GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Culturalismul - Integrarea socială
domină sociologia americană din anii ’30 până în anii ’50; împrumută din antropologie noţiunea de cultură şi este
centrată pe ideea de integrare socială
 SOCIOLOGIA CULTURALISTĂ REZULTĂ DIN
ANTROPOLOGIE – Culturalismul a împrumutat din
antropologie dorinţa de a studia diversitatea
organizărilor sociale umane în timp şi spaţiu. După
exemplul societăţilor primitive, Margaret Mead şi
Ruth Benedict au arătat că personalităţile bărbaţilor
şi cele ale femeilor sunt diferite conform societăţilor
în care trăiesc (ex. studiul asupra indienilor Zuni şi
Kwakiutl, primii paşnici ceilalţi mereu războinici –
această opoziţie a fost explicată prin diferenţe
culturale şi, deci, prin diferenţe de socializare); În
sens antropologic,cultura este ansamblul
obişnuinţelor şi al atitudinilor dobândite de către om
ca membru al unei societăţi, cuprinzând aici
cunoştinţe, credinţe, abilităţi, valori şi norme; în
societăţile moderne, ca şi în cele primitive,
culturaliştii definesc nucelul unei culturi dintr-o
societate ca un ansamblu constituit din limbaj,
norme şi valori comune totalităţii membrilor
societăţii. Asemenea lui Durkheim, şi culturaliştii
consideră că există un sistem cultural caracteristic
al fiecărei societăţi. Dar societăţile moderne, spre
deosebire de cele primitive, nu constituie entităţi
omogene; există clivaje (grupuri socioprofesionale,
după vârstă, după gen etc.); pentru a discuta
despre apartenenţele multiple ale indivizilor,
culturaliştii folosesc noţiunea de sub-cultură =
ansamblul normelor şi al valorilor proprii unui
anumit grup. În principiu, toate aceste sub-culturi
sunt compatibile între ele cu cultura globală a
societăţii.
 ESTE O SOCIOLOGIE A INTEGRĂRII SOCIALE –
Această perspectivă permite înţelegerea socializării
indivizilor; cultura fiind elementul caracteristic al
unei societăţi, socializarea dobândeşte o
importanţă deosebită şi este descrisă ca un
antrenament care permite unui individ să
stăpânească codurile sociale ale grupului căruia îi
aparţine. În decursul acestui proces, cultura devine
în mod progresiv parte integrantă a personalităţii
indivizilor. Socializarea permite deci unei societăţi
să se reproducă din generaţie în generaţie. Atunci
când această socializare reuşeşte, un individ va
împărtăşi aceleşai norme şi valori ca şi alţi membri
ai comunităţii sale iar comportamentul său va fi
dintru început conform aşteptărilor celorlalţi. El
însuşi va fi capabil să prevadă comportamentului
celuilalt şi să i sesizeze semnificaţia. Culturalismul
descrie indivizii integraţi în grupuri sociale stabile şi
permite înţelegerea acestei integrări.
 MERITUL culturalismului: cultura devine element
explicativ al funcţionării unei societăţi (spre
deosebire de (1) Şcoala de la Chicago, care în
aceeaşi perioadă arăta influenţa mediului social
asupra comportamentelor indivizilor şi (2)
marxiştilor, care considerau condiţiile de producţie
materială bza pe care se dezvoltă culturile).
Culturaliştii au insistat asupra recunoaşterii originii
culturale a diferenţierilor;
 LIMITA culturalismului: individul este determinat de
cultura lui, nu are aproape deloc autonomie decât
ca reflectare a culturii care i se impune; individul ca
«idiot cultural»- nu poate alege singur, dominat fiind
de valorile culturii respective; CULTURALISMUL A
INFLUENŢAT FUNCŢIONALISMUL ŞI
SOCIOLOGIA HABITUSULUI.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Şcoala de la Chicago – Socializare şi devianţă
În 1892 se înfiinţează Departamentul de sociologie din cadrul Universităţii din Chicago, interesat de
felul în care trăiau oamenii în acest oraş şi de a le ameliora condiţiile lor de viaţă.
 SUNT PRIVILEGIATE STUDIUL SOCIALIZĂRII ŞI
AL DEVIANŢEI – Socializarea migranţilor este una
dintre temele preferate ale Şcolii de la Chicago; oraş
care în anul 1850 trecuse de 5000 de locuitori şi
depăşise 1 milion în 1890, ajungând la 3,4 milioane
în 1930 – el a servit drept laborator social pentru
cercetătorii departamentului de sociologie creat
acolo în 1892, în cadrul Universităţii din Chicago. Ei
au studiat influenţa valurilor succesive de noi sosiţi
asupra fenomenului de urbanizare şi au pus în
evidenţă crearea, în jurului centrului oraşului, a unor
inele concentrice care regrupau populaţii din ce în ce
mai slab, pe măsură ce te îndepărtai de centru;
adaptarea şi socializarea migranţilor (polonezi, ruşi,
irlandezi etc.) a constituit o temă majoră a acestei
Şcoli, pornindu-se de la observaţia că asimilarea
migranţilor presupunerea un fenomen de
dezorganizare (trebuiau abandonate vechile practici)
şi totodată de reorganizare, pentru că ei trebuiau să
adopte norme şi valori proprii societăţii americane.
Devianţa şi criminalitatea sunt semnele
dificultăţilor de integrare – atunci când condiţiile
de viaţă fac ca individul să nu fie suficient încadrat în
grupul său social şi etnic de origine fără să acceadă
la modul de viaţă american; el poate deveni o
persoană fără adăpost, poate să fie considerat
bolnav mintal şi se poate chiar sinucide. Delincvenţa
a fost considerată ca o formă de devianţă care oferă
membrilor săi o micro-societate de substituţie atunci
când condiţiile de existenţă (familii dezbinate,
sărăcie, cartiere defavorizate etc.) fac foarte dificilă
asimilarea. În această perspectivă, criminalitatea
organizată poate fi analizată ca o modalitate de a se
apropia de modul de viaţă american (câştigător de
bani) prin mijloace frauduloase.
 DEZVOLTAREA UNEI SOCIOLOGII
COMPREHENSIVE – Până la sfârşitul anilor ’20,
majoritatea sociologilor Şcolii de la Chicago caută
să furnizeze lucrări care să permită ameliorarea
condiţiilor sociale ale locuitorilor punând accentul
pe studii empirice mai degrabă decât pe o
cercetare teoretică. Pin urmare, nu există un cadru
riguros care să permită sesizarea unei unităţi
teoretice a acestei şcoli. Totuşi, ideea de la care
pleaca toţi membri acestei şcoli este înţelegerea
unui fenomen din interior; contrar lui Durkheim,
care consideră că un sociolog trebuie să fie exterior
subiectului cercetat, membri şcolii de la Chicago
consideră că trebuie să te institui în locul individului
studiat pentru a-i putea explica comportamentul;
actorul social are o voinţă, o ambiţie, un scop pe
care sociologultrebuie să-l sesizeze şi să îl pună în
valoare. De aici, folosirea unei metode mult folosită
– observaţia participativă care constă în a te insera
în grupul studiat (ex. studiul asupra vagabonzilor,
care ajunge la concluzia că marginalizarea
indivizilor rezultă din confruntarea propriilor lor
aşteptări cu cele ale societăţii); conceptul de
«interacţiune simbolică» apare din studiile acestei
şcoli, odată cu o nouă generaţie de cercetători (anii
’30), care se vor orienta către o perspectivă mai
teoretică şi va da o coerenţă ansamblului lucrărilor
empirice (ex. H. Blumer) (vezi în continuare
interacţionismul simbolic)
 Meritul Şcolii de la Chicago: lucrările empirice
asupra fenomenelor sociale, inventarea anchetelor
de teren; Limită: o anumită lipsă de unitate a
cercetărilor (mai ales în cazul primei Şcoli de la
Chicago)
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Funcţionalismul – Funcţionarea societăţii
Ca reacţie la empirism şi la sociologia americană de început de secol, funcţionalismul caută să
construiască o teorie sociologică globală, pentru a înţelege funcţionarea sistemului social (societatea)
 DE LA FUNCŢIONALISMUL SISTEMIC AL LUI T.
PARSONS – Indivizii sunt purtători de valori –
Pentru T. Parsons, indivizii sunt actori sociali care
caută să-şi optimizeze satisfacţia; de aceea, îşi
stabilesc obiective şi îşi determină mijloacele cele
mai eficace pentru îndeplinirea acestora; acţiunea
individuală rezultă din alegerile care au un sens
pentru autori, alegeri realizate sub anumite
constrângeri – fie materiale (ex. venitul), fie
simbolice, deoarece societatea vehiculează norme
şi valori care orientează acţiunile; un individ poate
refuza aceste norme şi valori, dar socializarea face
ca această atitudine să fie puţin probabilă;
acţiunile îndeplinesc funcţii în interiorul unui
sistem social – adică ele servesc unei
finalităţi,unei utilităţi la nivelul societăţii; funcţia lor
esenţială (Parsons) este de a integra individul în
societate şi de a păstra astfel societatea (ex. familia
şi funcţiile ei); societatea este considerată ca
sistem (obiect complex compus din elemente
interdependente) a cărăr funcţie principală este de
a integra indivizii; sistemul poate evolua, dar
constant va îndeplini funcţii (la fel şi elementele –
evoluează dar îşi vor îndeplini întotdeauna
funcţionalitatea) = indiferent de ruta evolutivă,
coerenţa sistemului rămâne iar contradicţiile între
elemente care pot să apară (sau între un element şi
totalitate) nu pot fi durabile (idee ce contravine lui
Marx).
 LA FUNCŢIONALISMUL RELATIVIST AL LUI
R.K.MERTON – Merton nuanţează funcţionalismul
lui Parsons – reproşându-i că (1) a supraestimat
funcţia socială integratoare a acţiunilor individuale
«normale» (ex. unele practici religioase pot fi sursă de
conflicte şi nu de integrare); (2) în plus, nu toate
practicile sociale au o funcţie integratoare; (3)
integrarea unui individ se poate face prin alte practici
sociale decât cele dominante la un moment dat într-o
societate – pe scurt, Merton introduce o anumită
indeterminare acolo unde Parsons vedea necesitatea.
Merton subliniază de asemenea imposibilitatea
construirii unei teorii generale în sociologie,
recomandând dialogul constant între empirie şi teorie,
deoarece un rezultat nu are valoare decât în domeniul
pentru care a fost elaborat – de unde, «teoriile de rang
mediu» (teorii aplicabile unui şir limitat de date, nu
tuturor, intermediare între analizele empirice şi cele
teoretice prin excelenţă; concepte-cheie mertoniene –
«funcţii latente-funcţii manifeste» - funcţia manifestă
a unei acţiuni este vizibilă şi dorită de indivizi (ex.
funcţia de socializare a şcolii), iar funcţia latentă le
scapă percepţiei imediate asupra socialului (reproducţia
socială ca principală funcţie latentă a şcolii); «rol-
status», «grup de apartenenţă – grup de referinţă»,
analiza devianţei concepută ca o inadecvare între
valori şi norme (centrată din nou pe anomie). Merit
(referitor la funcţionalism în general): alocarea uneia
sau mai multor funcţii fenomenelor sociale, prin aceasta
posibilitatea ordonării socialului; limită (mai ales f.
parsonsian) –o anumită determinare; ambiguităţi.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Stucturalismul lui Claude Lévi-Strauss – societatea ca structură
Născut în 1908, acest autor este principalul fondator al unui curent teoretic care a marcat profund ştiinţele socio-
umane mai ales franceze, inspirat din metoda de analiză inaugurată de Ferdinand de Saussure (1857 - 1913).
Structuralismul consideră că relaţiile sociale sunt conduse de reguli comparabile celor care organizează schimburile
lingvistice (situaţie care exclude intervenţia actorilor sociali).

 STRUCTURALISMUL COMPARĂ  STRUCTURALISMUL EXCLUDE ACTORII

ORGANIZAREA SOCIALĂ CU CEA A SOCIALI. Analiza structurală privilegiază studiul
LIMBAJULUI – pentru F. de Saussure, limba
este “un sistem al căror părţi pot şi trebuie să fie
considerate în solidaritatea lor sincronică” (la un
moment dat); niciunul dintre elementele unei
limbi nu poate fi înţeles separat şi izolat de
întreg. C. Lévi-Strauss consideră că societatea
este structurată la fel ca limbajul, definind
structura ca o combinaţie de elemente a căror
modificare ar antrena modificarea întregului.
Este o structură ascunsă în realitate şi nu este
direct observabilă de către membri societăţii;
antropologultrebuie să o descopere studiind
fenomenele culturale care îi sunt expresia
concretă dar inconştientă. Nu este nevoie,
pentru aceasta, decât de a cunoaşte istoria
societăţii pe care o studiem iar pentru a
cunoaşte semnificţia unui fenomen social el
trebuie pus în relaţie cu ansamblul celorlalte
fenomene.
 Meritul
 Limita: excluderea autonomiei individuale (analiza
structurilor sociale – societăţile sunt organizate (ne
spune Lévi-Strauss) în jurul a trei domenii (limbaj,
rudenie şi economie) care constituie fiecare o
structură, în interiorul căreia sunt organizate
schimburile între oameni. Graţie schimburilor de
cuvinte, de femei şi de bunuri, oamenii comunică şi
neutralizează violenţa care ar putea distruge
societatea. În decursul relaţiilor lor, oamenii
schimbă mai întâi cuvinte; este un schimb de ordin
simbolic, condus de reguli pe care lingviştii caută să
le descopere; ei schimbă apoi femei – de aici
studiul asupra rudeniei efectuat de L.-S., care
observă că societăţile primitive au toate în comun
prohibiţia incestului – de unde concluzia: această
regulă este universală şi face inteligibil ansamblul
relaţiilor de rudenie; obligând oamenii să aleagă o
femeie din afara grupului lor restrâns de rudenie,
prohibiţia incestului reuneşte familii care, fără
această practică, ar putea să trăiască constant în
război. Membrii unei societăţi primitive nu sunt
conştienţi de aceste reguli latente care le conduc
relaţiile; alegând o femeie dintr-un clan străin,
individul are sentimentul că respectă tradiţia – doar
antropologulpoate să descopere regulile invariante
care fac societatea inteligibilă; de aici, rezultă că
regulile sunt cele care “acţionează” şi comunică prin
intermediul indivizilor;
analizei structurale: identificarea
problematicii sociale în termeni de structură-sistem
nu este fecundă pentru societăţile moderne)
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Interacţionismul (simbolic) – accent pe interacţiuni (acţiunile reciproce între indivizi)
Moştenitoare a Şcolii de la Chicago (se vorbeşte,de regulă,despre Interacţionism ca despre o A doua Şcoală de la
Chicago), aceste curent s-a dezvoltat în USA în decursul anilor ’60 şi, spre deosebire de funcţionalişti, interacţioniştii
îşi centrează atenţia pe interacţiuni (acţiunile reciproce între indivizi); acestui curent i se ataşează Etnometodologia lui
E. Goffman, şi are în comun cu individualismul metodologic (R. Boudon) studiul motivaţiilor actorilor, dar se distinge de
acesta prin aceea că pune accentulpe interacţiune, nu pe individ şi strategiile sale (element de bază al I. metodologic)
 SOCIOLOGUL TREBUIE SĂ STUDIEZE  INTERACŢIONIŞTII TIND SĂ DEPĂŞEASCĂ
RELAŢIILE RECIPROCE ÎNTRE INDIVIZI – OPOZIŢIA ÎNTRE INDIVID ŞI SOCIETATE –
interacţioniştii resping conceperea individului după Fenomenele sociale şi personalităţileindividuale
modelul culturaliştilor şi funcţionaliştilor, adică nu sunt rezultatul interacţiunilor – Interacţiunea este
acordă prioritate culturii sau sistemului în relaţia socială de bază; normele şi rolurile sociale nu
detrimentului individului, reproşând acestor curente sunt daturi care se impun indivizilor, ci construcţii
că prezintă o viziune falsă a unui individ care apar, dispar sau se transformă în decursul
“hipersocializat”; de asemenea, d.p.d.v multiplelor interacţiuni; adesea, comportamentele
metodologic, dacă funcţionaliştii privilegiază sunt stereotipizate şi par să asculte de reguli sociale,
metodele cantitative, interacţioniştii reabilitează o dar, pentru a subzista, aceste reguli trebuie să fie
sociologie calitativă rezultată din Şcoala de la confirmate de indivizi. În decurusl relaţiilor lor, actorii
Chicago; plecând de la ipoteza că indivizii sunt creează, confirmă şi transformă regulile sociale;
subiecte conştiente, ei propun explicarea socialului indivizii sunt şi ei rezultatul multiplelor acţiuni
prin acţiuni individuale; acţiunea are un sens (o reciproce, personalitatea unui individ nefiind
semnificaţie) pentru indivizi, şi ea este cea care niciodată dată odată pentur totdeauna
trbuie identificată şi investigată; munca sociologului  Merit: caută să depăşească opoziţia individ-
ar conta, deci, în a reproduce discursul indivizilor, societate, centrându-se pe interacţiunea socială –
prin aceasta rupându-se de o întreagă tradiţie fapt care a permis reînnoirea analizei
sociologică, având cap de tabel pe Durkheim, care conformismului şi a devianţei
consideră că acţiunea indivizilor corespunde unei  Limita: tinde să suporte riscul unui relativism radical
logici exterioare acestora şi pe care sociologul şi al unei lipse de obiectivităţi – aproape
trebuie să o pună în valoare; acţiunea unui individ absolutizând relaţia, sociologii I. au restrâns
şi sensul pe care acesta îl oferă depind de domeniul sociologiei, susţinând că acţiunile nu au alt
relaţiile sale cu ceilalţi, spun interacţioniştii (ex. un sens decât cele date de actorii sociali; socialul ar fi
medic acţionează faţă de pacienţii săi funcţie de astfel numai reprezentarea pe care şi-o fac actorii
aşteptările acestora, ştiindu-i anxioşi, are tendinţa sociali iar sociologul trebuie doar să ţină seama de
să îi mintă, asigurându-i de ajutor în depăşirea bolii; discursurl unora sau al altora; se ajunge la un
dar, bănuind gravitatea propriei situaţii, bolnavul rezultat – relativism radical – în care fiecărui individ i
poate să nu aibă încredere în acel medic; astfel, se recunoaşte aceeaşi măsură de adevăr. D.p.d.v
medicul îi va dezvălui doar o parte din adevăr metodologic, folosirea doar a analizei calitative
referitor la sănătatea sa – actorii sociali sunt devine mai mult un handicap, pentru că în absenţa
constant în interacţiuni). cercetării cantitative există riscul unei derive din
domeniul ştiinţific.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Conflictualismul francez – Sociologia lui Alain Touraine
Opera lui Alain Touraine (n. 1925) îşi are rădăcinile în lucrările lui Karl Marx şi ale funcţionalistului T. Parsons, printre
alţii. Societatea nu este un dat (ca la Durkheim) şi nu poate fi redusă la funcţionarea sa (ca la funcţionalişti). Ea este
rezultatul întotdeauna reînnoit al conflictelor care opun actorii colectivi (clase sau mişcări sociale). Conflictualismul, în
general, pune accentul pe rolul Indiv./grup. în influenţarea sau controlul celorlalţi în producerea ordinii sociale. O
societate/organizaţie funcţionează astfel încât fiecare participant individual sau colectiv se luptă pentru a-şi maximiza
beneficiile, ceea ce inevitabil conduce la schimbare socială (ex.politica, revoluţiile).
Lupta nu implică întotdeauna violenţă fizică.

 SOCIETATEA SE PRODUCE PE SINE  SOCIETATEA ESTE CONFLICTUALĂ

Oamenii creează în mod colectiv societatea în care
trăiesc; nu există nici o societate umană care să nu
fie rezultat al omului; în consecinţă, ei sunt singurii
îndreptăţiţi să o transforme – dar aceste idei nu vin
de la sine: ex. membri anumitor societăţi (primitive)
consideră că ordinea socială le este dată de zei sau
de natură şi că nu trebuie să o modifice. Touraine
numeşte «istoricitate» capacitatea societăţii de a
acţiona asupra ei însăşi. Istoricitatea depinde de
trei elemente: (1) modul de cunoaştere, care oferă
membrilor societăţii o reprezentare asupra acesteia
din urmă, a relaţiilor sociale şi a naturii; (2)
acumularea a ceea ce poate fi cumulabil (capital,
cunoştinţe etc.); (3) modelul cultural – adică
atitudinea oamenilor faţă de creativitate (soc.
primitive sunt mult mai reticente faţă de nou în
raport cu cele moderne – ex. societatea industrială,
care lasă un loc din ce în ce mai mare creativităţii;
în consecinţă, istoricitatea sa este superioară
societăţilor precedente). Cu cât o societate
recunoaşte că nu se originează în ceva exterior, ci
că se produce pe sine, cu atât este mai puternică.
Clasele sociale sunt actorii societăţii industriale –
aici se aseamănă cu Marx; dar Touraine aşează
raportul de dominaţie (şi nu de exploatare) în
centrul relaţiilor sociale. El opune clasa dominată
clasei conducătoare, căreia îi desemnează trei
funcţii: (1) controlul acumulărilor (ca la Marx); (2)
organizează producţia de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnice; (3) îşi impune modelul cultural, făcând din
concepţia sa asupra creativităţii o viziune
universală. Clasă conducătoare şi clasă dominată
se opun nu numai d.p.d.v al distribuirii bogăţiilor, ci
mai ales al organizării socialeşi culturale a
societăţii. Clasa dominantă caută să îşi impună
modelul propriu asupra creativităţii, în timp ce clasa
dominată caută să îşi păstreze modul său de viaţă
conflictul. În societăţile post-industriale, conflictul
se deplasează din sfera producţiei de bogăţii
materiale, în cea a cunoştinţelor şi a reprezentărilor
(conflictul devine unul cultural).
Merit: A. Touraine se înscrie într-o sociologie a
actorului social şi una a conflictului;
Limită: oscilează între acţionism şi determinism
(suntem determinaţi de valorile şi legile societăţii
din care facem parte).
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Individualismul metodologic - Raymond Boudon
În decursul anilor ’60, R. Boudon s-a impus ca autor al «individualismului metodologic» din Franţa, curent de gândire
care şi-a propus reintroducerea individului exclus de «holism» în analiza sociologică.
 PRINCIPIILE INDIVIDUALISMULUI
METODOLOGIC – R. Boudon (1) refuză ceea ce el
a numit determinism, promovat în USA de
culturalişti, apoi de funcţionalişti, iar în Franţa de
structuralism şi de teoria habitus-ului a lui
P.Bourdieu, reproşându-le supraestimarea
constrângerilor sociale şi a influenţei exercitată de
societate, clasele sociale sau structuri asupra
comportamentului indivizilor. (2) De asemenea,
refuză explicarea unui fenomen social prin cauze
exterioare acestuia, ajungând să respingă orice
teorie globală care ar pretinde că descoperă legile
schimbării sociale. O analiză sociologică – susţine
Boudon – e validă doar în domeniul bine delimitat
pentru care ea a fost elaborată nu poate exista o
teorie generală în sociologie.
Axiomele Ind. mtdlg. : (1) influenţat de Weber, Boudon
susţine că fenomenele sociale pot fi explicate
pornind numai de la indivizi, de la motivaţiile lor şi
acţiunile lor. (2) indivizii sunt raţionali – raţionalitate
în sens mai larg decât la Weber ( pentru care
acţiunea raţională e cea orientată de un interes, o
valoare sau chiar tradiţie) = la Boudon, acţiunea
unui individ este raţională dacă acesta «are motive
întemeiate de a acţiona». Raţionalitatea este
situată, adică indivizii adoptă strategii uncţie de
mediul ec., insituţional, istoric etc.,dar acest mediu
nu determină o acţiune, care rămâne consecinţa
unei alegeri individuale (ex. un elev dintr-un mediu
defavorizat poate extrage de aici avantaje pentru a
face studii pe termen scurt sau lung, în intenţia de a
beneficia de o mobilitate ascendentă).
 SOCIALUL REZULTĂ DINTR-UN EFECT DE
AGREGARE A ACŢIUNILOR INDIVIDUALE –
Orice fenomen social se constituie prin agregarea
(suma) comportamentelor individuale – ex. un
ambuteiaj (fenomenul) a fost creat de acumularea
mai multor comportamente individuale, care,
considerate ca unul singur, sunt raţionale (a îşi lua
maşina pentru a merge la lucru); Bourdon vorbeşte
de «efect emergent» pentru a desemna fenomenul
social rezultat din agregarea comportamentelor
individuale; adesea, aceste efecte emergente sunt
efecte perverse, adică nu mai corespund intenţiilor
originale ale indivizilor (ex. devalorizarea diplomelor
– este raţional pentur fiecare student să caute să
obţină diploma cea mai înaltă pentru a putea avea
acces la o slujbă bine plătita, dar adoptarea acestei
strategii de mii de studenţi conduce la
devalorizarea diplomelor, atunci când oferta de
muncă nu creşte suficient de mult pentru a acoperi
cererea calificată).
 Merit: repune “în drepturi individul”, raţionalitatea
lui;
 Limită: individul raţional este nedeterminat, dar pe
parcursul destinului său social întâlneşte atâtea
constrângeri încât marja sa de manevră rămâne
redusă; de exemplu, studentul care “alege” să
urmeze studii pe termen scurt în lipsa mijlaocelor
financiare, are o conduită mult determinată de un
context economic pe care nu îl poate controla.
Individulraţional scapă determinismului cultural, dar
poate că nu şi determinismului economic.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Analiza strategică – Michel Crozier
Michel Crozier (n. 1922) este, în primul rând, un sociolog al organizaţiilor, apropiat de gândirea lui R. Boudon, studiază
felul în care indivizii raţionali acţionează în interiorulorganizaţiilor caracterizate de relaţii de putere. Şi-a transpus
ulterior acest tip de analiză asupra întregii societăţi.
 ANALIZA LUI CROZIER ASUPRA FUNCŢIONĂRII  SOCIETATEA ESTE BLOCATĂ – Modelul
ORGANIZAŢIILOR BIROCRATICE – În spirit administrativ francez stă ca obstacol în calea
weberian, Crozier se opreşte asupra indivizilor difuzării inovaţiei în societatea franceză –
inseraţi în relaţii de putere – există o relaţie de societatea este blocată; cum utilizatorul de servicii
putere atunci când un individ A poate să obţină de la publice nu se poate face auzit pentru că scalele
alt individ B un comprotament pe care acesta din ierarhice proprii fiecărei birocraţii constituie tot
urmă nu l-ar fi avut dacă nu ar fi intervenit A. Baza atâtea filtre care împiedică opinia cuiva să ajungă la
acţiunii lui A o constituie un ansamblu de reguli care centrul de decizie, singurul act care îi mai rămâne
codifică comportamentul lui B şi îi limitează marja sa de făcut acestui utilizator de servicii este revolta –
de manevre. Puterea unui individ depinde, deci, de cezi evenimentele anului ’68 (mai) – contestarea
previzibilitatea comportamentului său: cu cât un unei concepţii ierarhice asupra autorităţii. În 1987,
individ este mai puţin supus unor reglementări, cu Crozier reia tema statului blocat şi consideră că din
atât va fi mai puţin previzibil şi va avea mai multă nou că Statul este responsabil de situaţia creată:
putere. Individul lui Crozier – care realizează francezii sunt cel puţin la fel de inovatori ca oricare
strategii – este limitat de imperfecţiunea informaţiilor alţii,dar Statul penalizează inovaţia, chiar dacă a
de care dispune; el caută să-şi sporească marja ştiut să se adapteze noilor tehnologii; această
proprie şi să o limiteze pe a celorlalţi, impunându-le modernizare a reîntărit tendinţele sale tradiţionale
reguli care le fac comportamentele mai previzibile: de centralizare şi ierarhizare. Soluţia faţă de acest
ex. experţii (muncitori calificaţi, tehnicieni etc.) caută blocaj: dezangajare din partea Statului şi stabilirea
să îşi amenajeze zone de libertate, pe de altă parte, unei concurenţe între organizaţii pentur a permite
superiorii lor ierarhici tind să îi controleze, utzilizatorului de servicii să efectueze o alegere sau
impunându-le reglementări exacte  strategiile să îşi facă auzită vocea.
individuale, negocierile. Organizaţiile devin  Merit: reînnoire a sociologiei organizaţiilor, în baza
birocrate (rigide), prin multiplicarea regulilor care noţiunii de putere. Individul = «homo strategicus»;
limitează libertăţile fiecăruia; orice încercare de conflictul are un rol pozitiv.
reformare a birocraţiei din exterior este resimţită de
proprii membri ca o agresiune şi reîntăreşte  Limită: nu permite înţelegerea regulilor dintre
sentimentul de coeziune internă, bazat pe diferitele tipuri de puteri; puterea este supusă
neutralizarea comportamentelor fiecăruia – schimbărilor, confruntărilor.
schimbarea poate veni numai din interior, din vârful
organizaţiei, directia putand impune schimbarea
beneficiind de centralizarea deciziilor.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Postmodernismul
 Adepţii ideii postmodernismului pretind că gânditorii clasici ai societăţii s-au inspirat din ideea
că istoria are o formă – ea „se îndreaptă undeva” şi determină progresul – şi că acum această
concepţie a eşuat. Nu mai există „mari discursuri” sau meta-discursuri – concepţii generale
asupra istoriei sau societăţii – care să mai aibă vreun sens (Lyotard 1985). Nu numai că nu
există nicio concepţie generală asupra progresului, care să poată fi apărată, dar nici măcar nu
există aşa ceva ca istorie. Lumea postmodernă nu este destinată, cum spera Marx, să fie
socialistă. În schimb, este una dominată de noua media, care „ne scoate” din trecutul nostru.
Societatea postmodernă este extrem de pluralistă şi diversă. Prin nenumărate filme, înregistrări
video, programe TV şi website-uri, imaginile circulă în jurul lumii. Venim în contact cu multe idei şi
valori, dar acestea au o slabă legătură cu istoria zonelor în care trăim, sau chiar cu autobiografiile
noastre. Totul pare într-un flux constant. Cum se exprima unul dintre autori:
 Lumea noastră este în continuă refacere. Producţia de masă, consumatorul de masă, marele
oraş, marele stat apărător, statul-extins şi statul-naţiune sunt în declin: flexibilitate, diversitate,
diferenţiere şi mobilitate, comunicare, descentralizare şi internaţionalizare sunt în ascensiune. În
procesul creării propriilor noastre identităţi, sensul sinelui, propriile noastre subiectivităţi se
transformă. Suntem în tranziţie către o nouă eră. (Hall şi al. 1988).
 Unul dintre cei mai importanţi teoreticeni ai postmodernităţii este autorul francez Jean
Baudrillard. El crede că media electronice au distrus relaţiile pe care le aveam cu trecutul nostru
şi au creat o lume haotică, goală. El a fost mult influenţat de marxism în primii săi ani. Totuşi,
susţine Baudrillard, răspândirea comunicării electronice şi mass-media a răsturnat teorema
marxistă potrivit căreia forţele economice configurează societatea. În schimb, mai întâi de toate,
viaţa socială este influenţată de semne şi imagini.
 Într-o eră dominată de media, spune Baudrillard, semnificaţia este creată de fluxul de imagini,
cum se întâmplă în programele TV. Lumea noastră, în cea mai mare parte a ei, a devenit un fel
de univers iluzoriu în care răspundem mai degrabă imaginilor media decât persoanelor sau
locurilor reale. Astfel, atunci când Diana, Prinţesa de Wales, a murit în 1997, a existat o enormă
efuziune de tristeţe, nu numai în Anglia, ci în toată lumea. Şi totuşi, oamenii deplângeau o
persoană reală? Baudrillard ar spune că nu. Prinţesa Diana a existat pentru majoritatea
oamenilor numai prin intermediul media. Moartea ei a fost mai mult asemenea unui eveniment
într-o operă siropoasă decât unul real în felul în care oamenii îl experimentează; Baudrillard
discută despre „disoluţia vieţii în TV”.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Postmodernismul
Michel Foucault
 Deşi a refuzat să se numească pe sine postmodernist, Michel Foucault (1926-1984) s-a inspirat foarte mult din
gândirea postmodernă. În opera sa, el a încercat să ilustreze schimbările în înţelegere care separă gândirea din
lumea noastră modernă de cea din lumea veche. În scrierile sale asupra crimei, corpului, nebuniei şi sexualităţii,
Foucault a analizat apariţia instituţiilor moderne precum închisoarea, spitalele şi şcolile care au jucat un rol din ce
în ce mai mare în controlarea şi monitorizarea populaţiei sociale. A dorit să arate că există „o altă faţă” a ideilor
Iluminismului referitor la libertatea individuală – una ce vizează disciplina şi supravegherea. Foucault a înaintat
idei importante referitor la relaţia între putere, ideologie şi discurs în legătură cu sistemele organizaţionale
moderne.
 Studiul puterii – cum îşi ating scopurile indivizii şi grupurile unele împotriva altora – este de o importanţă majoră în
sociologie. Marx şi Weber, printre fondatorii clasici, au accentuat în mod deosebit asupra puterii; Foucault a
continuat unele dintre liniile de gândire pe care aceştia le-au început. Rolul discursului este central în gândirea sa
despre putere şi control în societate. A folosit termenul pentru a se referi la modalităţile de a vorbi sau de a gândi
despre un anume subiect, unite prin presupuneri comune. De exemplu, el a demonstrat modalitatea dramatică în
care discursurile despre nebunie au schimbat lumea, din timpurile medievale până în lumea modernă. În Evul
Mediu, spre pildă, nebunul era privit în general ca răuvoitor; unii credeau că ei ar poseda chiar un „dar” sau un
sentiment special. În societăţile moderne, din fericire, „nebunia” a fost configurată de un discurs medicalizat, care
pune accentul pe boală şi tratament. El este susţinut şi continuat de o reţea dezvoltată şi din ce în ce mai
prefecţionată de doctori, experţi medicali, spitale, asociaţii profesionale şi jurnale medicale.
 Conform lui Foucault, puterea lucrează prin intermediul discursului pentru a configura atitudinile comune faţă de
fenomene precum crima, nebunia sau sexualitatea. Discursul expert stabilit de cei cu putere sau autoritate poate
adesea să fie contracarat numai de un discurs competitiv. Într-un asemenea mod, discursul poate fi folosit ca un
instrument puternic pentru a restricţiona modalităţile alternaive de gândire sau vorbire. O temă proeminentă de-a
lungul scrierilor lui Foucault este felul în care sunt legate puterea şi cunoaşterea de tehnologiile de supravieţuire,
constrângere şi disciplină.
 Noua abordare teoretică radicală a lui Foucault este opusă consensului general referitor la natura cunoaşterii
ştiinţifice. Această abordare, care caracterizează multe dintre lucrările sale timpurii, a devenit cunoscută în Franţa
drept „arheologia” foucault-iană. Spre deosebire de alţi oameni de ştiinţă care doresc să ofere sens lucrurilor
nefamiliare prin extragerea de analogii cu care lumea este familiarizată, Foucault îşi asumă sarcina opusă: a da
sens la ceea ce este familiar prin investigarea trecutului. Foucault este mult atacat în zilele noastre – conceptele,
credinţele şi structurile luate de-a gata, prea invizibile tocmai pentru că sunt familiare. De exemplu, el explorează
felul în care noţiunea de „sexualitate” nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată prin procesele dezvoltării sociale.
Se pot face comentarii similare şi referitor la concepţiile din zilele noastre despre activitatea normală şi deviantă,
despre sănătatea mintală şi nebunie, şi aşa mai departe. Foucault încearcă să evidenţieze presupunerile aflate în
spatele credinţelor şi practicilor noastre curente, şi să facă prezentul „vizibil”, accesându-l din trecut. Totuşi, nu
putem avea teorii generale despre societate, dezvoltare socială sau modernitate; putem înţelege doar fragmente
din ele.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Sociologia «habitus»-ului – Pierre Bourdieu (postmodern.)
Pierre Bourdieu a marcat puternic sociologia franceză începând cu anii ’60. Influenţat de structuralism, s-a desprins
încetul cu încetul de acesta, pentru a acorda o mai mare atenţie strategiei indivizilor şi omeniului simbolic.
 HABITUS ŞI DOTARE ÎN CAPITAL – Conceptul de
habitus referă la ansamblul de gusturi şi de
aptitudini dobândite de un individ în decursul
procesului de socializare; habitusul este mai mult
decât un sistem de preferinţe, eleste şi un sistem
generator de practici; conform acestor gusturi,
fiecare individ are un comportament coerent care i
se pare natural, dar care este rezultat al
experienţelor sociale legate de apartenenţa la o
clasă socială şi la o cultură date. Puşi în condiţii
comparabile de socializare, indivizii vor avea
habitusuri apropiate, o viziune comună asupra lumii
şi un stil de viaţă omogen clasa socială reuneşte
ansamblul persoanelor cu acelaşi habitus. Indivizii
sunt diferiţi şi distincţi. Criteriul – dotarea lor globală
în capitaluri: (1) capitalul economic – bogăţia,
venitul; (2) capitalul cultural, cu trei forme –
habitusul, cel al bunurilor culturale posedate de
cineva (tablouri etc.) şi diplomele care sancţionează
oficial un nivel cultural; (3) capitalul social –
ansamblul relaţiilor de care dispune un individ sau
familia sa la un moment dat; (4) capitalul simbolic
- prestigiul social (oficializat printr-o nominare, o
diplomă,un titlu etc.).
 AGENŢII SE OPUN ÎN CÂMPURI SOCIALE –
Societatea este divizată în câmpuri sociale
(şcoala, politica, religiosul, cultura etc), capitalurile
(deţinute de fiecare grup social în proporţie inegală)
fiind atuurile pentru situarea într-un câmp social,
dar atuurile diferă funcţie de câmpuri (ex. calităţile
cerute pentru a reuşi la şcoală nu sunt identice cu
cele cerute în domeniul modei, al politicii sau al
sportului). Bourdieu asimilează un câmp social unei
pieţe în care se schimbă bunuri specifice – aşa se
întâmplă cu privire la câmpul cultural în care o
ofertă (de spectacole, de expoziţie etc.) întâlneşte o
cerere dependentă de capitalul cultural al fiecăruia.
Ofertă şi cerere determină practici culturale care
reflectă dotarea în capital cultural al agenţilor.
Câmpurile sociale sunt spaţii de dominaţie şi de
lupte – agentul care domină un câmp social adoptă
o strategie de păstrare care constă în menţinerea
poziţiei sale în câmp, chiar dacă alţi agenţi caută să
răstoarne acestă stare de lucruri; agentul dominat
caută să adopte strategii de subversiune care
vizează repoziţionarea lor în câmpul social.
 Merit: cu ajutorul conceptelor de «habitus» şi
«câmpurisociale», Bourdieu a încercat să
depăşească opoziţia între obiectivism (care se
interesează numia de structura socială) şi
subiectivism (care pribilegiază discursurile
indivizilor);
 Limită: se pot aduce critici din partea literaturii de
gen (dominaţia masculină invocată de Bourdieu).
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Şcoala de la Frankfurt- Raţionalitatea lumii
De-a lungul unui secol marcat de două războaie mondiale şi totalitarismele nazist şi comunist, sociologii «Şcolii de la
Frankfurt» s-au întrebat asupra raţionalităţii lumii; în zilele noastre, Jürgen Habermas este moştenitorul şi renovatorul
cel mai cunoscut al acestei Şcoli.

Jürgen Habermas: democraţia şi sfera publică

 Sociologul german Jürgen Habermas recunoaşte că multe dintre ideile marxiste au devenit învechite, şi
priveşte către Weber ca sursă de idei alternative. Totuşi, el sugerează şi că unele dintre principiile de
bază care au inspirat scrierile lui Marx trebuie să fie susţinute. Nu există vreo alternativă la capitalism, şi
nici nu ar trebui să existe: capitalismul şi-a dovedit capacitatea de a genera o bunăstare enormă. Cu toate
acestea, unele dintre problemele fundamentale pe care Marx le-a identificat în economia capitalistă încă
mai există – aşa cum este tendinţa de a produce depresiuni economice sau crize. Trebuie să restabilim
controlul nostru asupra proceselor economice, şi să nu le mai lăsăm să ne controleze ele pe noi.
 Una dintre principalele căi de a ajunge la un astfel de control din ce în ce mai mare, propune Habermas,
este revigorarea a ceea el numeşte „sfera publică”. Aceasta este cadrul esenţial al democraţiei.
Procedurile democratice oficiale, susţine Habermas, care implică parlamente şi partide, nu ne asigură o
bază suficientă ca făuritori de decizie colectivă. Putem reînnoi sfera publică prin reforma procedurilor
democratice şi a unei implicări mai consistente a agenţiilor comunităţii şi a altor grupuri locale. Media
modernă a comunicării chiar are ceva din efectele subliniate de Baudrillard şi de alţii. Totuşi, ele pot
contribui într-un mod fundamental şi la propăşirea democraţiei. Acolo unde televiziunea şi ziarele, de
exemplu, sunt dominate de interese comerciale, ele nu asigură un punct de sprijin pentru discuţia
democratică. Totuşi, televiziunea publică şi radio-ul, împreună cu internetul, oferă multe posibilităţi pentru
dezvoltarea dialogului şi a discuţiei deschise.
 Habermas a fost criticat de autorii feminişti pentru ignorarea legăturilor între gen şi democraţie.
Democraţia, subliniază criticii, a fost adesea presupusă a fi un domeniu eminamente masculin.
Habermas, s-a afirmat, ar trebui să urmărească modalităţile în care democraţiile tind să excludă întreaga
implicare a femeilor. Majoritatea parlamentelor, de exemplu, au numai în minoritate femei membre. Multe
controverse politice tind să submineze probleme specifice preocupării faţă de femei. În cea mai
importantă dintre lucrările sale, The Theory of Communicative Action (Teoria comunicării sociale) (1986-
1988), Habermas nu spune într-adevăr nimic despre gen. Nancy Fraser (1989) subliniază că în discuţia
sa despre democraţie, Habermas tratează cetăţenia ca având un gen neutru. Dar cetăţenia s-a dezvoltat
în mod specific în modalităţi care sunt mult mai favorabile bărbatului decât femeii. Poziţia femeilor în
familie, spre exemplu, este încă mult subordonată celei a bărbatului. Din această cauză, inegalitatea în
viaţa familială este direct legată de democraţia publică.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Societatea riscului global - Ulrich Beck
Ulrich Beck: societatea riscului global
 Ulrich Beck, un alt sociolog german, respinge şi el postmodernismul. Lumea în care trăim nu este
văzută în termenii „dincolo de modern” ci, mai degrabă, ca o „a doua modernitate”. Ea referă la
faptul că instituţiile moderne devin globale, în timp ce viaţa de zi cu zi se eliberează de tradiţie şi
cutumă. Vechea societate industrială dispare şi este înlocuită de „societatea riscului”. Ceea ce
postmoderniştii văd ca şi haos, sau lipsă de model, Beck vede ca risc sau incertitudine.
Managementul riscului este prima trăsătură a ordinii globale.
 Beck nu susţine că lumea contemporană este mai riscantă decât cea din perioadele anterioare.
Mai degrabă, cea care se schimbă este natura riscurilor cu care trebuie să ne confruntăm. Riscul
derivă acum mai puţin din pericolele naturale sau din hazard şi mai mult din incertitudinile create
de propria noastră dezvoltare şi de dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei.
 Progresul ştiinţei şi al tehnologiei creează noi situaţii de risc, care sunt foarte diferite de cele ale
perioadelor anterioare. Ştiinţa şi tehnologia asigură în mod clar multe beneficii. Totuşi, ele
creează şi riscuri care sunt greu de măsurat. Astfel, nimeni nu ştie, de exemplu, cu siguranţă,
care sunt riscurile implicate în dezvoltarea noilor tehnologii, precum modificarea genetică sau
nanotehnologia. Susţinătorii culturilor modificate genetic pretind că în cel mai rău caz ne oferă
posibilitatea de a pune capăt malnutriţiei în ţările din zonele cel mai sărace ale lumii şi asigurarea
unie hrane ieftine pentru întraga lume. Scepticii pretind că acestea pot avea consecinţe
periculoase, neintenţionate, asupra sănătăţii:
 Conform lui Beck, un aspect important al societăţii de risc este că hazardurile sale nu sunt
restricţionate spaţial, temporal sau social. Riscurile de astăzi afectează toate ţările şi toate
clasele sociale; ele au consecinţe globale, nu doar personale. Multe forme ale unui risc plăsmuit,
precum cel legat de poluare sau cel referitor la terorism, depăşesc limitele naţionale. Explozia de
la Cernobâl, a centralei nucleare din Ucraina în 1986, a dovedit în mod clar acest fapt. Oricine
trăieşte în imediata vecinătate a Cernobâlului – indiferent de vârstă, clasă, gen sau status – a
fost expus la nivele periculoase de radiaţie. În acelaşi timp, efectele accidentului au depăşit cu
mult Cernobâlul însuşi – în Europa şi dincolo de ea, au fost detectate, mult timp după explozie,
nivele de radiaţie anormal de ridicate.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Societatea riscului global - Ulrich Beck
 Majoritatea deciziilor cotidiene au devenit pătrunse de risc. De exemplu, relaţiile de risc şi gen, sunt
strâns legate în zilele noastre. Majoritatea noilor incertitudini se desfăşoară la nivelul relaţiilor între sexe.
Un exemplu priveşte zonele de iubire şi căsătorie. Cu o generaţie în urmă, în societăţile dezvoltate,
căsătoria era un proces extrem de simplu al evoluţiei vieţii – de la a fi necăsătorit la statutul de căsătorit,
aceasta din urmă înţeleasă, evident, ca situaţie permanentă. Astăzi, mulţi oameni trăiesc împreună fără a
fi căsătoriţi şi ratele divorţialităţii sunt mai mari. Oricine observă o relaţia între două persoane trebuie să
ţină seama de aceste fapte, şi de aceea este implicat în calcularea riscului. Individul trebuie să îşi judece
vecinătatea câştigării fericirii şi a securităţii împotriva acestui fundal nesigur.
 Ameninţarea terorismului asigură un alt exemplu cu privire la felul în care riscul ne afectează societatea.
Atacurile asupra New York-ului şi Washington-ului la 11 septembie 2001 au schimbat perspectiva cu care
oamenii îşi considerau comunitatea, incluzînd riscul atacului terorist. Teama de terorism a creat inerţie în
economia mondială, îndeosebi în lunile după 11 septembrie, în momentul în care afacerile au devenit
ezitante faţă de investiţia pe bază de risc la scară largă. Atacurile teroriste au schimbat şi stabilitatea în
echilibrul dintre libertatea cetăţenilor şi securiatea lor existentă la nivelul statelor.
 Beck susţine că statul-naţiune nu mai este capabil să facă faţă unei lumi a riscului global. În schimb,
trebuie să existe o cooperare transnaţională între state. Punctul de vedere limitat al statului-naţiune
devine un impediment atunci când vine vorba confruntării cu noi riscuri, cum este încălzirea globală.
Atunci când trebuie să existe o luptă împotriva terorismului internaţional, afirmă Beck, trebuie să ne
întrebăm pentru ce luptăm. Idealul lui este un sistem cosmopolit, bazat pe recunoaşterea şi acceptarea
diversităţii culturale. Statele cosmopolite nu trebuie să lupte numai împotriva terorismului, ci şi împotriva
cauzelor acestuia în lume. Pentru Beck, aceste state asigură cea mai bună cale pentru rezolvarea
problemelor globale, care par a fi insolubile la nivelul statului individual, dar care pot fi rezolvate prin
intermediul cooperării.
 Beck este de acord cu Habermas că schimbările din cadrul societăţii noastre, în ultimele decenii, nu
înseamnă sfârşitul încercărilor de reformă la nivel social şi politic. Mai degrabă contrariul: apar noi forme
de militantism. Vedem cum apare un nou domeniu a ceea ce Beck numeşte „sub-politic”. Aceasta referă
la activităţile grupurilor şi agenţiilor care operează în afara mecanismelor formale ale politicilor democrate,
precum grupările pentru drepturile ecologice, ale consumatorului sau ale drepturilor omului.
Responsabilitatea managementului riscului nu poate fi lăsată doar în seama politicienilor sau a oamenilor
de ştiinţă: trebuie să fie implicate şi alte grupuri de cetăţeni. Grupurile şi mişcările care se dezvoltă pe
scena subpoliticii, totuşi, pot avea o mare influenţă asupra mecanismelor politice oficiale. Spre exemplu,
responsabilitatea pentru mediul înconjurător, care a ţinut odinioară de militanţii ecologişti, a fost acceptată
astăzi ca parte a cadrul politic convenţional.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Economia reţelei - ManuelCastells

Manuel Castells: economia reţelei

 Manuel Castells şi-a început cariera academică de pe poziţii marxiste. Ca expert în problemele urbane, a
dorit să aplice ideile lui Marx la studiul oraşelor.
 Totuşi, în ultimii ani, Castells s-a îndepărtat de marxism. Ca şi Baudrillard, el a început să fie interesat de
impactul media şi al tehnologiilor comunicaţiilor.
 Societatea informaţională, susţine Castells, este marcată de ascensiunea reţelelor şi a economiei
reţelei. Noua economie, care depinde de conexiunile făcute posibile prin intermediul comunicaţiilor
globale, este, desigur, capitalistă. Totuşi, economia capitalistă şi societatea de astăzi sunt cu totul diferite
de cele din trecut. Expansiunea capitalismului nu se mai bazează, în principal, după cum considera Marx,
pe clasa muncitoare sau pe fabricarea bunurilor materiale. În schimb, telecomunicaţiile şi computerele
constituie baza producţiei.
 Castells nu spune prea multe referitor la felul în care aceste schimbări afectează relaţiile de gen. Totuşi,
el afirmă o mulţime de lucruri cu privire la efectele lor asupra identităţii personale şi a vieţii cotidiene. În
societatea reţelei, identitatea personală devine o problemă mult mai evidentă. De azi înainte, nu ne mai
asumăm identităţile noastre din trecut; trebuie să le situăm în mod activ în interacţiune cu celelalte.
Aceasta afectează în mod direct sfera familiei şi, de asemenea, mai general, structurarea identităţilor
masculine şi feminine. Bărbaţii şi femeile nu îşi mai dobândesc identităţile din rolurile tradiţionale.
Odinioară, „locul” femeilor a fost în casă, în timp ce al bărbatului era cel de „a fi la muncă”. Astăzi,
această diviziune a fost distrusă.
 Castells numeşte noua economie globală „automaton” – ca şi Habermas, el crede că de azi înainte noi
nu mai controlăm lumea pe care am creat-o. Afirmaţiile lui Castells rezonează aici cu cele declarate de
Weber, acum un secol, care considera că dezvoltarea birocraţiei ne-ar închide pe toţi într-o „cuşcă de
fier”. Cum afirmă şi Castells, „coşmarul umanităţii de a vedea maşinile cum preiau controlul asupra lumii
noastre este pe punctul de a deveni realitate – nu în forma roboţilor care elimină locurile de muncă sau a
computerelor guvernamentale care ne ordonează vieţile, ci ca sistem electronic al tranzacţiilor financiare”
(2000, pg. 56).
 Totuşi Castells nu şi-a uitat defel rădăcinile sale marxiste. El consideră că poate fi posibil să se recâştige
mult mai mult control real asupra pieţelor de desfacere globale şi aceasta nu prin vreun fel de revoluţie, ci
prin intermediul eforturilor colective ale organizaţiilor internaţionale şi ale ţărilor care au un interes comun
în reglementarea capitalismului internaţional. Tehnologia informaţiei, conchide Castells, poate adesea să
fie un mijloc al dobândirii puterii locale şi al reînnoirii comunităţii. El citează ca exemplu cazul Finlandei.
Aceasta este cea mai dezvoltată societate informaţională din lume. Toate şcolile din ţară au acces la
Internet şi majoritatea populaţiei poate folosi calculatorul. În acelaşi timp, Finlanda are un nivel de
bunăstare confirmat şi o bunăstare reală care a fost adaptată nevoilor noii economii.
 GÂNDITORI ŞI CURENTE MODERNE ŞI CONTEMPORANE
Reflexivitatea socială –Anthony Giddens

Anthony Giddens: reflexivitatea socială

 În scrierile sale, a dezvoltat o perspectivă teoretică asupra schimbărilor întâmplate în lumea contemporană. Trăim
astăzi în ceea ce el numeşte o „lume impetuoasă”, o lume marcată de noi riscuri şi incertitudini de felul celor
diagnosticate de Beck. Ar trebui să aşezăm noţiunea de încredere printre cele referitoare la risc. Încrederea
referă la temeiul pe care îl punem în indivizi sau instituţiile sociale.
 Într-o lume a transformării rapide, formele tradiţionale de încredere tind să dispară. Încrederea în ceilalţi era de
bază, de regulă, în comunitatea locală. A trăi într-o societate în mare parte globalizată, totuşi, înseamnă a avea
vieţile influenţate de oameni pe care dată nu i-am văzut sau întâlnit, care pot trăi de partea cealaltă a lumii.
Încredere înseamnă a pune bază în „sistemele abstracte” – de exemplu, trebuie să avem încredere în agenţiile
pentru reglementarea hranei, purificarea apei sau eficacitatea sistemelor bancare. Încrederea şi riscul sunt legate
îndeaproape una de cealaltă. E nevoie să dovedim încredere în astfel de autorităţi dacă trebuie să ne confruntăm
cu riscurile care ne înconjoară, şi să reacţionăm într-un mod eficient.
 A trăi în era informaţiei înseamnă o amplificare a reflexivităţii sociale. Aceasta referă la faptul că trebuie să ne
gândim constant la, sau să reflectăm asupra, circumstanţelor în care ne desfăşurăm vieţile. Atunci când
societăţile erau mult mai angrenate în cutumă şi tradiţie, oamenii puteau urma feluri stabilite de a face lucrurile
într-un mod mult mai nereflexiv. Pentru noi, majoritatea aspectelor vieţii, care pentru generaţiile anterioare erau
luate ca atare pur şi simplu, au devenit temă de dezbateri. De exemplu, timp de sute de ani, oamenii nu au avut
modalităţi eficiente de a limita mărimea propriilor lor familii. Odată cu formele moderne ale contracepţiei, şi alte
forme ale implicării tehnologice în reproducere, părinţii nu numai că pot alege câţi copii doresc, dar le pot decide
chiar şi sexul. Aceste noi posibilităţi, desigur, sunt încărcate de noi dileme etice.
 Nu ne-am pierdut controlul, în mod inevitabil, asupra propriului nostru viitor. Într-o epocă globală, sigur că
naţiunile îşi pierd unele dintre puterile pe care obişnuiau să le aibă. De exemplu, ţările au mai puţină influenţă
asupra politicii economice decât au avut odinioară. Totuşi, guvernele păstrează încă destul de multă putere.
Colaborând, naţiunile pot obţine împreună reafirmarea influenţei lor asupra lumii lipsite de control. Grupurile la
care se referă Beck – agenţii şi mişcări care lucrează în afara cadrului formal al politicilor – pot să aibă un rol
important. Dar ele nu vor înlocui politicile democrate oficiale. Democraţia este încă crucială, deoarece grupurile
din zonele „sub-politicii” dovedesc pretenţii divergente şi interese diferite. Astfel de grupuri pot include, de
exemplu, pe cele care militează activ în favoarea unei mai mari toleranţe faţă de avort, şi cele care cred în
întregime opusul. Guvernarea democrată trebuie să evalueze şi să reacţioneze faţă de aceste pretenţii şi
preocupări diverse.
 Democraţia nu poate fi limitată la sfera publică, aşa cum o definea Habermas. Există o potenţială „democraţie a
emoţiilor”, care apare în fiecare zi. O democraţie a emoţiilor referă la apariţia unor forme ale vieţii de familie în
care bărbat şi femeie participă în mod egal la aceasta. Într-adevăr, toate formele de familie tradiţională se bazau
pe dominaţia bărbatului asupra femeii, sancţionată de regulă prin lege. Amplificarea egalităţii între sexe nu poate
fi limitată numai la dreptul de a vota; ea trebuie să mai implice şi sfera personală şi intimă. Democratizarea vieţii
personale a ajuns la gradul în care relaţiile se bazează pe respectul reciproc, comunicare şi toleranţă.