Bazele filozofice ale ştiinţei

Nu există aşa ceva precum ştiinţa

lipsită de filozofie; există doar
ştiinţă a cărei bagaj filozofic este
luat la bord fără examinare
prealabilă. — Daniel Dennett,
Darwin's Dangerous Idea, 1995.
Filozofia ştiinţei este ramura filozofiei care
studiază fundamentele filozofice, ipotezele şi
implicaţiile ştiinţei, incluzând ştiinţele naturii,
precum fizica, matematica şi biologia, şi
ştiinţele sociale, precum psihologia, sociologia,
ştiinţele politice, şi economia. În acest sens,
filozofia ştiinţei este strâns legată de
epistemologie şi ontologie.
 Întrebări de bază

1) Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice? (de

ex. explicaţia, prognoza rezultatelor
experimentale)
2) Prin ce se caracterizează producerea de noi
cunoştinţe ştiinţifice? (metodologie)
3) Există progres ştiinţific?
4) Ce statut au teoriile ştiinţifice şi entităţile postulate
de ele la nivelul teoriei cunoaşterii?
5) Este ştiinţa o formă de găsire a adevărului sau
trebuie concepută mai pragmatic?
 Obiectele de studiu ale filozofiei
ştiinţei
- natura ipotezelor şi conceptelor ştiinţifice;
- modul în care acestea sunt produse;
- procesul prin care ştiinţa explică, prognozează şi, prin
tehnologie, valorifică forţele şi resursele naturii;
- mijloacele de determinare a validităţii afirmaţiilor;
- formularea şi utilizarea metodei ştiinţifice;
- tipurile de raţionament prin intermediul cărora se ajunge
la concluzii;
- implicaţiile metodei ştiinţifice şi a modelelor pentru
societate în general şi pentru ştiinţe însele.
Natura afirmaţiilor şi conceptelor
ştiinţifice
Ştiinţa trage concluzii privitor la modul în care
este realitatea şi la modul în care teoria ştiinţifică
este legată de realitate. Ştiinţa se bazează pe
experiment, deducţie logică şi gândire raţională
cu scopul de a examina realitatea şi indivizii din
care este constituită societatea. Făcând
observaţii privitoare la natura indivizilor şi a
mediului care îi înconjoară, ştiinţa urmăreşte să
explice conceptele care apar în viaţa de zi cu zi.
 Teorii ale ştiinţei
1) Teorii realiste:
- Realismul ştiinţific;
- Realismul structural;
- Realismul entităţilor;
2) Teorii pozitiviste:
- Empiriocriticismul;
- Neopozitivismul;
- Falsificaţionismul;
3) Teorii relativiste:
- Convenţionalismul;
- Instrumentalismul;
- Pragmatismul;
- Relativismul;
- Socio-constructivism;
- Empirismul;
- Empirismul constructiv.
 Realismul ştiinţific
Realismul ştiinţific, numit şi empirism naiv, este
perspectiva filozofică conform căreia natura
universului corespunde postulatelor ştiinţifice. Realiştii
consideră că lucruri precum electronii şi câmpurile
magnetice există. Este naiv în sensul că majoritatea
savanţilor iau aceste postulate drept adevăruri care
nu au nevoie să fie falsificate (verificate).

Reprezentanţi: Hilary Putnam, Richard Boyd,

Ernan McMullin, Stathis Psillos
 Realismul structural

Conform realismului structural, ştiinţa nu poate

cunoaşte conţinutul realităţii. Mai degrabă, ea
descrie structura realităţii. Dovada pe care
Worrall o aduce în lucrarea sa "Structural
Realism" se bazează pe continuitatea ecuaţiilor
matematice, obţinută de Worrall prin teoretizări
despre eterul purtător de lumină, până la
ecuaţiile lui Maxwell, care descriu proprietăţile
câmpurilor electromagnetice. Eterul a fost
respins, dar ecuaţiile sunt valabile şi astăzi.

