Solomon Marcus: „Regele Mihai a fost

victima unei istorii mincinoase“

Matematician şi om de cultură, membru al Academiei
Române, Solomon Marcus e înainte de toate un înţelept
relaxat.
Reporter: Dle profesor, aţi copiat vreodată la şcoală?
Solomon Marcus: Nu am copiat niciodată, nici din cărţi
sau caiete, nici de la vecini. Dar am comis o infracţiune
care a fost asimilată cu actul copierii. La un extemporal,
la chimie, terminasem de scris ceea ce trebuia, mă
simţeam stăpîn pe chestiunea propusă, dar mai
rămăseseră vreo zece minute pînă la expirarea timpului
acordat şi, din curiozitate, am deschis manualul, să
verific dacă memoria nu m-a înşelat. Am primit nota 2.
Rep.: V-aţi lăsat studenţii să copieze?
S.M.: Nu am acordat atenţie poliţiei contra copiatului.
Importanţa care i se acordă este semnul clar al unui
eşec educaţional. La noi, examenele testează însuşirea
unor cunoştinţe, în forma în care ele se află în manuale.
Este o urmare firească a faptului că întregul sistem de
predare este axat pe transmitere de cunoştinţe.
Antrenamentul pentru nevoia de a inţelege şi explica, de
a imagina şi inventa, de a critica şi construi o opinie nu
beneficiază de atenţia cuvenită.
Rep.: E periculos sau doar ridicol un şef de stat care
ştie istoria după ureche, ca Traian Băsescu?
S.M.: Nu e clar dacă chiar nu o ştie, deoarece în
Raportul de condamnare a comunismului afirmase clar
că abdicarea Regelui a fost una impusă. Dar oare istoria
pe care generaţii de-a rîndul am învăţat-o la şcoală, de
cînd mă ştiu eu, nu a fost în multe privinţe una
mincinoasă şi deficitară, cu grave lacune? În mod
special, M.S. Regele Mihai I a fost cu deosebire victima
unei istorii cînd mincinoase, cînd lacunare, cînd şi una şi
alta. Într-o istorie adevărată, ar fi trebuit ca ziua de 23
August să onoreze, în fiecare an, pe Regele care a avut
înţelepciunea şi curajul de a scoate România din alianţa
cu Hitler, evitînd în acest fel sute de mii de noi victime
intr-un război clar pierdut. M-a bucurat să văd zilele
trecute un articol al Luciei Hossu-Longin, care prezintă
corect această istorie, pe care partidele politice, într-o
complicitate curioasă, o ignoră şi la fel o ignoră, în ultimii
ani, televiziunile, fie ele publice sau particulare. Cîte
ziare şi reviste respectă istoria adevarată?
SOLOMON MARCUS, POSIBIL TERAPEUT
AL INVATAMANTULUI ROMANESC
de Cristian Sima
Cu peste 30 de ani in urma faceam parte dintr-o asa-
zisa generatie de aur a matematicii romanesti,
generatie care a dominat Olimpiadele Internationale
de Matematica la sfarsitul deceniului al optulea.
Odata ajunsi pe bancile facultatii de matematica, nu
ne doream altceva decat sa acumulam informatie, sa
ne insusim cat mai multe teoreme si demonstratii.
Atunci, in 1981, l-am cunoscut pe domnul profesor
Solomon Marcus, care tinea cursul de analiza
matematica la anul I.

Dupa primele cursuri eram profund dezamagiti:

profesorul nu umplea tablele amfiteatrului Haret cu
calcule, nu demonstra nimic si noi sufeream ca nu
aveam ce nota. Nu intelegeam cum se poate invata
analiza matematica din povesti. Am gasit si un termen
pentru a caracteriza prestatia domnului profesor: “cursul
despre curs”.
Apoi, de voie - de nevoie, aruncat de profesorul nostru in
vartejul cercetarii matematice, am reusit sa demonstrez
reciproca teoremei lui Lagrange in spatiul cu “N”
dimensiuni si sa-mi public lucrarea in “Revue roumaine
de Mathématique Pures et Appliquées”. Eram totusi
nemultumit ca nu invat teoreme si demonstratii si
preocupat ca povestile despre analiza matematica
servite la fiecare curs nu-mi vor permite sa asimilez
materia de care eram indragostit si care mi se parea
baza oricarei formatii matematice solide.

