Jean-François Lyotard, Conditia postmodernã – breviar de idei

01. Este “postmodernã” cultura (euro-americanã) care a fost afectatã de criza

metapovestirilor. [Am ales sã traduc prin “metapovestiri” termenul francez
“récits”, altminteri intraductibil în limba românã. În categoria “récits” intrã de-a
valma: romanul, fabula, scriptul cinematografic, discursul-despre-ceva.]

02. Stiinta modernã este în conflict cu metapovestirile. Totusi, legitimarea stiintei

se face printr-o metapovestire (un discours epistemologic, dialectica Spiritului,
hermeneutica sensului).

03. Cea mai importantã trãsãturã a postmodernismului este neîncrederea în

metadiscursuri de orice fel. Postmodernismul este o modernitate care nu mai crede
în bazele ei, o modernitate fãrã fundament. Postmodernitate nu crede în eroi,
pericole, drumuri initiatice si scopuri înalte.

04. Postmodernitatea functionazã strict cantitativ, ea vrea sã mãsoare si sã

determine totul. Ceea ce nu poate fi mãsurat, este condamnat la disparitie.
Postmodernitatea este o reducere la cantitativ (în paradigma postmodernã, calitatea
este o cantitate mai mare).

05. Legitimitatea postmdernitãtii a fost înlocuitã cu criteriul operativitãtii. Ceea ce

este operativ devine adevãrat si just.

06. Ipotezã de lucru: cunoasterea are alt statut în postmodernism fatã de toate
tipurile de societate care ne-au precedat. Înainte de toate, cunoasterea postmodernã
se exprimã si trebuie sã se exprime în termeni cantitativi. Cunoasterea calitativã
(non-cantitativã, sacrã) este condamnatã la disparitie.

07. Cunoasterea operativã (postmodernã) nu mai este formativã (nu construieste

caracterul individului). Ea este temporalã (deci perisabilã), se produce si se
consumã ca o marfã. Sensul cunoasterii posmoderne este circulatia, tranzitul,
transformarea în deseuri în urma utilizãrii. Nemaifiind formativã, cunoasterea nu
mai intereseazã in sine, ci ca mijloc, instrument.

08. Informatia produce bani si se produce cu bani. Este de prevãzut cã tãrile bogate
vor produce din ce în ce mai multã informatie, devenind din ce în ce mai bogate.
Cunoasterea postmodernã este mercantilizatã. (Putem vorbi de “cunoastere de
platã”, “cunoastere de investitie” si alte concepte derivate).
09. Este posibil ca transformarea cunoasterii în bani sã aibã efecte neasteptate
asupra institutiilor politice (acestea din urmã fiind serios agresate deja de
întreprinderile multinationale, mai puternice ca multe state).

10. Cunoasterea stiintificã este în competitie cu cunoasterea narativã (les récits).

Este vizibilã o tensiune: cunoasterea stiintificã este antrenatã într-un rãzboi cu tipul
de cunoastere care îi conferã legitimitate. O eventualã victorie ar fi concomitent
cea mai mare pierdere.

11. Azi, mai mult ca oricând, cunoasterea stiintificã este subordonatã puterilor
economicã si politicã.

12. Modernii si-au reprezentat societatea ca pe un tot functional, sau ca fiind

divizatã în douã (versiunea marxistã).

13. Pentru a sti ceva despre ceva, trebuie sã alegem modul de a pune întrebarea. Cu
alte cuvinte: gãsim numai ceea ce cãutãm, surprizele sunt exluse pentru cã, nefiind
în aria noastrã de asteptare, nu le sesizãm niciodatã!

14. Oamenii politici sunt înlocuiti de administratori (solutia tehnocraticã, bazatã pe

ideea cã orice problemã are o solutie tehnicã si asteaptã un expert).

15. Postmodernismul nu propune nici un scop în viatã. Fiecare decide pentru

dânsul. Lipsitã de metapovestiri, fãrã eroi, comunitatea postmodernã este alcãtuitã
din mase compuse din atomi brownieni aflati într-o absurdã miscare brownianã.

