1
5 reguli de drept straine (în cazul justitiabililor imigranti, spre exemplu) etc.
Referindu-se la cunoasterea vietii juridice a satului românesc interbelic, profesorul H.
H. Stahl oferea cercetatorului unele exemple si indicatii concludente cu privire la
astfel de aspecte pe care sociologul dreptului trebuie sa le urmareasca în analiza
jurisprudentei: „În regiunile paduroase de pilda – scria el – care cunosteau pâna
deunezi o libertate desavârsita de folosire a padurii, satenii nu se considera vinovati
atunci când contravin legilor, comitând delicte silvice. Obstia întreaga a locuitorilor
poate avea alta conceptie despre drepturile ei la padure (s.n. – I.V.) decât o are statul si
ca atare sa duca o lupta, aproape pe picior de egalitate de la sat la stat. Un numar
excesiv de mare de delicre silvice poate sa ne indice nu o delicventa excesiva a

14
H.H. Stahl, Plan general pentru cercetarea vietii juridice satesti, în Îndrumari pentru monografiile
sociologice, redactate sub directia stiintifica a d. prof. D. Gusti si conducerea stiintifica a d. T. herseni,
Institutul de Stiinte Sociale al României, Bucuresti, 1940, p.347.
15
Jean Carbonnier, Op. cit., p.270.

57
populatiei, ci dimpotriva o puternica idee de dreptate înteleasa în anume fel, o
puternica idee de drept obisnuielnic (s.n. – I.V.) dominând activitatea de toate zilele a
satenilor. De asemeni un drept penal obisnuielnic (s.n. – I.V.) poate sa existe. Pe
vremuri, organizatiile interne ale satului aveau menirea de a priveghea si aceasta
latura a vietii satesti. Ca atare, ramasite vor putea sa fi ramas nu numai în folclo, […]
ci si în viata de toate zilele. Anumite fapte pot fi socotite de catre sateni ca delicvente
atunci când satul nu le da nici o atentie”16
În zilele noastre, când oamenii circula liber, sau fara mari oprelisti, dintr-o tara în
alta, intrând sub incidenta altor sisteme de drept, uneori mult diferite de cele în care s-
au nascut si au trait, fenomene juridice de genul unor modele de justitie sau reguli de
drept straine pe care unii justitiabili le vor invoca în fata instantelor, vor fi des
întâlnite în practica judecatoreasca.
Asa dupa cum arata Jean Carbonnier, se poate merge si mai departe si sa fie
analizata din perspectiva sociologica chiar decizia judecatorului. În analiza sa,
sociologul dreptului nu va fi interesat de perspectiva dreptului pozitiv, ci de unghiul
de vedere al sociologiei juridice, încercând sa surprinda, prin studiul respectivei
decizii, spre exemplu, „sentimentul dreptului care salaslueste în constiinta
judecatorului si, daca se admite faptul ca un judecator, cu multiple mijlociri si nuante,
fara îndoiala, reflecta sentimentele societatii în care traieste, plecând de la aceasta,
cercetatorul poate surprinde chiar sentimentul dreptului ce traieste latent în rândul
populatiei”.17
La rândul lui, profesorul Renato Treves considera ca, prin analiza sociologica a
jurisprudentei, sociologul dreptului va fi interesat sa cunoasca originea sociala,
formatia culturala, ideologia politica a magistratului18 s.a. Dupa opinia noastra, astfel
de date si informatii, atât de valoroase pentru o analiza sociologica, nu le putem
obtine, de regula, cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei ci, mai
degraba, facând apel, spre pilda, la ancheta sociologico-juridica pe baza de interviu.
În concluzie, daca printr-o analiza clasica a jurisprudentei, prin sinteza
concluziilor ce le cuprind hotarârile judecatoresti se poate ajunge la o mai buna
cunoastere a dreptului pozitiv, prin analiza sociologica a jurisprudentei se realizeaza o
mai buna cunoastere a dreptului ca fenomen social, a raporturilor sale cu alte domenii
ale vietii sociale (morala, religia, economia etc.).
16
H. H. Stahl, Op. cit., p.356.
17
Jean Carbonnier, Op. cit., pp.270-271.
18
Renato Treves, Op. cit., p.204

58
 Cercetarea jurisprudentei de catre sociologul dreptului din perspectiva „stiintei
realitatii sociale”, cum era numita socilogia de fondatorul Scolii sociologice de la
Bucuresti – Dimitrie Gusti – nu-l va exonera, evident, pe acesta de o pregatire juridica
adecvata, fara de care nu va putea analiza hotarârile judecatoresti si întelege
semnificatia conceptelor si fenomenelor de factura juridica la care aceste documente
se refera.19
Întrucât în ceea ce priveste aplicarea practica a tehnicii analizei sociologice a
jurisprudentei nu exista diferente semnificative fata de modul în care se realizeaza
analiza continutului unor documente în sociologia generala, în cele ce urmeaza nu
vom face o descriere a tuturor etapelor acesteia, ci ne vom îndrepta atentia numai
asupra modului de stabilire a materialului pentru analiza, operatiune care prezinta
unele elemente specifice.