Abia dupa 15 ani am inteles ce progrese am facut in acel

an 1981, abia dupa 15 ani am inteles ca profesorul
Marcus m-a invatat sa creez si nu sa acumulez si ca
pentru prima data aveam o proprietate intelectuala.

Astazi, ajuns la venerabila varsta de 85 de ani, dl.

Academician Solomon Marcus gandeste mai coerent si
mai proaspat decat noi toti. L-am ascultat acum doua
zile diagnosticand sistemul educational. “Invatamantul
romanesc este bolnav, noi toti suntem bolnavi, dar
numai unul dintre bolnavi poate sa fie terapeut.”, spune
domnia sa.

Invatamantul nostru ne da doar certitudini si iesim din

scoala fara dubii, fara nelinisti; curiozitatea si spiritul
creator, insuficient cultivate, se sting cu timpul. Incercam
sa raspundem la intrebari fara a intelege mai intai de ce
a fost necesar ca intrebarile sa fie puse.

Domnul academician Marcus, care este inca foarte activ,

intalnindu-se saptamanal cu elevi din ciclul primar si
gimnazial, este, cred, singurul posibil reformator al
sistemului educational.

Cu totii cunoastem povestea celor cinci paini, asa cum o

spune spre luare-aminte invatatorul Creanga. Evocand-
o, acest alt mare dascal ne-o oferea drept exemplu
despre cum ii putem convinge pe copii ca nu totul este
alb sau negru, ca 5 lei pot fi impartiti in foarte multe
moduri. Unul dintre interlocutorii domnului academician
observa: “De fapt a treia persoana nu trebuia sa
plateasca nimic pentru ca a mancat din painea celorlalti”.
Am desprins atunci un talc nou din discutia noastra: noi
ne-am putea indestula astazi din experienta si
intelepciunea domniei sale, numai sa fim suficient de
flamanzi.

Pentru ca fiica mea sa nu indure foamea de educatie

atunci cand domnul academician nu ne va mai putea
ajuta, ma voi stradui sa popularizez ideile sale geniale
de reformare a sistemului educational.

