Moreni

12

Excursie cazemata

Istoria luptelor din 1944

Cazematele reprezentau puternice puncte de apărare şi observare pentru

inamic. Ca mână de lucru pentru organizarea centrelor de rezistenţă,
comandanţii hitlerişti din zona Moreni au folosit un număr de 2.000 de
tineri din grupul etnic german. Ei constituiau aşa-zisa „Divizie petrolieră”
şi era comandată de inginerul Heyder , ofiţer de rezervă.

            Încă din seara zilei de 23 August, la vestea doborârii guvernului

antonescian şi întoarcerii armelor împotriva trupelor hitleriste, muncitorii
din Moreni, mobilizaţi de comunişti, primind arme de la unităţile militare
din zonă, s-au constituit în formaţiuni de luptă patriotică şi au luat asupra
lor apărarea întreprinderilor. Totodată, ei au luat măsuri ca pe timpul
acţiunilor militare să fie asigurată aprovizionarea populaţiei cu energie
electrică, apă şi alimente. Planul militar român prevedea în mare, o
acţiune largă de încercuire a forţelor duşmane din Moreni şi de pe formele
de teren din jurul lui, acţiune în cadrul căreia să se îmbine concomitent
atacuri frontale cu manevre de cădere în spatele frontului, efectuate prin
golurile rămase, în timp ce mult mai spre nord, pe aliniamentul Ursei-
Puturosu alte unităţi să constituie un baraj tactic, care să oprească o
eventuală tentativă a vreunor forţe inamice, ce ar fi putut scăpa din
încercuire, de a se scurge spre munţi. Armata română ţinea ca prin
luptele din zona Moreni să înlăture o mare primejdie ce ameninţa asupra
viitoarelor lupte de pe Valea Prahovei. Comandamentul german aprecia
zona Moreni ca o zonă de importanţă vitală din punct de vedere
strategico-militar şi economic (cetatea petrolului de la Moreni putea
constitui o serioasă sursă de alimentare cu carburanţi).

            La 24 august 1944 ostaşii români din subunităţile batalionului 2

vânători gardă, batalionul 22 infanterie, batalioanele 3 şi 4 vânători
moto, 2 companii din batalionul 5 pionieri, câteva tancuri, împreună cu
muncitori înarmaţi au trecut la atac asupra trupelor hitleriste de pe
înălţimile oraşului Moreni. Muncitorii au tăiat firele telefonice ce făceau
legătura între poziţiile inamicului, lipsindu-l de posibilitatea coordonării
acţiunilor militare din zonă şi a tirului bateriilor de artilerie antiaeriană.
Grupuri de muncitori înarmaţi au asigurat principalele puncte de trecere
din zonă, cu scopul de a interzice pătrunderea hitleriştilor în schele. În
acele clipe istorice muncitorii cooperând frăţeşte cu ostaşii, au preluat şi
paza sondelor de la schele silind gărzile nemţeşti să depună armele. La
schelele „Astra Română” formaţiunile de muncitori au asigurat îndată
paza uzinei electrice, a atelierului mecanic. Nu vor fi niciodată uitate
hotărârea şi abnegaţia muncitorilor de la uzina electrică din localitate
care, aflaţi în schimb la începerea luptelor, au rămas în incinta
întreprinderii câteva zile consecutiv, asigurând în condiţii grele
funcţionarea neîntreruptă a instalaţiilor, alimentarea necontenită a
oraşului cu energie electrică. Călăuzite de localnici care cunoşteau
terenul, subunităţile armatei române au reuşit să-şi creeze un dispozitiv
de luptă favorabil, încolţind duşmanul din mai multe părţi. Hitleriştilor li
s-a cerut să capituleze însă aceştia, bazându-se pe armamentul şi forţa
numerică de care dispuneau au refuzat, rezistând cu înverşunare.
Deoarece la poalele dealului Pleaşa forţele patriotice controlau de două
zile căile de acces, conturând deci un intrând către poziţiile hitleriste,
gruparea maiorului Prună a început atacul în dimineaţa zilei de 26 august
prin asaltarea poziţiei de pe această înălţime cu un batalion din
Regimentul 22 dorobanţi şi cu batalionul 3 vânători moto.

            Luaţi prin surprindere şi uluiţi de avântul şi curajul românilor,

hitleriştii au reacţionat cu foc mult, însă dezordonat, aproape haotic,
ceea ce a dus la crearea unor culoare nebănuite pe care le-au folosit
imediat grupele şi plutoanele româneşti, infiltrându-se cu neînfricare în
inima dispozitivului duşman. După câteva ore hitleriştii au încetat lupta.
Către orele 9,20 dimineaţa, dealul Pleaşa a fost cucerit, capturându-se
160 prizonieri şi un bogat material de război.

            Nici nu se terminase cu dezarmarea prizonierilor capturaţi pe

dealul Pleaşa, când pe cerul Moreniului şi-au făcut apariţia două avioane
hitleriste care au încercat să bombardeze şi să mitralieze subunităţile
maiorului Prună, dar bombele lansate nu şi-au atins ţinta. Concomitent un
batalion din regimentul 2 vânători de gardă întărit cu o companie specială
de pompieri şi în legătură cu batalionul 3 vânători moto, ce devenise
disponibil în urma atacului izbutit de pe dealul Pleaşa, au trecut la
manevrarea pe la este şi pe la vest a rezistenţelor inamice de pe dealul
Ţuicani, o altă înălţime dominantă din preajma Morenilor. Încleştarea a
fost sângeroasă, durând câteva ore. Românii au pus stăpânire şi pe
culmea Ţuicani, capturând încă 120 de prizonieri hitlerişti cu armamentul
respectiv.

            În urma acestor succese s-a creat o mare breşă în sistemul de

apărare aproape circular al duşmanului. Dar inamicul mai dispunea încă
de alte puternice forţe la Moreni. Ele se fortificaseră solid pe dealurile
Sângeriş şi Plaiul Nisipoasa ţinând sub tirul bateriilor de artilerie întreaga
vale a Cricovului Dulce. Bateriile de artilerie germană băteau continuu
Morenii şi căile de acces către dealul  Sângeriş. Dacă în luptele de pe
dealul Pleaşa, infanteria noastră nu a beneficiat de sprijinul de foc al
artileriei, apoi în atacurile şi manevrele de pe dealurile Ţuicani şi Sângeriş
trupele de infanterie au fost ajutate serios de câteva secţii din bateria
153 A.A., care a aruncat asupra inamicului peste 400 de obuze într-un
timp scurt. De relevat este că tot în acelaşi timp, când o parte din
gruparea maior Prună ataca frontal dealul Pleaşa iar alte unităţi executau
dublă învăluire a dealului Ţuicani, batalionul 4V.M. ataca dealul Sângeriş.
În aceste acţiuni de învăluire ostaşii noştri au străbătut un teren greu, au
folosit cărări întortocheate cunoscute numai localnicilor, care le erau
minunate călăuze.

            S-au dus sângeroase lupte care s-au terminat cu înfrângerea

duşmanului. Nemţii cu viaţă au fost capturaţi cu toate bateriile ce le
deserveau. În cursul luptelor a fost grav rănit în timp ce-şi îmbărbăta
vitejii ostaşi însuşi comandantul grupării Moreni, maiorul Dumitru Prună.
În urma rănilor grave el s-a stins din viaţă, fiind înlocuit la comandă cu
căpitanul Cioca, tot din batalionul 2 vânători de gardă.

            În timpul luptelor hitleriştii au întreprins încercări disperate de a

se salva din încercuirea strânsă de la Moreni. O încercare a avut loc la ora
10, când nemţii au dorit să se retragă spre Ghirdoveni, o alta câteva ore
mai târziu spre Diţeşti. Atacând din flanc batalionul român a reuşit ca
până la orele 16 să cureţe de inamic localitatea şi împrejurimile. În
această luptă au fost capturaţi circa 750 hitlerişti, o baterie de tunuri de
88 mm şi un mare număr de maşini şi material de război. Alte resturi ale
trupelor hitleriste care au încercat să se salveze de pe dealul Sângeriş,
retrăgându-se în derută spre Ursei, au fost lichidate de escadronul de
cavalerie al şcolii de ofiţeri din Târgovişte. O soartă asemănătoare au
avut-o trupele Diviziei 54 SS a generalului Hoffmeier care se aflau la Gura
Ocniţei şi nu au putut interveni în luptele de la Pleaşa - Ţuicani.

            Bilanţul total al luptelor din ziua de 26 august arată că trupele

noastre au capturat peste 850 de prizonieri, 2 baterii, un depozit de
muniţie, multe arme automate şi un bogat material de război. În afară de
un număr mare de răniţi inamicul a mai lăsat pe câmpul de luptă şi peste
100 de cadavre. Şi unităţile româneşti au avut pierderi dureroase. Numai
în luptele de pe dealul Sângeriş au căzut vitejeşte un ofiţer şi 14 soldaţi,
de asemenea au fost răniţi 4 ofiţeri şi 25 de soldaţi. Victoria românilor s-a
datorat promptitudinii intervenţiilor, elanul ofensiv, dârzeniei în apărarea
unor puncte importante, iniţiativei şi spiritului de sacrificiu, sprijinul
gărzilor patriotice din Moreni. Astfel că în momentul când trupele
sovietice conduse de maiorul Jadovici au intrat în Moreni, localitatea era
în mâinile bravei armate române, care reuşise prin fapte de vitejie să
salveze de la distrugere unul din centrele de mare importanţă în evoluţia
ulterioară a războiului. Vigoarea şi fermitatea cu care întregul popor s-a
ridicat la luptă, larga participare a tuturor forţelor patriotice
demonstrează că august 1944 a reprezentat un energic şi determinant act
de voinţă al întregii noastre naţiuni, o strălucită afirmare a hotărârii
poporului român de a zdrobi orice dominaţie străină, de a fi liber şi deplin
stăpân în ţara sa, de a-şi hotărî singur destinele.

            La luptele din Moreni, locuitorii au avut un rol important.

Sprijiniţi cu arme de la postul de jandarmi sau de la unităţile militare,
muncitorii au început să patruleze în jurul fabricilor şi prin schelă, în timp
ce nemţii încercau să se grupeze şi să se evacueze spre Băicoi. Din cauza
rezistenţei întâlnite în zona Băicoi, armata germană se întoarce la Moreni
şi ocupă vechile amplasamente.

            În aceste condiţii, armata română cere sprijinul locuitorilor în a

organiza activităţi ce ar ajuta buna desfăşurare a acţiunilor de luptă. În
sensul celor prezentate se dau exemple despre rolul civililor de la 23
august 1944; Mihai Ştefan de 18 ani este rănit în timp ce conducea o
grupă de ostaşi spre bateria Pleaşa; Vasile Rădescu moare electrocutat
încercând să întrerupă legăturile telefonice; Ionaş Ştefan taie 30 m de
cablu telefonic nemţesc de Sângeriş; Feher Mona Eremia a alimentat cu
proiectile brandurile ostaşilor români care atacau punctul Cristian;
Filimon Iacob şi Chiţimia Iulian au fost călăuze ale soldaţilor spre punctele
întărite ale nemţilor etc.

            Cu cuvinte simple, oamenii povestesc despre „războiul de lângă

casă”, amintind şi de producţie, viaţa sindicală şi activitate politică.
Istoria începea să tindă spre un curs necunoscut morenarilor.

Excursie Tuicani

Focul de la Moreni (a durat peste 2 ani de zile)

Cazemata

Focul de la Moreni 

» Timp de doi ani si patru luni, focul izbucnit pe un camp petrolifer din
Moreni a ars fara incetare. Autoritatile de azi sunt incapabile sa speculeze
turistic cel mai mare incendiu petrolier din istorie.
» Zona, numita si Valea Plangerii din cauza numarului mare de muncitori
care au pierit in lupta cu flacarile, devenise un loc de pelerinaj.

» Desi focul s-a stins de la sine in 1931, americanii sustin ca inginerul

Myron Kinley a invins incendiul dupa o lupta demna de scenariile
hollywoodiene de astazi.

Orasul Moreni a cunoscut doi ani si jumatate de glorie internationala. Din

Capitala, de peste munti, dar si din strainatate, jurnalisti, scriitori,
fotografi, scenaristi de la Hollywood au luat drumul micutului oras pentru
a vedea miracolul prin care sonda petroliera 160 a ars fara incetare timp
de 850 de zile.
Multe visuri de marire s-au inaltat o data cu flacarile celui mai mare
incendiu care a cuprins vreodata un camp petrolier. Ingineri si specialisti
de pretutindeni au cautat gloria la Moreni, cu gandul la recompensa
consistenta pusa in joc de guvernul roman.

In versiunea americana a catastrofei, inginerul Myron Kinley – descris in

presa occidentala ca un veritabil Bruce Willis al anilor ‘20 – pune capat
Focului cel Mare dupa o batalie inegala si plina de tensiune. Ziarele
autohtone, insa, sunt clare. Focul a izbucnit in dimineata zilei de 28 mai
1929 si s-a stins de la sine in septembrie 1931. A mai palpait pana la 4
noiembrie 1931. 

La inceputul crizei economice, de pe proprietatile din Moreni se

extrageau anual 520 de mii de tone de petrol. In 1930 productia s-a
dublat. Intre razboaie, dezvoltarea orasului a fost proportionala cu cea a
industriei de petrol. Exploatarile se faceau de pe proprietati particulare
concesionate unor firme americane si germane. Unii locuitori ajunsesera
atat de bogati incat isi permiteau sa inchirieze o birja ca sa ia masa intr-o
dupa-amiaza la Sinaia. Astazi, orasul incearca sa-si recapete prosperitatea
de altadata.
Din pacate, trimitandu-si tinerii la munca in Occident, si nu exploatand
celebritatea trecuta.

"Zeci de morti in interventii"

Pe o terasa din Moreni, Vasile Moldoveanu, etnolog, s-a aratat surprins si

bucuros sa afle ca cineva se intereseaza de evenimentele petrecute cu
aproape un secol in urma. 

"Bunicul a muncit ca maistru in perioada Focului cel Mare. A murit cu

numele de Marica Gheorghe, desi s-a nascut si el tot Moldoveanu. Intre
razboaie, familiei i-a mers rau si un vraci l-a sfatuit sa-si schimbe numele
pentru a scapa de nenoroc. Numai tatal meu – care in acea vreme era
plecat din oras – a ramas cu vechiul nume", ma lamureste artistul. 

Norocul insa nu si-a intors fata catre Marica Gheorghe. "Bunicul credea ca
pamantul este blestemat. Obisnuia sa spuna: din aurul asta negru traim,
dar ne face viata neagra ca si el. Imi povestea bunicul ca eruptiile erau
atat de puternice incat limbile de foc se inaltau la 150 de metri si se
vedeau de la o departare de 30 de kilometri. Focul a fost un poligon de
incercari pentru noile tehnologii de stingere a incendiilor, dar nici una nu
i-a putut veni de hac. Imi amintesc ca, atunci cand eram copii, daca
scormoneam cu piciorul, dadeam de pamantul ars de incediu."

Flacarile se vedeau din Chitila

Focul a izbucnit cu putere si in ziarele vremii. Poze mari si relatari ample

de la reporteri trimisi la fata locului au ocupat paginile ziarelor in primele
zile ale incendiului. 

Publicatia Universul anunta, la 28 mai 1929, cu litere mari: "Dezastrul de

la Moreni" – "In regiunea Moreni s-a produs un nou mare dezastru. Pe un
platou al comunei Moreni numit Tuicani se afla instalata sonda nr. 160,
proprietara societatii Romano-Americane. Lucrarile de sapa ale acestei
sonde ajunsesera la o adancime de 1.460 metri. Forta de expansiune a
gazelor a atins azi de dimineata un maxim de presiune. Atunci, burghiul a
atins stratul de titei, iar turla sondei a fost aruncata in aer la o inaltime
de 300-400 de metri. Producandu-se scantei, sonda a luat foc.
Intensitatea flacarilor a crescut, atingand inaltimea de 100 de metri. Cu
ajutorul pompelor, a inceput imediat un puternic baraj de apa si saci de
nisip. Dogoarea flacarilor fiind prea mare, echipele nu se puteau apropia
de zona mai aproape de 300 de metri. Printr-o intamplare fericita, acest
mare dezastru nu a facut nici o victima omeneasca. Dupa parerea
specialistilor, pagubele depasesc 100 de milioane de lei." A doua zi,
acelasi cotidian isi continua relatarea: "Coloana de foc are o inaltime de
60-70 de metri si lumineaza intreaga regiune Moreni. Se vede foarte bine
din Ploiesti si chiar din Chitila".

 
Focul s-a stins de la sine

Dupa ce evenimentul "s-a banalizat", relatarile au devenit tot mai rare.

Focul ardea necontenit si, curand, el a disparut de pe agenda presei. A
revenit in forta cand flacarile s-au stins. 

Pe 18 septembrie 1931, Universul scria: "Uriasa candela care timp de doi

ani si patru luni a ars necontenit, ingrozind lumea si rapunand zeci de
vieti omenesti, s-a stins azi de dimineata. Focul de la Moreni s-a stins si o
data cu el si multe sperante. Caci erau multi care-si munceau zi si noapte
creierul sa descopere modalitatea prin care aceasta gura a iadului sa fie
astupata si in caz de reusita, aveau de castigat gloria si milioanele
promise drept premiu." In aceeasi zi, Adevarul relata ca "la ora 4.30, s-a
produs prabusirea unui mal care se slabise din cauza bombardamentelor si
a apei, astupand craterul si inabusind complet flacara". 

"Omul care a invins iadul"

Sub acest titlu, o publicatie engleza descria modul eroic in care un inginer
american a pus capat incendiului de la Moreni: 

"Myron Kinley trebuia sa opreasca cel mai mare foc petrolier din istorie. 

Omul din Oklahoma a strabatut 7.000 de mile, iar in fata incendiului

buzele sale au murmurat: Doamne Atotputernic. Miron Kinley s-a luptat cu
flacari de-a lungul statului Texas si in California si niciodata nu a dat gres.
Dar monstrul din fata sa era diferit. El este mai impresionant decat tot
ceea ce s-a vazut pe pamant. Timp de 26 de luni, oameni instruiti s-au
luptat cu el. Guvernul a esuat. A mai ramas o singura speranta – Myron
Kinley din Tulsa, Oklahoma. 

La sfarsitul anului 1931, Kinley a acceptat sa isi puna in aplicare planul cu

doua conditii: sa fie platit cash si sa fie ajutat de doua persoane: Graddy
Chupp si Costica Lupa. Acestia purtau costume din azbest, in timp ce
Kinley a optat pentru haine obisnuite inmuiate in apa. Se intelegeau prin
gesturi. Zgomotul facut de sonda 160 putea fi comparat cu cel facut de
100 de locomotive. Ministerul a cerut o zi de ragaz inainte de dinamitare
pentru evacuarea zonei. Sute de familii si-au incarcat avutul in carute si
s-au mutat pe dealuri.

Recompensa trece Atlanticul

A doua zi in zori, Kinley a coborat 30 de picioare in interiorul craterului.
In spatele sau un jet colosal de gaz ardea albastru. A dat drumul
dinamitei intr-un loc in care apa baltea, formand o mica mlastina. Iesind
la suprafata, Kinley apasa detonatorul.

Pamantul se cutremura cu un zgomot coplesitor. O furtuna de pamant si

marna cazu din cer. Apoi, liniste. Incendiul care a ars incontinuu timp de
doi ani si jumatate a fost stins. Kinley si Jackson rasera multumiti. 
Dar scurgerea de gaz nu a putut fi oprita complet, iar flacara se
reaprinse. 160 parea invincibil…
Dimineata de 4 noiembrie era rece si luminoasa. Pe coline, locuitorii se
rugau in cor pentru succesul misiunii. 
Kinley a ramas in fata detonatorului pentru o secunda. Un zgomot infernal
se stingea incet, incet. O aversa slaba de pamant si marna cazu peste
Kinley. Apoi, se asternu din nou linistea. 160 s-a stins. De data asta, pe
veci. 

Kinley s-a intors la Tulsa plin de arsuri pe fata si cu recompensa de 50.000

de dolari in buzunar."