Particularitati ale tehnicii analizei sociologice de jurisprudenta relative la stabilirea

documentelor (hotarârilor judecatoresti) ce vor fi cercetate. În functie de tema
investigata, de extinderea pe care cercetatorul intentioneaza sa o dea studiuluisau, de
intervalul de timp în care trebuie sa realizeze cercetarea, de posibilitati tehnice si
materiale de care dispune, sociologul dreptului va putea spune analizei continutului o
singura hotarâre judecatoreasca, o parte reprezentativa dintre ele sau totalitatea
acestora. Analiza sociologica a jurisprudentei va fi mai putin complicata si va
presupune un volum de munca mai redus în cazul în care se cerceteaza o singura
hotarâre judecatoreasca. În aceasta situatie, cercetatorul va cauta sa identifice si sa
analizeze „o decizie sociologic expresiva”.20 Daca se admite ca respectiva hotarâre
este reprezentativa pentru o anumita realitate juridica, acesta va fi îndreptatit sa
formuleze inferente inductive relative la întreaga clasa de fenomene ce o compun.
Atunci, însa, cînd sociologul dreptului este obligat (de principiile si regulile
metodologice ale cercetarii sociologico-juridice) sa investigheze o parte
reprezentativa sau ansamblul hotarârilor judecatoresti pronuntate într-o materie
anume, selectia acestora este mai complicata si presupune mai multa munca. Într-un
astfel de demers, cercetatorul va putea sa aleaga fie colectiile clasice de jurisprudenta,
fie colectiile specializate.21Iar, în functie de tema si obiectivele cercetarii, el va face

19
Ibidem.
20
Jean Carbonnier, Op. cit., p.273.
21
Ibidem.

59
apel fie la culegerile instantelor jurisdictionale inferioare, fie la acelea ale instantelor
superioare, fie la ambele categorii de lucrari.
Nu trebuie uitat faptul ca, daca pentru un jurist culegerile de jurisprudenta sunt cu
atât mai valoroase cu cât contin mai multe hotarâri judecatoresti ale instantelor
superioare si mai putine astfel de documente ce provin de la instantele inferioare,
dimpotriva, pentru sociologul dreptului vor fi mai pretioase cele din urma, care, de
regula, contin mai multe elemente de interes sociologic.22 Dupa aceste operatiuni
preliminare se impune o selectie a categoriilor de hotarâri ce vor fi analizate. Spre
exemplu, din culegerile de practica judiciara penala, daca cercetam celeritatea
justitiei, vom avea în vedere ansamblul hotarârilor judecatoresti în materie penala, dar
daca cercetam motivele de fapt ce stau la baza infractiunilor de omor, vom tine seama
numai de hotarârile judecatoresti pronuntate în aceasta materie. Tot aici, din cadrul
categoriei respective ce culegeri (cele relative la practica judiciara penala, spre pilda),
cercetatorul, în functie de tema si obiectivele stabilite, trebuie sa se opreasca,
eventual, asupra hotarârilor ce tin de jurisdictia Tribunalului Municipiului Bucuresti.
În functie de perioada pe care si-a propus s-o cerceteze (si aceasta stabilita tot în
raport cu tema si obiectivele investigatiei), el va analiza culegerile de practica
judiciara penala ce se înscriu în intervalul de timp avut în vedere.
Odata luata decizia de a retine doar o anumita clasa de culegeri de practica
judiciara, si din acestea pe acelea ce vizeaza un anumit interval de timp, o anumita
institutie juridica, în functie de situatie, vor fi cercetate fie toate documentele intrate în
selectia facuta (daca numarul acesta este relativ mic), fie un esantion din hotarârile
avute în vedere. Cu riscul unei marje de eroare acceptabile în ceea ce priveste
rezultatele obtinute, prin esantionarea documentelor ce urmeaza sa fie cercetate, se
obtine o reducere considerabila a volumului de munca si a cheltuielilor financiare
impuse de analiza continutului acestora. Însa, în multe cazuri de aplicare a analizei
continutului nu se impune esantionarea documentelor cercetate. De regula, nu este
indicata esantionarea în cazurile în care, în urma acestei operatiuni, volumul unitatilor
de esantionare (talia esantionului) ar fi mai mic de 300-400 de unitati, stiut fiind faptul
ca, în general, un esantion aleatoriu de o talie mai mica decât cea mentionata nu
asigura reprezentativitate corespunzatoare.23 Într-o astfel de situatie în care, desi se
afla în posesia unui numar relativ mare de hotarâri judecatoresti, dar volumul lor nu
22
Ibidem.
23
Septimiu Chelcea, Tehnici de analiza a continutului comunicarii, în Septimiu Chelcea, Ioan
Marginean, Ion Cauc, Cercetarea sociologica. Metode si tehnici, Editura „Destin”, Deva, 1998, p.393.