Ca sa ramanem un popor si nu o populatie, trebuie sa

intelegem ca fara educatie nu avem viitor. Singurul
terapeut posibil este astazi academicianul Solomon
Marcus. Avem nevoie ca toti sa ne supunem cel putin o
data unei sedinte terapeutice cu domnia sa.
ACADEMICIANUL SOLOMON MARCUS:
"ELEVII ROMANI SINT DRESATI"
Reputatul profesor a acordat un interviu "Ziarului de
Iasi", in care afirma ca sistemul nostru de invatamint
este un esec total, din cauza ca se bazeaza pe o
relatie de comanda, iar programele sint ramase in
urma.
 La 85 de ani impliniti, Solomon Marcus(foto)
povesteste ca este un „om al terenului", merge des prin
scoli, socializeaza cu elevii, cu parintii acestora si cu
profesorii, ii place sa fie in legatura cu „linia principala a
frontului educational". Recunoaste ca este preocupat de
invatamintul din Romania, desi nu incearca sa gaseasca
o solutie prin ample teorii pedagogice. Crede ca sistemul
nostru educational este un esec total, este grav bolnav,
programele de invatamint sint prafuite si ramase in urma
fata de vremurile in care traim.
„Este un dresaj pentru executare de comenzi"
Desi domeniul principal al cercetarilor sale a fost
analiza matematica si lingvistica computationala, a
publicat numeroase carti siarticole pe diferite subiecte
privind istoria stiintei si a educatiei. Sustine ca
invatamintul se indreapta intr-o directie gresita si
compara sistemul educational existent cu unul al
animalelor. „Invatamintul la noi se bazeaza pe o relatie
de comanda, care vine de la catedra sau de la parinti si
elevii trebuie sa execute niste comenzi, in loc sa fie
bazat pe libertate, pe dreptul elevului de a intreba, de a
se nedumeri, de a fi in dezacord. Este un sistem
educational asemanator cu cel al animalelor. Elevii sint
dresati. In loc sa fie un antrenament pentru gindire
personala este un dresaj pentru executare de comenzi"
a marturisit academicianul. Crede ca sistemul trebuie
schimbat inca de la gradinita, trebuie incurajata
interactiunea interogativa si schimbat intreg scenariul
vietii scolare, sustine Solomon Marcus. El este de parere
ca un factor important in acest proiect este internetul. O
datorie esentiala a sistemului educational trebuie sa
vizeze educatia frecventarii corecte a internetului.
„Fiecare profesor trebuie sa fie in stare sa-si invete
elevul cum sa foloseasca internetul. Eu am facut astfel
de experimente la liceul Lazar din Bucuresti. Or, la noi
educatia frecventarii internetului nu exista. Politicienii nu
inteleg asta, nici profesorii poate nu vor sa inteleaga,
pentru ca asta ii obliga sa-si schimbe o buna parte din
comportamentul lor cu elevii", a mai spus academicianul.
Ce crede despre noua Lege a Educatiei
In legatura cu noua Lege a Educatiei, aflata in
dezbatere in Parlament, Solomon Marcus crede ca nu
va rezolva carentele din invatamint. Spune ca initiativa
trebuie sa vina din partea profesorilor, care sa exercite o
presiune puternica asupra factorilor de decizie,
determinind o schimbare a programelor si a intregului
sistem. „Am avut si o discutie directa cu ministrul
Educatiei. Printre problemele majore care privesc ranile
deschise ale invatamintului, mingea este pe terenul
oamenilor scolii, nu pe terenul politicienilor. Nu de la
lege putem astepta mare lucru. Toata discutia cu legile
este ingrosata de politicieni, pentru ca ei isi discuta aici
vointa de putere, dar ei eludeaza problemele cele mai
importante. Este nevoie ca oamenii scolii sa gindeasca
noi scenarii, noi programe, noi manuale, deoarece
materia care este predata elevilor este invechita si
atemporala", arata Solomon Marcus. „Scoala nu le da
nici cultura, nici nu ii face intelectuali" a mai adaugat
academicianul.
Efectele sint mai dezastruoase la noi fata de
Occident
Tocmai din aceasta cauza, el nu ii condamna pe toti
tinerii care aleg sa plece in strainatate pentru a face
studii. Sustine ca traim intr-o lume globalizata in care
este natural sa se intimple asa. „In zilele noastre
cunoasterea este globalizata, comunicarea este
globalizata, cultura, stiinta, totul, si in aceasta ordine de
idei si educatia. Copiii nu trebuie sa fie educati monolitic"
sustine Solomon Marcus, care crede ca sistemul nostru
e de vina ca nu-si poate pastra tinerii in tara, desi
recunoaste ca Romania nu e singurul stat cu probleme
la capitolul educatie. „Eu nu zic ca in alte tari nu exista
esecuri in invatamint, dar la noi, dat fiind faptul ca sintem
o tara inapoiata, efectele esecului sint mai dezastruoase
decit intr-o tara ca Franta, de exemplu" a povestit
academicianul. Toate aceste framintari si idei le-a
adunat intr-o carte cu titlul „Rani deschise", pe care
urmeaza sa o lanseze in curind. Lucrarea trateaza ranile
dechise din sistemul de invatamint si propune si
„medicamente" pentru acesta.

Solomon Marcus, matematician:

„Am trăit în două universuri: al
poeziei şi al războiului“
Profesorul Solomon Marcus (86 de ani) vorbeşte
despre matematică, poezie, revelaţie, visuri, alcătuiri
ale unei vieţi închinate descoperirii: „Dar oare ce-o
fi, dacă priveşti mai departe şi mai departe?“, se
întreba matematicianul încă din copilărie.
„Adevărul": Sunteţi foarte energic: dezbateri,
prezentări, congrese ştiinţifice...

Solomon Marcus: ...Am considerat întotdeauna că una

din marile şanse ale vieţii mele a fost aceea de a fi ales
această profesie: profesor cercetător în matematică şi
toate prelungirile ei, care, pentru mine, merg peste tot.

Aţi mizat pe interdisciplinaritatea aceasta dintre

matematică şi tot ceea ce ne înconjoară.

Dar asta a venit în mod natural. Din etapă în etapă m-

am trezit că am nevoie de alte şi alte orizonturi. Nu a fost
un program, a fost cursul natural al vieţii mele. Când
eram elev, pasiunile mele erau literatura şi teatrul.
Filosofia iarăşi mă interesa. Matematica am descoperit-o
abia la vârsta Bacalaureatului.

Şi a fost un risc asumat: aţi dat la Facultatea de

Matematică pentru că vă fascina denumirea
disciplinelor, afişate la avizier.

Am făcut acest lucru perfect conştient de riscul pe care

mi-l asum. A fost un mare noroc că nu a trebuit să
schimb ulterior specializarea.

Dar cum aţi numi această cotitură bruscă şi radicală

spre matematică? Fler?

A fost o bănuială. Că s-ar putea ca acolo să se ascundă

ceva extraordinar. Doar o bănuială, care s-a confirmat
foarte repede. De la primele cursuri de Analiză
matematică am înţeles că am nimerit într-un loc care mă
aştepta. Am simţit că matematica este studiul proceselor
cu o infinitate de etape şi lucrul acesta mă pasiona încă
din copilărie.

Cum aşa?
Eram copil de şcoală primară şi la sfârşitul caietelor
mele mă apucam să scriu, în mod instinctiv, numerele:
1, 2, 3... Şi eram fascinat de faptul că nu te poţi opri. Că
nu se termină şirul ăsta. Şi lucrul acesta m-a impresionat
puternic: dar oare ce-o fi, dacă priveşti mai departe şi
mai departe?, mă întrebam.
Solomon Marcus, în clasa a doua primară

Vă gândeaţi la asta în copilărie?

Da. Era o curiozitate, mă uitam la viaţa mea. În fiecare zi
vorbim de mâine, apoi de poimâine, ca şi numerele se
tot înşiră, ca mărgelele pe aţă, şi nu se vede un sfârşit;
şi, de fapt, niciun început. Pentru că noi în mod artificial
începem de la un anumit moment. Găsisem undeva
întrebarea aceasta, pe care am reluat-o apoi mereu la
întâlnirile mele cu elevii: „Ai un măr. Mănânci azi
jumătate din el, mâine jumătate din ce-a rămas,
poimâine jumătate din ce ţi-a rămas cu o zi în urmă. Şi
atunci, mărul acesta când se termină de mâncat?" Noi
ştim din practică: un măr se termină de mâncat destul de
repede. Dar după această socoteală, el nu se termină
niciodată. Toate aceste întrebări veneau peste mine dar
nu-mi dădeam seama unde bat pentru că matematica
şcolară nu m-a atras.

Ce aţi citit pe avizierul acela din Facultate, ce era

scris acolo?

„Aritmetică transfinită", „Calcul infinitezimal". Erau

cuvinte care aveau pentru mine un efect de vrajă, deşi
nu le înţelegeam conceptual.

Folosiţi un cuvânt surprinzător ca să descrieţi starea

indusă atunci de aceste expresii: „vertij"
Cuvântul acesta nu l-am pronunţat eu prima dată în
legătură cu matematica. În cartea mea, „Poetica
matematică", am citat un mare matematician american,
Marston Morse, care spune că disciplina aceasta te
duce în momentele ei supreme la o stare de vertij, de
beţie, de desprindere din contingent.

Dar avuseseţi acelaşi sentiment cu poezia, înainte de

această întâlnire.
Cronologic da; întâlnirea cu poezia s-a petrecut la 15
ani. Unul din primele momente de acest gen s-a petrecut
când am citit „Sara pe deal". Ei, acolo, la capătul lecturii,
am simţit că m-am umplut de o stare atât de puternică,
încât nu am mai putut continua. Ştiam alte poezii de
Eminescu, de pildă „Ce te legeni, codrule?" sau
„Somnoroase păsărele", pe care le învăţam pe dinafară,
dar nu înţelegeam mare lucru din ele. Dar la „Sara pe
deal" este o incandescenţă extraordinară. Am simţit
această stare de vrajă. Am regăsit-o apoi la Rilke, Edgar
Allan Poe, Baudelaire. În matematică a venit mult mai
târziu, din cauză că matematica şcolară nu era
îndreptată spre idee, spre viziune, era confiscată de
procedee mecanice. Îţi educa simţul ordinii, dar nu era
ceva de profunzime.
Cu profesorul său, celebrul matematician Grigore Moisil

Şi profunzimea ei când aţi descoperit-o cu adevărat?

Profunzimea ei o descopăr mereu, în noi şi noi înfăţişări.

Nu se termină această descoperire. Descopăr noi
aspecte şi mă minunez în faţa lor cu aceeaşi prospeţime
cu care un copil vede prima oară soarele. Târziu, la
maturitate, am început să citesc mai mult despre
geometriile neeuclidiene şi sunt unele lucruri pe care le-
am aflat abia în ultimii ani şi cu care, de multe ori, adorm
în minte. Dar astea le-am descoperit în ultimii ani, pentru
că matematica trăieşte un decalaj extraordinar între
ceea ce este ea în profunzime - privilegiul unui număr
redus de oameni, care i se dedică - şi cum apare ea în
sistemul educaţional.
Dumneavoastră aţi făcut-o atrăgătoare, aţi făcut
legătura dintre matematică şi poezie, dintre
matematică şi teatru, dintre matematică şi artele
vizuale.
Atunci când am început „Poetica matematica", credeam
că numeri pe degete pe cei cărora le-a dat prin cap să
asocieze poezia cu matematica. Am trăit multă vreme cu
ideea că asocierea acestor două domenii e o chestie
neobişnuită, singulară şi greu asimilată de oameni. Am
descoperit treptat că toţi marii poeţi ai lumii au scris
măcar o dată despre această asociere. De pildă, Dante
are în „Divina Comedie" referinţe bogate la
matematică;Shakespeare, în sonetele lui, Goethe, în
„Faust", în convorbirile cu Eckermann (n.r. - poet şi
memorialist german, secretarul particular al lui Goethe);
marele poet italian Leopardi, Edgar Allan Poe, Novalis,
Paul Valéry... Lista aceasta este extraordinar de lungă.
Toţi găsesc că un poet, pe deplin conştient de misiunea
lui, nu poate să rateze din câmpul lucrurilor în faţa
cărora se minunează, acele expresii ale ordinii, regăsite
în ştiinţele exacte. Deci vreau să vă spun că numai lipsa
de cultură şi informaţie face ca o serie de umanişti să
continue să vorbească despre caracterul ciudat al
asocierii matematicii cu poezia sau al ştiinţei cu
literatura. Nu, această asociere este deja un fenomen
frecvent, curent, sistematic.

Matematica şi poezia ne apropie amândouă de

paradoxul existenţei, aţi spus.
Asta ţine de modul în care eu m-am apropiat iniţial şi de
matematică, şi de poezie. Şi la una, şi la cealaltă,
infinitul are un rol esenţial, în ambele ieşi din logica vieţii
cotidiene şi intri într-o altă lume, a paradoxurilor de tot
felul, într-un univers de ficţiune. Ele răspund pentru mine
unei nevoi vitale: mi-am dat seama că m-am născut cu
această dorinţă de a înţelege lumea şi de a mă înţelege
pe mine.

Aţi primit răspunsuri?

Am primit o serie de răspunsuri, dar mereu rămâne loc
pentru noi răspunsuri pentru că misterul lumii este
inepuizabil.

"Poezia şi matematica răspund pentru mine unei nevoi

vitale: mi-am dat seama că m-am născut cu această
dorinţă de a înţelege lumea şi de a mă înţelege pe
mine.''

"Descopăr noi aspecte şi mă minunez în faţa lor cu

aceeaşi prospeţime cu care un copil vede prima oară
soarele.'

„Trăiam într-o Românie care mă respingea"

Spuneţi-mi o revelaţie pe care v-a dat-o matematica

în viaţa particulară.
Eu la 15 ani trăiam într-o realitate exterioară dramatică.
Era al Doilea Război Mondial, iar eu eram supus unei
discriminări care mă arunca la marginea societăţii.
Trăiam într-o Românie care mă respingea. Şi în aceste
condiţii eu citeam „Sara pe deal" şi mă îndrăgosteam de
adevărata Românie: Eminescu, dar şi Arghezi şi Ion
Barbu. M-am regăsit atât de organic în poezia lor, am
simţit că ei răspund atât de bine nevoilor mele sufleteşti,
încât nu mă mai puteam dezlipi de ei. Şi asta era legat,
în mod evident, de limba română. Trăiam în două
universuri paralele: al poeziei şi al războiului, pentru că
România a avut o legislaţie rasială, între 1940 şi 1944.
Eu nu aveam voie să frecventez nicio şcoală. Iar în viaţa
cotidiană, dacă voiam să cumpăr o pâine trebuia să stau
la o linie de aşteptare, dar oricine mă putea lua şi duce
la coada cozii, pentru că el avea prioritate. Era o serie
de interdicţii care te puneau în situaţii foarte umilitoare,
te simţeai ca un non-cetăţean, simţeai că nu eşti o fiinţă
umană autentică. Vă daţi seama cum e ca la vârsta de 7
ani să te vezi fugărit de un alt copil, care-ţi strigă din
urmă: „Mă, jidane, de ce l-ai omorât pe Iisus Hristos?".
Era o situaţie curentă. Nu mai vorbesc că exista pericolul
ca de la un moment la altul să fii deportat. Eu am avut
norocul şi am scăpat, pentru că nu eram în imediata
apropiere a frontului. Şi în condiţiile acestea am
descoperit poezia.

V-aţi refugiat în ea.

Da, a fost o adevărată binecuvântare şi, prin aceşti
poeţi, eu nu m-am putut despărţi de limba română de-a
lungul întregii mele vieţi. Mă întrebau unii: „Domnule, ai
primit invitaţii din toată lumea, de ce n-ai rămas acolo?".
Iar eu le-am spus: „Eu nu mi-am pus niciodată această
întrebare. Dumneata mi-o adresezi acum".
Aţi avut parte de mentori celebri, personalităţi
marcante ale matematicii.
Din păcate, nu pot include printre mentorii mei pe
niciunul dintre profesorii de şcoală, deşi mulţi îmi erau
simpatici, dar n-au lăsat urme în mine. Primul care m-a
marcat a fost Miron Nicolescu, apoi Grigore Moisil,
Simion Stoilow, Dan Barbilian (n.r. - numele adevărat al
poetului şi matematicianului Ion Barbu), Gheorghe
Vrănceanu. Apoi, abia în urmă cu câţiva ani am
descoperit mentori în matematicieni pe care nu i-am avut
ca profesori, Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu. Sau de
pildă Gheorghe Lazăr, pe care îl descopăr ca pe un
personaj fascinant. Pentru mine ideea de mentor nu
trebuie confundată cu ideea care circulă acum, ideea de
modele. Despre fiecare dintre aceştia pe care i-am
enumerat pot să vorbesc şi despre lucruri care nu mi-au
plăcut la ei. Dar mi-au fost mentori pentru că, într-o
anumită perioadă a vieţii, m-au marcat foarte puternic.
Mi-am dat seama că oamenii nu sunt niciodată perfecţi.
Fiecare om are anumite direcţii în care excelează şi
altele în care eşuează.

Dumneavoastră în ce domeniu eşuaţi?

Eu? În cele mai multe. (râde) De pildă azi dimineaţă,
când am încercat să închid lumina, la comutator, mi-am
dat seama că s-a defectat tabloul electric. La lucruri de
genul acesta eşuez în general.
Aţi simţit că aplecarea aceasta profundă către studiu
v-a afectat mecanismele de relaţionare socială?
În general, câştigul obţinut din opţiunea făcută era
suficient pentru a mă împăca în ceea ce priveşte lucrul
la care am renunţat. Foarte rar au fost situaţii în care să
mă găsesc într-o dilemă. Dar îmi amintesc una. Era
1972 şi eu mă aflam la o universitate din Olanda, unde
primisem oferta unui contract pe durata a doi ani, ca
profesor. Eu am răspuns în mod spontan: „Nu pot. Sunt
aşteptat la Bucureşti".

Cine vă aştepta?
Mă aştepta soţia mea, Paula Diaconescu, profesoară la
Facultatea de Litere, mă aştepta Miron Nicolescu, mă
aştepta o lume întreagă de studenţi. Mi-a scris zilele
trecute un matematician român care acum, la aproape
50 de ani, este profesor la Facultatea din Marsilia.
Spunea că şi-a amintit perioada când era student în anul
al doilea şi eu îi eram profesor la cursul de Analiză
matematică şi că i-a plăcut mult acest curs. A dat o serie
întreagă de detalii. Şi mi-am spus: „Iată ce am însemnat
eu pentru el în acel moment".

Aţi devenit, la rândul dumneavoastră, mentor.

Eu am lucrat întotdeauna personal cu studenţii foarte
buni, mergeam cu ei la bibliotecă. Dar să ştiţi că şi unii
dintre ei au devenit, de-a lungul timpului, mentori pentru
mine: matematicianul Vasile Ene, prin modul său de a se
dedica şi de a trăi problemele matematice. Mai târziu,
mi-a spus: „Când mi-aţi dat revista aceea de
matematică, m-am dus cu ea acasă şi mi-am dat seama
că asta era ce aveam eu nevoie şi nimeni nu-mi arătase
până atunci. Această revistă mi-a schimbat viaţa".
"Prin aceşti poeţi, Eminescu, Arghezi şi Ion Barbu, eu nu
m-am putut despărţi de limba română de-a lungul întregii
mele vieţi.''

„Am un vis recurent: acela că mă rătăcesc"

Cum erau părinţii dumneavoastră?
Tatăl meu era croitor, dar în anii '30, când eu mi-am trăit
copilăria, decăzuse foarte mult, ajunsese într-o stare de
sărăcie. Mama era croitoreasă şi ea, dar casnică, pentru
că avea de crescut opt copii. Doi dintre fraţii mei au murit
în Primul Război Mondial de tifos exantematic. Mama
mea a avut această vocaţie a sacrificiului, muncea toată
ziua. Aveam o relaţie afectivă foarte puternică cu mama
mea. Tatăl meu suferea că nu reuşise să atragă pe
niciunul dintre băieţii lui la croitorie şi şi-a zis că poate îi
reuşeşte cu mine, mezinul familiei. După ce mi-a explicat
vreo oră întreagă cum se mânuieşte foarfeca, a pus
diagnosticul clar: „Nu eşti bun de nimic!". El voia să nu
mă mai dea la şcoală - tocmai rămăsesem repetent în
clasa a doua, dar unul din fraţii mei s-a dus şi m-a
înscris.
Spuneaţi undeva că momentul acela, când un
profesor v-a lăsat repetent, e o rană ce nu s-a închis
nici astăzi.

M-a lăsat repetent la limba română, care mie îmi plăcea

atât de mult. M-am încurcat la o poezie foarte lungă.
Când am văzut afişat cuvântul „repetent", timp de o lună
n-am ieşit din casă de ruşine. Copiii se strângeau în jur,
te arătau cu degetul şi strigau: „Repetentul! Repetentul!".
Şi asta m-a apropiat de poezie şi de teatru. Ţin minte
prima piesă pe care am văzut-o: o trupă de amatori a
interpretat „Omul care a văzut moartea", de Victor
Eftimiu. Şi eu m-am furişat în teatru şi chestia asta, că
poţi să recompui viaţa pe-o scenă, m-a impresionat
foarte mult. Şi de atunci m-am îndrăgostit de teatru şi
chiar voiam să mă fac actor. Mi se părea că este
extraordinar să trăieşti într-un altul.
Filosofia compromisului spune că în timp ce obţii un
avantaj pe de o parte, plăteşti cu un dezavantaj. Ce
v-a luat matematica?
Unul din compromisuri a fost acesta, că în loc să fac ce
fac cei mai mulţi - se duc să se distreze, cum se spune,
eu rămâneam să citesc şi să scriu. Se vorbeşte mereu
că trebuie să optimizăm cutare activitate, dar cele mai
multe împrejurări de viaţă nu se rezolvă în termeni de
optimizare, ci în termeni de compromis. Adică, ce pierzi
când câştigi cutare lucru sau ce câştigi când pierzi
cutare lucru. Trebuie mereu să cântăreşti. Şi există o
întreagă matematică a compromisului.
Puteţi afirma despre dumneavoastră că sunteţi un
optimist?
Eu niciodată nu discut în termeni de optimism şi
pesimism. Nu folosesc termeni de referinţă care ţin de
întâmplare. Folosesc acei factori care depind de mine.
Şi totuşi, se poate pune semnul egal între ce
depinde de noi şi ce nu depinde de noi?
Toată problema asta este: să ştii, să înţelegi că multe
lucruri depind de tine şi să le foloseşti. Ca atunci când
discuţi despre viitor să primeze nu imaginea a ceva care
vine peste tine, ci imaginea a ceva proiectat de tine. Ca
un lucru pe care, în mare măsură, tu îl poţi proiecta.
Altfel, cred că optimistul e cel care crede că întâmplarea
îl va favoriza iar pesimistul - cel care crede invers.

Atunci cum v-aţi numi această disponibilitate a

dumneavoastră, de a vă bucura de viaţă în
simplitatea ei?

În asta constă o adevărată personalitate, cred eu: în

faptul că nu se lasă făcut de altul. Să nu te comporţi ca
şi cum eşti manipulat: de lecturi, persoane, împrejurări.
Să te comporţi prin modul tău personal de gândire. Dar
şcoala nu-l învaţă pe elev să gândească cu capul lui. El
mereu asimilează şi repetă lucruri care vin din altă parte,
nu din capul lui.

Spuneaţi undeva că în perioadele de solitudine vă

analizaţi visurile.
Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate
foarte importantă de a te înţelege. Pentru că, vedeţi, noi
în viaţa conştientă avem un autocontrol. În vise, nu-l mai
avem. Şi decalajul acesta te face să înţelegi în ce
măsură comportamentul tău vine dintr-o reprimare a
unui alt eu al tău. Toată psihologia fiinţei umane e axată
pe diverse tipuri de eu-ri.
Aveţi un vis recurent?
Da, sunt visurile în care mă rătăcesc. Ajung într-un loc,
nu ştiu ce e cu locul ăla, unde sunt. Pierdere. Un alt vis
recurent este că-mi dispar cheile sau actele. Asta este şi
o obsesie în viaţa reală. Ultima mea groază în această
privinţă este că trebuie să-mi schimb actele de la gaz de
pe numele soţiei mele, care a decedat acum şase ani,
pe numele meu. Se pare că e o chestie foarte
complicată, iar persoana care se ocupă de asta a
pronunţat un cuvânt care îmi stârneşte groaza: „N-aveţi
cadastru!" Aţi auzit de cuvântul ăsta? Este
înfiorător.

"Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate

foarte importantă de a te înţelege.''
"Tatăl meu suferea că nu reuşise să atragă pe niciunul
dintre băieţii lui la croitorie şi şi-a zis că poate îi reuşeşte
cu mine, mezinul familiei.''
Una din două
- Cézanne sau Picasso? Picasso.
- Johannes Brahms sau Richard Wagner? Brahms.
- Stephane Mallarmé sau Paul Valéry? Valéry.
- Poezii eminesciene: „Mortua est" sau „Epigonii"?
„Epigonii".
- Reiner Maria Rilke sau Edgar Allan Poe? Rilke.
- „Faust" (Goethe) sau „Divina Comedie" (Dante
Alighieri)?
„Faust."
- Teatru: Samuel Beckett sau William Shakespeare?
Shakespeare.
- Arhimede sau Euclid ? Arhimede.
- Tango sau balet? Tango.
- Vioară sau pian? Vioară.
CV
- Premiat şi pentru critică literară
- Numele: Solomon Marcus
- Data şi locul naşterii: 1 martie, 1925, la Bacău
- Studiile şi cariera:
- Între 1945 şi 1949 - Facultatea de Matematică,
Universitatea Bucureşti. Absolvă Facultatea cu Diplomă
de Merit
- Ulterior obţine titlurile ştiinţifice de doctor în matematică
şi doctor docent, iar în 1991 devine Profesor Emerit al
Facultăţii de Matematică
- Din 2001 este numit membru titular al Academiei
Române
- Profesorul este autor a numeroase studii
interdisciplinare, ce privesc utilizarea matematicii în
lingvistică, analiză teatrală, poezie, ştiinţele naturale şi
sociale, arte vizuale
- Cărţile sale au fost traduse în nenumărate limbi, a
publicat peste 50 de volume şi sute de articole în reviste
ştiinţifice sau de specialitate, în ţară şi străinătate. Opera
sa a fost citată de peste 1.000 de autori.
- În 2007 a primit premiul revistei „Cuvântul" pentru eseu
şi critică literară.