Reprezentant: John Worrall

 Realismul entităţilor

Realismul entităţilor respinge entităţile

postulate de teorie, acceptând doar cele
care joacă un rol în cadrul experimentelor.
O entitate este reală dacă prin
manipularea acesteia pot fi create noi
fenomene.

Reprezentanţi: Ian Hacking, Nancy

Cartwright
 Teoriile pozitiviste
Pozitivismul este o filozofie, care obligă
cunoaşterea să interpreteze "descoperirile
pozitive" (în sensul ştiinţelor naturii). O
cercetare poate să aducă o descoperire
pozitivă, dacă defineşte în prealabil
(înainte de rezultatul obţinut în urma
experimentului) condiţiile în care are loc
cercetarea, prin urmare şi cele necesare
unei dovezi reuşite.
 Empiriocriticismul

Empiriocriticismul sau materialismul dialectic

reprezintă o teorie filozofică conform căreia
percepţiile (simţurile) umane reflectă extrem de
corect şi exact natura înconjurătoare şi lumea
obiectivă. În Uniunea Sovietică acesta
reprezenta un obiect obligatoriu de studiu în
toate instituţiile de învăţămînt superior.

Reprezentanţi: Vladimir Lenin

 Neopozitivism
Neopozitivismul sau pozitivismul logic este un curent filozofic apărut
la începutul secolului XX. Fondatorii neopozitivismului au intenţionat
să dea filozofiei un caracter riguros, exact, eliminând din ea ceea ce
ei numeau speculaţii arbitrare şi înlocuindu-le cu logica ştiinţei.
Neopozitiviştii au criticat filozofia metafizică propunând limbajului
filozofic respectarea unor norme riguroase. Cereau o formulare
clară a problemelor, tratarea lor cu mijloace logice şi matematice
relevante, o analiză critică a ipotezelor şi rezultatelor cercetării
filozofice.

Reprezentanţi: Rudolf Carnap, Cercul vienez (Moritz Schlick,

Rudolf Carnap, Otto Neurath, Philipp Frank, Kurt Gödel, Alfred
Ayer )
 Falsificaţionismul

Probabil poziţia cea mai

populară în rândul savanţilor
este cea a raţionalismului critic.
Ca mod de a distinge ştiinţa de
pseudoştiinţă (de ex. astronomie
de astrologie), falsificaţionismul
a fost discutat formal pentru
prima dată de Karl Popper în
1919-1920 şi reformulat de către
el în 1960. A fost dezvoltat
ulterior de Imre Lakatos.
Principiul afirmă că, pentru a fi util (sau chiar
numai ştiinţific), un postulat ştiinţific (fapt, teorie,
lege, principiu), trebuie să fie falsificabil, adică
să poată fi verificat şi infirmat. Deci ceea ce
contează nu este confirmarea, cum ar crede
realistul naiv, ci infirmarea, adică falsificarea
ipotezelor prin intermediul experimentelor
respectiv a observaţiilor. Ipotezele şi teoriile sunt
doar atât timp considerate adevărate, până când
sunt infirmate.
 Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observaţiilor următoare,
parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit "Speculaţie şi infirmare":
• Este uşor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm
confirmări.
• Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze
riscante; adică, dacă suntem nelămuriţi de teorie, ar fi trebuit să ne aşteptăm
la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi
infirmat teoria.
• Teoriile ştiinţifice "bune" includ interdicţii care nu îngăduie anumite lucruri să
se întâmple.
• O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment ştiinţific posibil, nu este
ştiinţifică. Infirmabilitatea nu este o virtute a unei teorii
• Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma.
Teoriile care îşi asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la
infirmare.
• A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui
test veridic al teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare
serioasă, dar eşuată, de a falsifica teoria
• Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt
în continuare susţinute de către apologeţii lor - de exemplu introducând ad-
hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să
evadeze infirmarea. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar
salvează teoria de la infirmare doar cu preţul de a-i distruge, sau afecta
serios, statutul său ştiinţific
Imre Lakatos a respins perspectiva falficaţionismului naiv,
conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă
sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale
sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei
convingeri de bază la nivel conştient sau inconştient (care
formează nucleul aşa numitului program de cercetare), şi
numai afirmaţiile din afara acestui nucleu sunt modificate.
Convingerile elementare care consituie miezul unui program
de cercetare, pot fi, în opinia lui Lakatos, numai atunci
respinse, când avem la îndemână un program de cercetare
alternativ, superior.
 Teorii relativiste
Convenţionalismul - Ernst Mach a fost de
părere că teoriile sunt doar un soi de
mnemotehnică, care fac obervaţiile mai
uşor accesibile. Această teză este numită
şi principiul parcimoniei.