60
permite aplicarea unei scheme de esantionare, cercetatorul este obligat sa le analizeze
pe toate. Astfel ca, acesta poate realiza fie o cercetare totala, în cazul ca va fi nevoit sa
investigheze toate documentele juridice relative la tema sa de cercetare, fie o cercetare
selectiva, atunci când investigatiile sale vor viza numai un esantion extras din
ansamblul hotarârilor judecatoresti ce-l intereseaza.
În conditiile în care, de cele mai multe ori, analiza va viza o serie jurisprudentiala
rezultata în urma operatiunii de esantionare, cercetatorul va urmari ca modul de
realizare a seriilor sa se faca si el în functie de tema cercetata si obiectivele
investigatiei. Daca el va dori, de exemplu, sa releve evolutia dreptului, va trebui sa
realizeze o serie jurisprudentiala diacronica. În schimb, daca va intentiona sa puna în
evidenta unele fenomene de pluralism juridic, cea mai potrivita serie de hotarâri
judecatoresti va fi o serie sincronica, ce surprinde fenomenul cercetat în diversitatea
sa într-un anumit moment al evolutiei sale. Tot aici, se impune sa facem si precizarea
ca, spre deosebire de analiza continutului unor documente de mare întindere cum ar fi,
de pilda, un roman, în cadrul caruia se impune o „esantionare din document” a unor
texte (a unor pagini, capitole etc., stabilite printr-o esantionare probabilista), în analiza
sociologica a jurisprudentei, datorita faptului ca volumul comunicarii este relativ
redus, documentele cercetate având, de regula, o mica întindere, o astfel de
esantionare nu si-ar gasi rostul. De aceea, vom proceda la analiza integrala a textelor
hotarârilor judecatoresti.
Deapsind momentul esantionarii si parcurgând toate celelalte etape ale analizei
sociologice a jurisprudentei se ajunge, în final, la rezultatele cercetarii, care, în opinia
lui Jean Carbonnier, au valoare atât pentru sociologia dreptului, cât si pentru
sociologia generala.24 Ele au valoare pentru sociologia dreptului întrucât asigura
cunoasterea mai buna a unor fenomene juridice specifice acestui domeniu atât de
important al vietii dreptului care vizeaza latura contencioasa (patologica) a acestuia si
raporturile unor astfel de fenomene cu alte fenomene juridice sau sociale. Dar, într-un
plan mai larg, în care se pleaca de la premisa ca fiecare hotarâre judecatoreasca
contine o felie de viata sociala, iar ansamblul hotarârilor prezentate într-un anumit
interval de timp într-un spatiu geografic determinat „poate reconstitui o societate în
actiune”, rezultatele obtinute au importanta si pentru sociologia generala. În sprijinul
acestei idei este cazul lucrarii lui J. P. Charnay – La vie musulmane en Algerie,
d’après la jurisprudence de la première moitié du XX-e siècle (1965). Subscriind
24
Jean carbonnier, Op. cit., pp.275-276.

61
întrutotul la opinia reputatului profesor francez, consideram în plus, ca rezultatele
cercetarilor desfasutrate cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei au
valoare si pentru stiinta dreptului, care-si va putea fundamenta unele dintre
generalizarile sale teoretice pe terenul solid al datelor obtinute din sociologia juridica
în investigarea concreta a fenomenului juridic din sfera patologiei dreptului. De
asemenea, apreciem ca, atât politica legislativa, cât si practica judiciara însasi pot
resimti un efect benefic luând la cunostinta de rezultatele cercetarilor sociologico-
juridice de acest gen.
Iata, prezentate succint, câteva dintre cele mai importante probleme pe care le
ridica utilizarea tehnicii analizei sociologice a jurisprudentei în cercetarea
sociologico-juridica.

Virtuti si limite ale analizei sociologice de jurisprudenta. Compararea din

perspectiva metodologica a analizei sociologice de jurisprudenta cu alte metode,
tehnici si procedee de cercetare va pune în evidenta faptul ca aceasta tehnica de
cercetare prezinta o serie de virtuti metodologice, dar si unele limite ce nu pot fi
trecute cu privirea.
În primul rând, dintre toate metodele si tehnicile de cercetare utilizate de
sociologia dreptului, aceasta tehnica de investigatie se preteaza cel mai bine la
cercetarea fenomenelor din domeniul patologiei dreptului. Spre deosebire de analiza
sociologica de jurisprudenta, ancheta pe baza de interviu, de exemplu, nu dispune
decât de o capacitate foarte redusa de a surprinde raporturile conflictuale. 25 Este greu
de presupus ca partile aflate într-un conflict vor fi dispuse sa dezvaluie în fata unui
operator de interviu amanunte despre raportul conflictual în care sunt angajate. Mai de
graba, acestea vor fi tentate sa le treaca sub tacere, sa e ascunda sau sa le prezinte
denaturat. Dimpotriva, aflate în fata judecatorului, spre propriul lor interes si în
speranta ca cele relatate vor înclina balanta dreptatii în favoarea lor, partile vor fi
înclinate sa prezinte si cele mai mici detalii relative la conflictul în care au fost
antrenate. Iar metoda cea mai adecvata pe care o poate utiliza sociologul dreptului
spre a cunoaste aceasta adevarata comoara a faptelor de viata psihologice, morale,
religioase, culturale, economice etc., ce constituie contextul litigiului, este analiza
sociologica de jurisprudenta. Se întelege de la sine ca pentru sociologia dreptului,
valoarea pledoariilor facute de partile litigante nu consta atât în cercetarea aspectelor
25
Ibidem, p.272.

62
juridice pe care acestea le contin, cât în investigarea faptelor de viata ce le-au generat.
De aceea, analiza sociologica de jurisprudenta, care are capacitatea de a surprinde
mult mai bine decât ancheta pe baza de interviu multitudinea fenomenelor de natura
psihosociologica în contextul carora a aparut si s-a dezvoltat raportul conflictual
dintre cele doua parti, este considerata cea mai potrivita pentru cercetarea
fenomenelor ce apartin patologiei reptului. Aceasta tehnica de cercetare se dovedeste
superioara anchetei pe baza de interviu si prin faptul ca are capacitatea de a surprinde
o adevarata istorie a conflictului si a faptelor sociale care l-au generat si întretinut, 26
spre deosebire de cea de a doua metoda care analizeaza raportul conflictual, de regula,
numai într-un moment al duratei sale.
Un al doilea avantaj al analizei sociologice de jurisprudenta consta în aceea ca
poate aduce în câmpul cercetarii sociologice justitiabili pe care alte metode, tehnici si
procedee de investigatie ale sociologului dreptului nu-i pot contacta. Aceasta tehnica
are meritul ca permite sociologului dreptului sa-si extinda sfera analizei sale si asupra
acelor justitiabili disparuti sau care, invocând motive, de regula, se sustrag unei
anchete pe baza de interviu. Datorita particularitatilor ei, analiza sociologica de
jurisprudenta permite cercetatorului sa investigheze atât fenomene ce tin de patologia
actuala a dreptului, cât si fenomene ce apartin unei patologii trecute.27 Astfel, pe baza
culegerilor de jurisprudenta existente, pe lânga investigatiile asupra fenomenelor
juridice conflictuale ai caror protagonisti se afla în viata, sociologul dreptului poate
cerceta cu succes si unele litigii în care au fost antrenati reprezentanti ai unor generatii
de mult disparute. Ori, ancheta pe baza de interviu, care se preteaza la cercetarea
patologiei prezente a dreptului (si aici cu mari dificultati, dupa cum am vazut), nu-i
permite sociologului sa-si extinda investigatiile asupra unor astfel de fenomene
petrecute cu ani si ani în urma.
Superioritatea analizei sociologice de jurisprudenta decurge si din aceea ca, daca
unele categorii de justitiabili, de genul politicienilor, oamenilor de afaceri etc. Se pot
sustrage unei anchete pe baza de interviu, în „focul” dezbaterilor judiciare acestia vor
fi nevoiti sa relateze faptele cu lux de amanunte, ceea ce, se întelege de la sine, nu
poate fi decât în avantajul tehnicii analizei sociologice de jurisprudenta.

26
bidem, p.273.
27
Ibidem.

63
 Acestea sunt numai câteva dintre virtutile acestei tehnici de investigatie a
sociologiei dreptului ce o recomanda drept una dintre cele mai potrivite modalitati de
cercetare a fenomenelor contencioase.
Dar, analiza sociologica de jurispruena, ca analiza de continut adaptata cercetarii
jurisprudentei, este o tehnica secundara. Si, ca orice tehnica de acest gen, ea
cerceteaza documente, nu fapte.28 De aceea, ea va prezenta avantajele si dezavantajele
pe care le au, în general, procedeele care îsi îndreapta investigatiile asupra
documentelor. Însa, din faptul ca analiza sociologica de jurisprudenta se desfasoara
asupra unei categorii aparte de documente – culegerile de jurisprudenta – rezulta
unele limite particulare ale acesteia. Ele îsi afla sorgintea în faptul ca, asa dupa cum
sublinia Henri Lévy-Bruhl, jurisprudenta, care este atât de apropiata de viata, da totusi
o „imagine infidela si trunchiata” a realitatii juridice.29
Cea mai grava deformare a realitatii juridice decurge din aceea ca hotarârile
judecatoresti cercetate prin tehnica analizei sociologice de jurisprudenta vizeaza
numai o mica pate a acesteia, adica fenomenele contencioase, altfel spus, ceea ce,
îndeobste se numeste „patologia dreptului”. Cunoscuta fiind tendinta juristilor de a
exagera rolul fenomenelor contencioase în viata dreptului, trebuie sa subliniem faptul
ca sociologia juridica considera ca aceasta categorie de fenomene juridice deformeaza
dreptul, care este infinit mai mult decât contenciosul. Si aceasta nu fara temei, ci
pentru ca, fenomenele contencioase, atât de importante pentru juristi, reprezinta numai
o mica parte a realitatii juridice, întrucât, dincolo de ele exista un ansamblu de
fenomene necontencioase, o „ordine juridica pasnica si spontana a societatii”, dupa
cum bine remarca cunoscutul fondator al sociologiei dreptului Eugen Ehrlich.30 Este
vorba de multitudinea si larga varietate a fenomenelor juridice metaforic numite „în
stare de pace”, ce fac parte din realitatea sociala a dreptului si care se desfasoara în
conformitate cu normele juridice stabilite, întelegerile si conventiile încheiate între
parti. Lor li se adauga fenomenele litigioase solutionate pe cale amiabila, pe calea
unei negocieri, a unei tranzactii etc., adica toate acele conflicte cu încarcatura juridica
care-si gasesc solutionarea înainte de a ajunge în fata unei instante de judecata. De
aceea, cercetarea unei institutii juridice cu ajutorul tehnicii analizei sociologice a