16. Sinele postmodern se aflã într-un “nod” de circuite comunicationale.

Composanta comunicationalã este unul din cele mai importante aspecte ale
postmodernitãtii.

17. Cunoasterea traditionalã acordã o preeminentã a metapovestirii asupra

cunoasterii stiintifice.

18. Temporalitatea metapovestirilor este evanescentã si imemorialã.

19. Adevãrul stiintific rezidã în puterea de a aduce probe asupra ceea ce spune
destinatorul (emitãtorul) si de a respinge orice enunt care are ca obiect acelasi
referent.

20. Regula adecvãrii: “ceea ce eu spun este adevãrat pentru cã eu o dovedesc; dar
cine dovedeste cã proba mea este adevãratã?”

21. Regula consensului: orice consens nu este indice de adevãr, dar se presupune
cã adevãrul unui enunt nu poate sã nu suscite consensul. [Regula enuntatã de Jean-
François Lyotard e optimistã si sentimentalã. Dacã într-adevãr adevãrul ar suscita
consensul, non-adevãrul nu ar fi cu putintã. De asemeni, orice consens ar adera în
mod natural la adevãr, nemaifiind cu putintã ca unele consensuri sã se constituie în
jurul unor non-adevãruri. În acest punct particular filosoful francez este si profund
ilogic.]

22. Cunoasterea stiintificã [modernã/postmodernã] este intolerantã la adresa

cunoasterii narative [traditionale], pe care o trateazã drept: arieratã, sãlbaticã,
primitivã, subdezvoltatã, alienatã, fãcutã din opinii, din cutume, din prejudecãti,
din ignorante.

23. Desi desconsideratã, cunoasterea narativã este utilizatã atât de cãtre mass-
media cât si de cãtre oamenii de stiintã.

24. Cum dovedim veridicitatea dovezilor aduse în sprijinul cunoasterii stiintifice?

Cine decide care sunt conditiile pe care trebuie sã le îndeplineascã adevãrul?

25. Stiinta modernã nu admite la baza ei o probã metafizicã (autoritate

transcendentã fondatoare), ci considerã cã adevãrul este imanent. Conditiile
adevãrului pot fi descoperite în urma unei dezbateri stiintifice care duce al
consensul expertilor.

26. Cunoasterea traditionalã nu cere nici o dezbatere, nu cunoaste nici o acumulare

progresivã, nu are nici o pretentie de universalitate (spre deosebire de cunoasterea
stiintificã).

27. Existã un discurs de legitimare a cunoasterii care are ca subiect umanitatea ca

erou al libertãtii. Conform acestuia, umanitatea are dreptul la cunoasterea
stiintificã, de la care a fost îndepãrtatã de preoti si tirani.

28. Al doilea discurs de legitimare vizeazã cunoasterea în sine, fãrã nici o

constrângere sau finalitate.

29. Postmodernismul înlocuieste valoarea de adevãr cu valoarea de existentã (ceea

ce existã conteazã prin simplul fapt de a exista).
30. Postmodernitatea deplaseazã accentul de la finalitate la mijloacele de actiune.
Nu mai conteazã “de ce?”, sau “în ce scop?”, ci “cum?”, sau “în ce fel?”.

31. Lipsitã de legitimitate, stiinta pozitivã a postmodernilor este intens ideologicã

si instrument de putere.

32. Conform lui Nietzsche, nihilismul european provine din faptul cã s-a aplicat
exigenta adevãrului asupra exigentei însesi. Delegitimarea îsi gãseste sursa în
însãsi exigenta legitimitãtii.

33. Nostalgici dupã metapovestirile pierdute, postmodernii se legitimeazã pornind

de la practica limbajurilor si interactiunea comunicationalã. [Astfel, legitimarea
postmodernã foloseste douã instrumente si nici un scop.]

34. Trebuie sã existe un metalimbaj capabil de a analiza axiomatica stiintificã:

logica. Toate limbajele pot îmbrãca haina logicii, dar nici aceasta din urmã nu este
perfectã, ea putând forma paradoxuri [colapsuri ale logicii].