Reprezentanţi: Henri Poincaré, Ernst Mach

 Instrumentalismul

Instrumentalismul porneşte de la premisa că percepţiile,

ideile ştiinţifice şi teoriile noastre nu reflectă cu acurateţe
realitatea, ci sunt instrumente utile pentru a explica,
prognoza şi controla experienţele noastre. Pentru un
instrumentalist, electronii şi câmpurile magnetice nu
există cu certitudine, deşi ca idei ne sunt utile; iar
metoda empirică serveşte doar pentru a arăta că teoriile
corespund observaţiilor. Instrumentalismul se bazează în
mare parte pe filozofia lui John Dewey, şi, în sens mai
larg, pe pragmatism, care a fost introdus de filozofi
precum William James şi Charles Sanders Peirce.

Reprezentanţi: Pierre Duhem

 Pragmatismul

Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul

Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a
dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului. Această
concepţie susţine că nu există idei care sunt adevărate în sine ci
numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în
măsura în care dau rezultate.Concepţia pragmatică contestă că
gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul
de a elabora reguli sau mijloace pentru acţiune. În felul acesta
pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul
cunoaşterii. Cunoaşterea la rândul său o consideră mijloc de
adaptare animalică a omului la mediu. Pragmatiştii au identificat
adevărul cu utilul. Concepţia pragmatistă a fost influenţată de
pozitivism şi voluntarism nitzschean şi bergsonism.

Reprezentanţi: John Dewey, Charles Sanders Peirce

 Relativismul

Reprezentantul principal al relativismului ştiinţific este

considerat a fi Paul Feyerabend. Deseori este inclus în
aceeaşi categorie şi Thomas S. Kuhn, deşi el însuşi a
respins întotdeauna această afiliere.
Un loc central în viziunea lui Kuhn îl ocupă
incomensurabilitatea. Paradigmele ştiinţifice sunt
incomensurabile, deci incomparabile. Prin urmare,nu
putem vorbi despre adevăr decât referindu-ne la o
anume paradigmă. Paul Feyerabend cu expresia sa
Anything Goes! a lansat un apel anarhic împortiva
constrângerii metodice (lucrarea sa Against Method).
Atât Kuhn cât şi Feyerabend au fost de părere că
observaţiile sunt "încărcate cu teorii" (theoriebeladen)
Deşi principiul falsificării propus de Popper este util pentru a
deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-ştiinţe (cum sunt
astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor
ştiinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al ştiinţelor. Mai
degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor
cantitative de fapte experimentale şi formulări teoretice, care sunt în
general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat.
Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt
descoperite, şi pe măsură ce tehnologia permite măsurări din ce în
ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în
contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe
ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenţionate şi au loc în
cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Un exemplu în acest sens îl
constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (şi
nu depinde de direcţia de propagare) într-un experiment desfăşurat
de către Michelson şi Morley în 1887. Obiectivul acestui
experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă
rezultatele experimentului, fiind în contradicţie cu teoriile fizicii din
acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului şi la
formularea teoriei relativităţii speciale de către Albert Einstein în
1905. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din
acumulări cantitative urmate de revoluţii în care "paradigma" ştiinţei
se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas
Kuhn în "Structura revoluţiilor ştiinţifice" (1962).
 Socio-constructivism

Constructivişii afirmă că şi realităţi aparent

obiective din ştiinţele naturii, sunt de fapt
rezultatul unor procese ale construcţiei
sociale, şi dependente de situaţia socială
a laboratorului, a institutului de cercetare,
etc.