28
Vasile Maftode, Metodologia sociologica. Metode si tehnici de cercetare sociologica, Editura Porto-
Franco, galati, 1995, p.149.
29
Henri Lévy-Bruhl, Op. cit., p.99.
30
Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, Verlag von Duncker&Hubolt, München und
Leipzig, 1929.

64
jurisprudentei, care se rezuma numai la investigarea laturii ei patologice va fi
totdeauna incompleta.
Un alt neajuns al utilizarii acestei tehnici de cercetare a socilogiei dreptului
decurge din faptul ca între ansamblul hotarârilor judecatoresti publicate si cele
pronuntate în sistemul instantelor de judecata dintr-o tara, unitate administrativ-
teritoriala etc. Exista o mare diferenta sub aspectul cuprinderii celor din urma în
diferitele culegeri de jurisprudenta publicate. Altfel spus, cea mai mare parte a
hotarârilor judecatoresti nu vor fi publicate niciodata în culegerile amintite. Si aceasta
soarta o au mai cu seama hotarârile udecatoresti ale institutiilor urisdictionale
inferioare, are foarte rar au sansa de a vedea lumina tiparui într-o culegere de
jurisprudenta. O soarta mult mai buna din acest punct de vedere o au, în schimb,
hotarârile judecatoresti pronuntate în instantele superioare (Curtea Constitutionala,
Curtea Suprema de Justitie sau Curtea de Apel, cum este cazul în sistemul
jurisdictional românesc).
Alte neajunsuri ale aplicarii analizei sociologice de jurisprudenta în cercetarea
fenomenelor juridice din perimetrul patologiei dreptului decurg din selectia operata de
realizatorul culegerii în rândul hotarârilor judecatoresti ce privesc o anumita institutie
juridica, din faptul ca unele institutii ale dreptului sunt slab reprezentate sau nu se
regasesc deloc în culegeri s.a. De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul ca toate
culegerile de practica judecatoreasca sunt realizate în scopuri juridice si, în
consecinta, de multe ori, ele pot fi sarace în informatii ce prezinta interes pentru
sociologia dreptului.
Dupa cum am vazut, ca orice alta metoda si tehnica de cercetare, analiza
sociologica de jurisprudenta are atât virtuti, cât si limite. Desi, prin dezvoltarea laturii
cantitative a acestei tehnici de cercetare, însotita de utilizarea calculatorului
electronic, care permite repearea directa de catre computer, pe baza unui dictionar , a
categoriilor, cuvintelor sau expresiilor stabilite prin grila de cercetare, tehnica analizei
sociologice de jurisprudenta s-a rafinat mult, capatnd noi virtuti, aceasta pastreaza
înca unele limite inerente, de care un sociolog al dreptului nu poate sa nu tina seama.
E aceea, în activiatea investigationala empirica, pentru a depasi limitele acestei tehnici
si pentru a spori valoarea de ansamblu a investigatiei, cercetatorul va utiliza
complementar si metode si tehnici de cercetare.

65
 MONOGRAFIA JURIDICA – METODA DE CERCETARE

Sociologia dreptului si-a dobândit statutul de disciplina stiintifica prin conturarea

unui obiect propriu de cercetare, prin stabilirea unui set particular de metode de
investigare a fenomenelor juridice si prin utilizarea unui aparat conceptual specific.
Asa dupa cum constata Renato Treves, sociologia dreptului „se prezinta astazi ca o
disciplina unitara si prin uniformitatea metodelor utilizate”.1
Sociologia dreptului a facut si face apel la metodele stiintelor sociale: metoda
logica, metoda istorica, metoda tipologica, metoda comparativa, metoda statistica,
metoda teleologica, metoda modelarii etc. Dar, cel mai mult, aceasta tânara disciplina
s-a orientat spre metodele sociologice generale, facând apel la observatia sociologica,
ancheta, analiza de continut, sondajul de opinie, experimentul sociologic, tehnica
scalarii atitudinilor, studiul de caz etc. Trebuie mentionat însa faptul ca preluarea
metodelor stiintelor sociale, în general, a metodelor sociologiei, în special, a fost
însotita de adaptarea acestora la specificul realitatii sociale a dreptului. Dupa cum
aprecia reputatul profesor francez Jean Carbonnier, „sociologia juridica a primit multe
de la sociologia generala, a carei <<fiica>> este. Metodele sale nu sunt în cea mai
mare parte […] decât adaptari ale acestora care deja au fost puse la punct în alte
domenii sociologice.”2 Asa se face ca, în investigarea fenomenelor juridice, sociologia
dreptului va utiliza un set de metode sociologice adaptate, precum experimentul
legislativ sau juridic, analiza sociologica a jurisprudentei, sondajul de opinie
legislativa etc. Dupa parerea noastra, acestora li se poate adauga si monografia
juridica.
Este îndeobste cunoscut ca cele mai valoroase rezultate ale investigatiilor sociale
din România antebelica le-au dat cercetarile monografice, iar dintre acestea s-au
detasat monografiile sociologice realizate în cadrul Scolii sociologice de la Bucuresti,
initiata si condusa de profesorul Dimitrie Gusti. De fapt, amplele cercetari
monografice întreprinse în deceniile trei si patru ale secolului noastru, care s-au
înscris ca o contributie româneasca de marca în sociologia vremii, reprezinta punctul
culminant al unei vechi traditii nationale în acest domeniu. Referindu-se la
„antecedentele” românesti ale acestei miscari, M. Cernea arata ca începuturile ei

1
Renato Treves, Introduzione, în La sociologia del diritto. Problemi e ricerche, a cura di Renato
Treves, Edizioni di Comunità, Milano, 1966, p.27.
2
J. Carbonnier, Sociologie juridique, Presse Universitaires de France, Paris, 1978, p.20.

66
dateaza din deceniul sapte al secolului al XIX-lea. Apoi, ele au continuat, cu unele
întreruperi sau intensitate diferita, pâna în anii ’70 ai secolului nostru.3
Cercetarea monografica interbelica a unitatilor sociale, dupa cum se stie, s-a
desfasurat, în principal, pe baza doctrinei (sociologia monografica) si a metodei
(monografia sociologica) gustiene, ceea ce a condus la realizarea unor monografii de
tip exhaustiv. Trebuie mentionat faptul ca, desi cercetarea monografica de tip gustian
a avut drept obiectiv de investigatie unitatile sociale (în principal satul românesc), asa
dupa cum remarca profesorul D. Gusti, „cercetarea vietii juridice forma unul dintre
elementele ei esentiale, în legatura cu întreaga viata sociala”.4 Dar, în cadrul scolii
sociologice gustiene, mai multi cercetatori, excedati de problemele multiple si
complexe, de activitatea laborioasa pe care o impuneau monografiile exhaustive, de
tip gustian, si preocupati de studiul unor probleme concrete de mare interes, au
realizat cîteva monografii economice, morale, religioase, muzicale si, nu în ultimul
rând juridice. Documentarul Din studiile monografice ale Scolii sociologice de la
Bucuresti asupra manifestarilor juridice ale unitatilor sociale, vine cu argumente
concrete în sprijinul afirmatiei ca un numar important de membrii sau colaboratori ai
acestei scoli au acordat mare atentie cercetarii monografice a diferitelor fenomene
juridice specifice satului rimânesc. Dupa cum a concluzionat exegeza de specialitate,
din însesi reusitele si slabiciunile monografiei sociologice gustiniene, ce aveau la baza
cunoscuta schema logico-formala a „cadrelor” si „manifestarilor”, s-au acumulat
premisele aparitiei unor modificari metodologice substantiale care, în final, au condus
la diversificarea tipologica a cercetarilor monografice. Principalele inovatii s-au
înregistrat pe linia diversificarii paradigmelor de cercetare, fapt ce a facut sa apara noi
tipuri de monografii: monografia centrata pe o problema-cheie; micromonografia sau
„monografia sumara de sat”; monografia sumara comparativa a unor sate selectionate
din diferite zone ale tarii; monografia zonala sau regionala (cu si fara sat-pilot) si
monografia tematica.5

3
M. Cernea, Etapele cercetarii monografice a comunitatilor rurale în sociologia din România, în
„Revista de Filosofie”, tomul 20, nr.9, 1973, pp.10-44.
4
D. Gusti, Fragmente autobigrafce. Autosociologia unei vieti.1800-1955, în D. Gusti, Opere, vol.V,
1971, Editura Academiei, Bucuresti, p.199.
5
P. Caraion, Profesorul Dimitrie Gusti si Scoala sociologica de la Bucuresti, în Sociologia militans,
vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971, pp.74-121; H. H. Stahl, Teoria si practica investigatiilor
sociale. Cercetari interdisciplinare zonale, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975,
pp.30-47; M. Cernea, loc. cit., pp.1052-1065; M. Larionescu, Dimitrie Gusti – fondatorul scolii
sociologice de la Bucuresti, în M. Larionescu (coord.) Scoala sociologica de la Bucuresti. Traditie si
actualitate, Editura Metropol, Bucuresti, 1996, pp.30-32.

67
 Tinând seama de îndelungata traditie româneasca în domeniul cercetarilor
monografice, dar mai ales de bogata si valoroasa experienta a Scolii sociologice
gustiene, precum si de nevoia acuta de date stiintifice pe care o resimt în perioada de
tranzitie agentii operei politice, legislative si administrative, apreciem ca metoda
monografica, atent revizuita si adaptata cerintelor moderne ale investigatiei sociale,
poate asigura o buna cunoastere a unor fenomene juridice specifice societatii
românesti contemporane. Suntem convinsi ca, îmbracând haina monografiei juridice,
metoda monografica va putea fi utilizata cu succes în cercetarea fenomenelor de drept.
Aceasta presupune revizuirea substantiala a monografiei gustiene în sprijinul ingenios
promovat de Anton Golopentia în cadrul Institutului Social Banar-Crisana. Avem în
vedere o monografie juridica ce se prezinta ca rezultanta a diferitelor tipuri de
monografii practicate în cadrul Scolii sociologice a lui D. Gusti. Este vorba de o
monografie asemanatoare în unele privinte, cu cele realizate pe alte „teme”, de D. G.
Georgescu, L’alimentation de la population rurale en Roumanie, în vol. La vie rurale
en Roumanie, Bucuresti, 1939, pp. 205-238; A. Golopentia, Starea culturala si
economica a populatiei din RomâniaI, în „Revista de igiena economica”, X, nr. 1-6,
1940, pp.212-263 sau H. H. Stahl, Contributii la studiul satelor devalmase românesti,
3 vol., Bucuresti, 1958-1965, monografii care difera de cele exhaustive gustiene prin
unitatea supusa cercetarii, prin obiectul investigatiei si, în parte, prin paradigma dupa
care s-au desfasurat.
Ca si în cazul monografiei sociologice realizate în cadrul Scolii sociologice de la
Bucuresti, monografia juridica se va întemeia pe o conceptie sociologica. Daca în
cazul monografiei realizate de D. Gusti era vorba de conceptia profesorului asupra
realitatii sociale, în cazul monografiei juridice putem avea în vedere conceptia
carbonnierista asupra dreptului. Astfel, profesorul J. Carbonnier considera ca „dreptul
nu exista decât în societate” si, în consecinta, „fenomenele juridice sunt […]
fenomene sociale”6 Nici un fenomen juridic nu exista însa în stare izolata; totdeauna
el se afla inserat spatial si temporal - sincronic si diacronic – în social, unde
interactioneaza cu fenomenele politice, economice, religioase, morale etc.
Daca monografia gustiana se desfasura de regula, la nivelul unitatilor sociale,
monografia juridica, luând în seama inovatiile Institutului Banat-Crisana, îsi va putea
organiza investigatiile în functie de nevoi, atât la nivelul unitatilor sociale (sate, orase,
comune, întreprinderi, istitutii etc.), cât si la nivel zonal sau national. În cazul
6
J Carbonnier, Op. cit., p.16.

68
cercetarilor zonale sau nationale, studiul monografic se va realiza pe esantioane de
localitati reprezentative pentru fenomenul juridic studiat.
În ceea ce priveste obiectul studiului monografic, avem în vedere deplasarea
investigatiei de la caracterizarea starii globale (integrale) a unitatii sociale la
cercetarea focalizata a unui fenomen juridic de interes local, zonal sau national.
Întrucât fenomenul de drept nu poate fi cercetat si explicat decât în contextul
social în care acesta se manifesta, monografia juridica va urmari analiza cât mai
completa a acestuia, dar nu pe baza schemei standard a „cadrelor” si „manifestarilor”,
ci dupa o schema originala de categorii investigationale. În locul cercetarii fiecarui
cadru si a fiecarei manifestari a unitatii sociale ca atare, monografia juridica îsi
propune concentrarea eforturilor sociologiei, stiintei dreptului si ale celorlalte stiinte
particulare pentru „luminarea” fenomenului juridic ce ne intereseaza. În felul acesta
nu va mai exista o schema standard, ci pentru investigarea fiecarui fenomen de drept
cercetatorul va trebui sa construiasca un instrument de cercetare propriu, cu ajutorul
caruia sa surprinda „manifestarile” fenomenului juridic cercetat si „cadrele” sociale
concrete în care acesta functioneaza. Configuratia acestei scheme va depinde de
natura fenomenului cercetat, de scopul investigatiei s.a.m.d. În concluzie, monografia
juridica nu va mai cerceta unitatile sociale prin manifestarile si cadrele lor, ci
fenomenele juridice în geneza, structura, dinamica si functionalitatea lor în contextul
fenomenelor sociale (politice, morale, religuioase, economice, demografice, culturale
etc.) cu care interactioneaza direct.
Prin monografia juridica va fi, de asemenea, valorificata una dintre cele mai
importante inovatii ale cercetarii monografice gustiene: constituirea unor echipe
compuse din specialisti în felurite discipline sociale particulare. Dar, daca echipele
gustiene se constituiau pornind de la schema standard a celor patru cadre si patru
manifestari, cele destinate realizarii monografiei juridice vor fi formate plecând de la
schema fiecarei cercetari în parte si vor cuprinde specialisti selectionati în functie de
natura fenomenului juridic studiat (constitutionala, penala, civila, administrativa etc.)
si a principalelor fenomene sociale ce reprezinta cauze, conditii sau efecte ale
acestuia. Astfel, componenta echipei monografice se va schimba de la o cercetare la
alta. De exemplu, daca se monografiaza un fenomen juridic precum avortul, din
echipa de cercetare vor trebui sa faca parte neaparat si medicii, iar în cazul ca se
investigheaza problema mostenirii, prezenta lor nu-si afla rostul. Desigur, din astfel de
echipe nu vor lipsi niciodata nici juristii, nici sociologii. De asemenea, pentru

69
investigarea unui aspect sau altul al fenomenului cercetat se pot constitui echipe de
cercetare speciale.
În aceste conditii, monografia juridica devine opera colaborarii stiintelor dreptului
si a sociologiei juridice cu celelalte stiinte sociale. Inovatia gustiana în acest domeniu
nu este deloc depasita, deoarece, asa cum remarca repurtatul sociolog american de
origine româna, Mihail Cernea, în ultima vreme specialistii în stiinte sociale îsi
demonstreaza tot mai mult „utilitatea si eficienta pentru programele de dezvoltare”.
De altfel, revigorarea activitatii de cercetare a vietii juridice de catre specialisti din
diferite domenii s-ar dovedi o întreprindere benefica. Aceasta întrucât abordarea
monografica a unor probleme juridice semnificative, care necesita interventie de tip
reformator, ar reprezenta un demers util pentru instantele diriguitoare ale vietii
juridice. Pe linia conceptiei lui Gusti si a scolii sale sociologice, cunoasterea vietii
juridice nationale trebuie sa preceada si sa orienteze actiunea practica de reformare a
dreptului, de elaborare a legilor. Nimic nu e mai firesc ca activitatea monografica sa-si
fixeze programatic drept obiectiv înregistrarea starii functionale a unei manifestari
vitale a natiunii cum este viata juridica. Momentul cognitiv, de radiografiere a vietii
juridice românesti va trebui sa fie urmat de momentul actional, practic, care pornind
de la datele existente, va trebui sa edifice o realitate juridica noua, proprie statului de
drept, cu parametrii superiori de adecvare, pe de o parte, la realitatile nationale, iar pe
de alta parte, la tendintele ce se manifesta în viata juridica a lumii contemporane.
Semnificatia monografiei juridice rezida tocmai în aceea ca acest tip de cercetare
are capacitatea de a realiza o sinteza sociologica a materialului recoltat cu privire la
fenomenele juridice respective, de a formula concluzii si de a oferi solutii stiintific
fundamentate institutiilor chemate sa gestioneze astfel de aspecte ale vietii sociale,
creând în acest fel premisele unor actiuni reformatoare eficiente. Si, nu în ultimul
rând, atunci când este cazul, în spiritul sociologiei juridice aplicative gustiene,
rezultatele acestor cercetari au menirea de a ajuta instanta legiuitoare sa legifereze în
cunostinta de cauza, în acord cu „tara reala”. Pentru ca, asa cum sustine D. Gusti, „nu
se poate legifera pâna când nu se stie ce si pentru cine se legifereaza, dupa cum nu se
poate gospodari, când nu se stie ce si pentru cine se gospodareste”. 7 Este oare nevoie
de mai mult pentru a scoate în evidenta necesitatea cercetarii monogarfice a diferitelor
fenomene juridice ?

7
D. Gusti, Sociologia monografica – stiinta a realitatii sociale, în D. Gusti, Opere, vol.I, Editura
Academiei, Bucuresti, 1968, p.327.

70
 În spiritul preceptelor metodologice ale sociologiei gustiene consideram ca
recuperarea monografiei sociologice, sub forma monografiei juridice, nu înseamna
renuntarea la celelalte metode de cercetare a vietii juridice, ci numai valorificarea în
contemporaneitate a elementelor viabile ale modelului de cercetare monografica.
Argumentele de mai sus, la care pot fi adaugate si altele, ne dau convingerea ca
recuperarea metodei monografice si includerea ei în setul de metode si tehnici de
cercetare ale sociologiei dreptului ar fi o întreprinmdere benefica. Si poate, asa cum în
perioada interbelica sociologia monografica a reprezentat „marcatorul identitar” al
sociologiei românesti, în viitor, efortul comun al sociologilor si juristilor, de lansare si
sustinere a monografiilor juridice, ar putea conduce la afirmarea internationala a
sociologiei românesti a dreptului

71