35. Mijloacele tehnice se supun principiului optimizãrii performantelor. Ele nu

sunt nici adevãrate, nici juste, nici frumoase, ci eficiente.

36. Stiinta generatoare de bogãtie a postmodernilor este un simplu moment în

circulatia capitalului. Motorul stiinte postmoderne nu este dorinta de cunoastere, ci
dorinta de îmbogãtire. Capitalismul finanteazã doar cunoasterea susceptibilã de a
produce profit, mai devreme sau mai târziu.

37. Administrarea probelor stiintifice în postmodernism nu mai urmœreste

adevãrul, ci performativitatea. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine
puterea.

38. Dacã în societãtile traditionale legitimarea se face printr-o metapovestire, în

societatea postmodernã legitimarea se face prin discursul de putere [cel mai
puternic devine concomitent si cel mai just, cel care are dreptate].

39. Criteriul tehnic influenteazã criteriul adevãrului: cel mai performant are
întotdeauna dreptate.

40. Dupã Luhmann, în societãtile postindustriale normativitatea legilor este

înlocuitã prin performativitatea procedurilor. [Altfel spus: nu conteazã ce anume
faci, totul e s-o faci mai bine ca toatã lumea.]
41. Legitimarea prin controlul contextului: “realitatea” fiind ceea ce aduce probe în
orice argumentare stiintificã, totul e s-o controlezi prin mijloace tehnice. Cu cât
mijloacele tehnice puse în operã sunt mai performante, cu atât “realitatea” produce
mai multe probe stiintifice si deci cresc sansele de a avea dreptate. Aceasta este
esenta legitimãrii prin putere.

42. Informatizarea este mijlocul tehnic care permite cel mai mare control asupra
contextului.

43. Premodernii si modernii au obtinut mijloace tehnice pornind de la cunoasterea

stiintificã. Pentru postmoderni însã, cunoasterea stiintificã nu se poate devolta
decãt utilizând din ce în ce mai multe mijloace tehnice.

44. Performanta sistemului social începe de la performanta învãtãmântului

superior. Acesta nu mai formeazã în postmodernism idealuri, ci competente. Nu se
mai creazã elite, ci jucãtori sociali de care institutiile au nevoie. În postmodernism,
învãtãmântul superior nu mai are scopuri în sine, ci scopuri functionale.

45. Studentul postmodern nu mai întreabã “este adevãrat?” ci “la ce serveste?”. În

contextul mercantilizãrii cunoasterii: “este vandabil?”. În contextul cresterii
puterii: “este eficace?”

46. Este esential în competitia postmodernã sã posezi un surplus de informatie, sau

sã organizezi informatia disponibilã într-un mod neasteptat si inteligent, schimbând
astfel regulile jocului. Interdisciplinaritatea tine de rearanjarea creativã a
informatiei care se aflã la îndemâna tuturor.

47. Paradoxul postmodernitãtii: performanta presupune un control perfect al

sistemului – însã controlul perfect duce la scãderea performantei. Cu alte cuvinte,
incertitudinea creste odatã cu precizia.

48. Stiinta postmodernã studiazã limitele preciziei controlului, quantele,

conflictele, fractalii, catastrofele, paradoxurile pragmatice – adicã tot ceea ce tine
de catastrofe. Ea nu mai produce lucruri cunoscute, ci lucruri necunoscute.

49. Este de luat în calcul ipoteza legitimãrii stiintei prin mici metapovestiri locale
(paralogii, paradigme). Fiecare dintre ele este folositã pânã la epuizare, dupã care
ar fi înlocuitã cu alta.
50. Paradoxul lui Orwell: “Adaptati-va aspiratiile la scopurile noastre!”

51. Stiinta postmodernã este antimodelul unui sistem stabil. Ea este un model de
“sistem deschis”, care dã nastere la noi idei si noi reguli ale jocului.

52. Pierderea metapovestirilor legitimante traditionale si moderne (emanciparea

umanitãtii, devenirea Ideii) a dus la fondarea ideologiei sistemului, cu pretentia
totalizantã a criteriului performativitãtii.