Reprezentanţi: Bruno Latour, Karin Knorr-

Cetina
 Empirismul

Un concept central al filozofiei ştiinţei este empirismul,

sau condiţionarea prin dovezi. Empirismul este un curent
filozofic a cărui esenţă este perspectiva conform căreia
cunoaşterea decurge din experienţa pe care o acumulăm
în decursul vieţii. În acest sens, afirmaţiile ştiinţifice sunt
condiţionate şi derivă din experienţele şi observaţiile
noastre. Ipotezele ştiinţifice se dezvoltă şi testează prin
metode empirice, care sunt formate din observaţii şi
experimente. Odată ce a fost testată de nenumărate ori,
informaţia care rezultă din observaţiile şi experimentele
noastre este considerată a fi dovada pe baza căreia
comunitatea ştiinţifică dezvoltă teorii care pretind a
explica aspecte ale lumii.
Observaţiile presupun percepţie, prin urmare sunt
activităţi cognitive. Cu alte cuvinte, observaţiile fac parte
de la început din felul în care noi înţelegem cum
funcţionează lumea; pe măsură ce această înţelegere
suferă modificări, observaţiile însele se pot modifica
aparent. Mai exact, interpretarea pe care noi o dăm
observaţiilor se poate schimba. Un experiment bine
gândit va duce la rezultate identice dacă se desfăşoară
într-o manieră identică. De fiecare dată când contextul
social al observatorului constituie un factor într-o
observaţie, se pierde obiectivitatea, şi observaţia nu mai
este utilă în sens ştiinţific.
Cercetătorii încearcă să folosească inducţia, deducţia,
metode cvasi-empirice, şi invocă metafore conceptuale-
cheie pentru a transforma observaţiile într-o structură
coerentă, auto-consistentă.
 Empirismul constructiv

Empiriştii constructivi sunt agnostici faţă

de conceptele unei teorii (atom, genă,
etc.). Empirismul constructiv nu este
interesat decât de observaţii care se pot
face (cu ajutorul instrumentelor) cu ochiul
liber. Empirismul îşi asumă rolul de a
explica scopul ştiinţei. Aceasta este, după
părerea empiriştilor, adecvanţa empirică.
 Răspunderea socială

O problemă critică în ştiinţă este în ce

măsură corpul actual de cunoştinţe
ştiinţifice poate fi considerat drept indicator
a ceea ce este de fapt "adevărat" despre
lumea fizică în care trăim. Acceptarea
cunoaşterii ca şi cum ar fi absolut
"adevărată" şi dincolo de orice dubiu (în
sensul teologiei sau ideologiei) se
numeşte scientism.
Totuşi, este un lucru obişnuit ca membrii
societăţii să aibă opinie exact opusă despre
ştiinţă - mulţi dintre cei care nu se ocupă cu
ştiinţa consideră că savanţii ridică pretenţie de
infailibilitate pentru afirmaţiile lor. Ştiinţa serveşte
în procesul de luare de decizii bazată pe
consens prin care oameni cu opinii morale
variate ajung la un numitor comun privind ceea
ce este "real". În societăţile seculare, bazate pe
cunoaştere, informaţie şi tehnologie, unde nu
există altă concepţie larg acceptată a realităţii
bazată pe fundamente morale sau religioase
comune, ştiinţa a devenit principalul arbitru al
disputelor. Aceasta a dus la abuzul dialogului
ştiinţific în scopuri politice sau comerciale.
Grija privind disparităţile considerabile
dintre modul în care ei lucrează şi felul în
care sunt priviţi a dus la campanii publice
pentru a educa publicul larg despre
scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică.