Istoria ideilor/paradigmelor educaționale

Contribuții pedagogice în secolul al XX -lea

(Émile Durkheim, John Dewey, Eduard Spranger, Anton Semionovici Makarenko)
 Emile Durkheim (1858-1917)

• Sociolog și pedagog francez

• a elaborat un sistem conceptual și metodologic specific noii științe și a acționat pentru
impunerea în cercetarea sociologică a regulii obiectivității faptelor sociale.
• Faptul social este acel mod de a fi și de a face, „fixat sau nu”, care exercită o forță
constrângatoare asupra indivizilor (obiceiuri, norme, limbaj, sisteme de educație etc.). Acestea
trebuiau studiate „ca lucruri”, adica într-un mod obiectiv, independent de dorințele și interesele
oamenilor. Numai astfel studiul privitor la societate ar putea deveni știință.
• Analizând acest mod de viață socială, Durkheim ajunge la concluzia ca individul este un
produs al societății; el se formează ca om, ca ființă, numai în măsura în care adoptă
normele și valorile sociale, modelele comportamentale specifice comunității în care individul
dorește să fie integrat.
• era convins ca transformarea socială se asigură prin transformarea în plan moral al oamenilor.
• „Educație si sociologie” (1922)
• „Educatia morală” (1923)
• „Evoluția pedagogiei în Franța” (1938).
 Emile Durkheim (1858-1917)

• Îmbinând preocupările celor 2 științe (pedagogia și sociologia) și

încercând sa le analizeze dintr-o perspectiva interdisciplinară, Durkheim
pune de fapt bazele unei pedagogii sociologice menită să dezvolte, în
cel supus procesului de educație, acele „stări fizice, intelectuale și
morale pe care le reclamă de la el atât societatea, politica în ansamblul
ei, cât si mediul social căruia îi este cu deosebire destinat”.

• Formarea omului prin educație în conformitate cu cerințele sociale nu

se putea realiza în afara mecanismelor socializării.

• Însăși educația era, în concepția sa, un proces de socializare metodică

și constrângătoare a tinerilor.
 Pragmatismul în pedagogie
John Dewey (1859-1952)

• Pragmatismul (gr. pragma „acțiunea”) este un curent filosofic răspândit în SUA,

inițiat la sfârsitul secolului al XIX-lea de filosoful american Ch. Peirce și dezvoltat de
către W. James si J. Dewey.

• Devenind filosofia oficială în SUA încă din primele decenii ale secolului XX,
pragmatismul a influențat într-o mare măsură și gândirea filosofică europeană.

• În concepția lui Dewey pragmatismul capata o formă empirică și se va numi

instrumentalism.

• Conceptul fundamental pentru Dewey era cel de experiență analizat în sensul de

interacțiune organism-mediu. Orice experiență se întemeiază pe acțiune și
cunoaștere. Dacă acțiunea desfășurată va avea succes, ipoteza de la care s-a pornit
va deveni astfel un adevăr și va constitui pentru acțiunile viitoare un instrument
eficient de soluționare a problemelor.
 John Dewey
 În lucrarea „Democrație și educație” tratează pe larg problema educației în noile condiții social-
economice. Referindu-se la funcția educativă a familiei, Dewey considera că aceasta nu mai poate
fi îndeplinită în aceeasi măsură ca pâna atunci și de aceea, unele dintre aceste sarcini vor fi
preluate de catre școală. Noul tip de școală trebuia să fie centrată pe elev, să cultive initiațiva și
independența acestuia.

 În consecință, procesul educativ desfășurat în noul tip de școală trebuia să urmărească,

deopotrivă, ambele aspecte ale acestuia: psihologic si sociologic.

 Primul îl îndemna pe profesor să desfasoare asemenea activități care să nu intre în contradicție cu

activitățile pe care copilul le desfășoară din proprie inițiativă, decurgând din natura sa proprie.

 Cel de-al doilea aspect, cel sociologic, îl îndemna pe profesor să îl ajute pe copil să cunoască
mediul social în care el trăiește pentru a fi capabil să raporteze mereu propriile tendințe și
instincte la cerințele acestui mediu.
 teoria asupra imaturitatii copilului: Dewey nu privea imaturitatea ca pe un aspect negativ al
vârstelor mici, asa cum o înțelegea vechea pedagogie, ci ca pe o forță pozitivă care asigura o
continuare a dezvoltării. Imaturitatea se caracterizează, după opinia sa, prin dependență (copilul
ramâne mult timp dependent de adult) și plasticitate (copilul dobândește capacitatea de a
învăța).
 John Dewey
• Aceasta capacitate de a învăța și curiozitatea nu trebuie să dispară odată cu copilaria. Educația este
tocmai acțiunea prin care se asigură cultivarea capacității copilului de a învăța și, din acest punct de
vedere, ea este sinonimă cu creșterea.

• Întelegerea educației ca proces de creștere implică și caracterul progresiv al acestuia deoarece Dewey
considera că a educa înseamna a cultiva capacitatea de readaptare a activității la condiții noi
(organizarea și reorganizarea experienței).

• Dewey se situează pe o pozitie diferită și în ceea ce priveste înțelegerea scopului educației.

• Admiterea unui scop al educației ar însemna, în primul rând, acceptarea ideii de stagnare, de oprire a
procesului de dezvoltare și, în al doilea rând, de a presupune impunerea lui din exterior, de către
societate (fapt ce contrazice ideea de democrație).

• Scopul educației este însusi procesul educației, cel care asigură individului o permanentă creștere.
Identificarea de către Dewey a scopului educației cu creșterea continuă a fost criticată de către
contemporanii săi. Nu același lucru s-a întâmplat însă cu ideile sale care decurg de aici privind creșterea
caracterului educativ al instrucției și a preocuparii pentru formarea capacității elevului de a readapta
activitatea la condiții noi, idei care își dovedesc și astăzi valoarea.
 John Dewey
• Cunoașterea prin experiență - prin care se obțin cunoștințele autentice și nu o simplă receptare a informațiilor
despre experiența altora.

• El este împotriva metodelor de predare pentru ca acestea țin de profesor, de condițiile create la un moment
dat. Nu este însă împotriva acelor metode care, odata utilizate și verificate, conduc la succes. O astfel de
metoda este metoda problemei/problematizarea. Elementele acesteia sunt, în fond, momentele care
caracterizează orice proces de investigare științifică:
a) crearea unei situatii empirice;
b) formularea problemei;
c) reactualizarea experientei anterioare;
d) formularea ipotezei si verificarea validitatii ei.
• Prin intermediul acestor momente, Dewey dorea să țină sub control desfasurarea procesului educativ astfel
încât metoda utilizata să favorizeze învățarea ca descoperire de noi adevăruri și nu ca acumulare de informații
transmise de catre alții.O asemenea metodă avea avantajul ca genera o motivație internă, intrinsecă din
partea elevului deoarece crea condiții favorabile pentru angajarea acestuia într-o activitate ce prezintă un
înțeles spontan pentru el.Dezvoltând pe aceasta bază o teorie a interesului, Dewey deduce din aceasta un
sistem de instruire modern bazat pe libertatea elevilor de a opta pentru anumite discipline de învățământ
adecvate intereselor pe care le manifesta. De altfel, o asemenea idee progresistă, ca și altele pe care Dewey
le-a susținut întreaga viață, vor constitui noi puncte de plecare pentru constituirea unui învățământ modern,
centrat pe elev.
 Eduard Spranger
(1882-1963)

• teoretician, filozof, educator și psiholog german.

• profesor de pedagogie și filosofie la Universitățile din Leipzig, Berlin, Tübingen
• a contribuit la consolidarea pedagogiei ca disciplină academică.
• Unul dintre cei mai mari exponenți ai pedagogiei culturii
• a fost preocupat de psihologia adolescenței și de pedagogia culturală și a promovat o direcție de
cercetare numită psihologia înțelegerii.
• Reprezentant al curentului filosofia vieții
• Lucrări semnificative: Formele vieții, Cultură și educație (1914), Psihologia tinereții, Situația actuală
a științelor umaniste în școală (1925)
• Educația este o activitate culturală prin excelență.Educația este o treaptă importantă a culturii.
• Educația cuprinde 3 momente:

1. Receptarea valorilor culturale

2. Trăirea sau vibrarea spiritului subiectiv în contact cu valorile supraindividuale
3. Crearea valorilor

• Spranger a avansat o tipologie a personalităților în funcție de valorile fundamentale care

le animă: personalitatea teoretică, personalitatea economică, personalitatea estetică,
personalitatea socială, personalitatea politică, personalitatea religioasă.
 Anton Semionovici Makarenko (1888-1939)

• Pedagog rus care scoate în relief virtuțile educogene ale grupului școlar
• Pedagogia reeducării în colectivele de reeducare;
• Individului trebuie să i se rezerve o educație în și prin colectiv.
• Colectivul reprezintă ,,sala de gimnastică” unde se forjează ,,omul nou”, cel al societății socialiste.
• Educația individului se realizează prin raportarea sa permanentă la colectiv.
• Introduce comportamentul militarizat în învățământ (salutul, semnalele, rapoartele, alinierea militară)
ca mijloc estetic care să înfrumusețeze atmosfera din școală.
• Poemul pedagogic (1933-1935)
• Cartea pentru părinți( 1938)
• Steaguri pe tunuri (1938)
 Principiu fundamental: sistemul liniilor de perspectivă
 Principiul acțiunii paralele asupra celui educat atât social (prin colectiv) cât și individual (acțiunea
educatorului).
 Sistemul de recompense și sancțiuni impus de calitatea colectivului cu rol de educator.
 Școala și pedagogia românească în perioada interbelică

• În perioada dintre cele două războaie mondiale s-a realizat o extindere a învățământului de toate
gradele, iar învățământul secundar și cel superior au beneficiat de reglementări juridice și condiții
economice care le-au permis o bună organizare și dezvoltare.

• Crearea statului național unitar a constituit un fundament favorabil pentru dezvoltarea economică,
socială și culturală a României și, implicit, pentru perfecționarea întregului sistem de învățământ.

• Reorganizarea unitară a școlii românești a reprezentat una din principalele teme supuse atenției
odată cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea.

• După anul 1920 apar o serie de reglementări juridice care aveau menirea de a oferi o bază legală
noilor necesități de organizare a sistemului de învățământ: legile cu privire la învatamântul primar
(1924, 1939), legile pentru învățământul secundar teoretic (1928 si 1939), legea pentru
învățământul secundar industrial și comercial (1936) și legile pentru organizarea învatamântului
superior (1931, 1932, 1942).

• Măsurile organizatorice și de altă natură adoptate în deceniile trei și patru ale secolului al XX –lea
si puse în practică prin contribuția unor mari oameni de cultură ce au îndeplinit și functii
importante în promovarea culturii și conducerea școlii românesti din acele vremuri (Dimitrie
Gusti, Nicolae Iorga, Petre Andrei s.a.), au avut menirea de a scoate din „criză” învățământul
românesc, de a-i conferi calitățile unui învățământ competitiv și eficient.
 Școala și pedagogia românească în perioada interbelică

• În acest sens s-a acționat pentru organizarea învatamântului primar unitar, același pentru orașe
și pentru mediul rural. Totodată, s-a acordat o atenție sporită învățământului liceal (cu prioritate,
a celui teoretic) și învățământului rural.

• Prelungirea duratei învățământului de la 4 la 7 ani a constituit un moment important în efortul

general depus pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații.

• Sa-u înființat noi unități de învățământ superior și tehnico-profesional, s-a reglementat

învățământul particular.

• Modernizarea procesului instructiv-educativ în spiritul principiilor „școlii active” reprezintă o

tendință generală puternic reliefată în proiectul de lege al lui Dimitrie Gusti (1933), dar și în
legea cu privire la învățământul primar și primar-normal din 1939 (Petre Andrei) și în alte
asemenea prescripțiuni de ordin legal. Prin intermediul acestora se legifera sau se propunea
spre experimentare gruparea cunoștințelor pe centre de interes, utilizarea unor metode active,
conducerea autonomă a elevilor, crearea comunităților de muncă s.a.

• De asemenea, pentru sprijinirea activității de orientare școlară și profesională s-a luat hotarârea
ca întocmirea fișelor individuale să devină obligatorie. Învatamântul profesional și secundar sunt
supuse și ele perfectionarii odată cu adoptarea legii învățământului din anul 1928.

• Legea privind autonomia universitară din anul 1931.

 Spiru Haret şi reforma sistemului educaţional românesc

• Născut în 1851 la Iaşi, într-o familie cu origini armene, Spiru Haret a absolvit Colegiul
Naţional „Sf. Sava” (1862-1869) şi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti
(1869-1874).
• Devenit orfan, a fost ajutat de ministrul învăţământului, Titu Maiorescu, cu o bursă la
Paris, unde a obţinut licenţa în matematică (1875) şi fizică (1876).
• După ce şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea Sorbona din Paris (1878), Sur
l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires („Despre invariabilitatea axelor
mari ale orbitele planetare”), i s-a propus să predea la Universitatea din Grenoble.
Haret a preferat însă să se întoarcă în patrie, devenind profesor universitar (1878-1910).
• Meritele sale ştiinţifice nu au rămas neobservate şi, în 1879, la 28 de ani, a fost ales
membru corespondent al Academiei Române (titular din 1892).
• Datorită prestigiului său, a obţinut poziţii de vârf în organizarea şi conducerea
învăţământului românesc: inspector general al şcolilor (1883, sub ministrul P.S. Aurelian)
şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1885-1888, sub ministrul D.A.
Sturdza).
 REFORMA LUI HARET

• Necesitatea unei reforme a învăţământului decurgea din faptul că legea în

vigoare asupra instrucţiunii, datând din vremea domnitorului Alexandru Ioan
Cuza (1864) – prima care făcuse obligatorie şi gratuită şcoala primară, nu mai
era actuală sau nu era aplicată integral.
• În urma unor demersuri fără rezultate (I. Strat, 1866; Al. Creţescu, 1869; P.
Carp, 1870; Chr. Tell, 1872; T. Maiorescu, 1876), cel mai „realist” proiect
anterior lui Haret a aparţinut ministrului Vasile Conta (1880-1881).
• Având la bază o îndelungată preocupare şi o experienţă în domeniu încă din
1881, reforma lui Haret a învăţământului – inspirată şi din alte proiecte
anterioare – a fost începută în primul său mandat, prin adoptarea de către
Parlamentul României a unei noi legislaţii: legea învăţământului secundar şi
superior (1898) şi legea învăţământului profesional (1899).
• Revenit în 1901 la conducerea ministerului, Haret a continuat demersurile
pentru reformă – îngreunate în perioada ministrului precedent, conservatorul
Constantin Arion (1900-1901). În al doilea mandat al său a introdus legea
învăţământului privat (1904).
 REFORMA LUI HARET

• Prin legea din 1898, a prelungit durata învăţământului secundar de la 7 la 8 ani, împărţindu-

l în două cicluri: inferior (gimnaziu) şi superior (liceu); şi în 3
secţii: reală (ştiinţe), modernă (limbi străine) şi clasică (limbi străine, latină şi greacă).

• Învăţământul secundar pentru băieţi s-a organizat în gimnazii şi licee, iar cel pentru fete în
şcoli secundare de gradul I (5 ani) şi II (4 ani) – cu studii speciale necesare femeilor (ex:
creşterea copiilor, igienă, farmacie).
• a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural (cu urmărirea dezideratului „o şcoală
primară în fiecare sat”): a înfiinţat peste 1200 de şcoli rurale; a fondat revista „Albina”
(1897), „revistă enciclopedică populară” (denumită după „Albina Românească” fondată de
George Asachi), apărută săptămânal, care, prin costul redus şi conţinut, putea fi la îndemâna
populaţiei rurale.
• a dezvoltat caracterul practic al învăţământului: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă
apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se
impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul
abstract şi pur teoretic ”.
• a sprijinit activităţile extraşcolare: a încurajat serbarea în şcoli a zilei de 10 mai (sărbătoarea
naţională) şi de 24 ianuarie (ziua unirii); a instituit concursurile anuale de oină, ţinute de 10
mai (prin decizia din 13 aprilie 1898).
 REFORMA LUI HARET

• a susţinut educaţia fizică în şcoli (sub dictonul „mens sana in corpore sano”),

separând-o de instrucţia militară (ex: în 1898, a introdus concursurile de oină de 10
mai); în fapt, Spiru Haret poate fi considerat organizatorul gimnasticii şcolare.
•  a înfiinţat cantinele şcolare şi internatele;
• a introdus facilităţi de transport pentru elevii care locuiau la distanțe mari de
școală (1898)
• a introdus o dotare tehnico-materială şcolară adecvată (ex: hărţi geografice)
• a stimulat sentimentele naţionale ale elevilor;
• a instituit serbări şcolare cu caracter patriotic naţional (ex: sebarea unirii) şi
jocuri naţionale (ex: dansuri populare, jocurile de oină);
• a crescut importanţa predării istoriei naţionale („cea mai însemnată dintre toate
învăţămintele”, prin care „vom putea înălţa sufletele românului”) și geografiei
României;
• a organizat excursii şcolare la locuri şi monumente istorice şi acţiuni de
îngrijire a acestora;
• a stimulat scriitorii şi compozitorii pentru a scrie opere cu conţinut patriotic pentru
tineret (ex: l-a încurajat pe Alexandru Vlahuţă să scrie România pitorească, „cântare
a pământului şi oamenilor patriei”;
• a strâns fonduri de la elevi (10 bani / elev – pentru achiziţionarea unei viori
„Stradivarius” pentru compozitorul George Enescu).
 REFORMA LUI HARET
• a îmbunătăţit pregătirea pedagogică a profesorilor: a înfiinţat seminariile pedagogice pentru învăţământul secundar, pe
lângă fiecare universitate; a introdus un „examen de capacitate” pentru profesori şi obţinerea unei catedre prin concurs (probă
publică obligatorie), cu selectarea profesorilor din rândul absolvenţilor de universităţi, şi a profesorilor din rândul absolventelor
de şcoli superioare de fete; a înfiinţat „Biblioteca pedagogică” (1903) care, prin Casa Şcoalelor, a publicat importante lucrări
de pegagogie.
• a introdus examenul de admitere în învăţământul secundar, pentru absolvenţii claselor primare.
• a introdus examenul de capacitate (de absolvire a gimnaziului) şi a înlocuit bacalaureatul cu un examen general de
absolvire a liceului: „Acest examen de absolvire consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă
străină, probleme de rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte dicţionare şi diferite studii.”  Sub principiul Non
multa, sed multum, scopul noului examen „nu era ca absolvenţii să dovedească gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze
influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării gândirii lor.
• A reorganizat învăţământul universitar, instituit în timpul domnitorului A.I. Cuza (1864) și a mărit numărul facultăţilor (ex:
„Şcoala superioară de arhitectură”, „Şcoala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică şi declamaţie”).A
sporit activităţile practice, pentru care au fost create condiţii în cadrul laboratoarelor universitare. A introdus
examenul de la sfârşitul fiecărui an universitar.A  înfiinţat senatul universitar (format din rector, decan şi câte un
reprezentant al fiecărei facultăţi).
• În 1909 a introdus legea pentru şcolile de copii mici (1909), legea grădiniţelor. Prima grădiniţă fusese deschisă în
1897, iar în anul 1909 fuseseră înfiinţate, în perioada ministeriatului său, peste 168 de grădiniţe (dintre care 13
urbane).
• A reorganizat şi susţinut învăţământul tehnic-profesional, destinat „celui mai mare număr de copii”, care „nu pot să urmeze
învăţământul secundar general, fie din lipsă de mijloace materiale, fie din lipsă de capacitate intelectuală”  .
 REFORMA LUI HARET

• a împărţit învăţământul profesional în 4 ramuri: agricol, silvic, meserii

şi comercial.
• a introdus obligativitatea formării şi susţinerii şcolilor profesionale
de către marile ateliere ale statului;
• în 13 ani, populaţia alfabetizată a României aproape se dublase.
• Deși poate insuficient prezent în memoria românească ca reformator al
învăţământului (şi prea puţin folosit de legiuitori ca model de inspiraţie),
Spiru Haret se bucură și astăzi de o importantă apreciere
internaţională, pentru opera sa ştiinţifică.
• În anul 1976, Uniunea Internaţională a Astronomilor a dat numele lui
Haret unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii („Aitken”), cu un diametru de
29 de km.
• În 2012, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, a fost introdus
în calendarul UNESCO, ca om de ştiinţă, alături de alte două
personalităţi româneşti (biologul George Emil Palade şi dirijorul Sergiu
Celibidache – la 100 de ani de la naşterea acestora). 
 Pedagogia românească ca sistem
(G. G. Antonescu, C. Narly, St.Bârsanescu, S. Stanciu)

• Schimbările produse în societatea românească în perioada interbelică au determinat mutații

calitative și în domeniul învățamântului.
• Prin contribuția unor teoreticieni de mare valoare în domeniul educației și învățământului (G.
G. Antonescu, C. Narly, N. Iorga, S. Bârsanescu, S. Stoian s.a.) se constituie adevarate sisteme
pedagogice orientate spre domenii specifice: pedagogie generală, pedagogie școlară, istoria
pedagogiei, pedagogia culturii s.a.
• Acești teoreticieni ai educației au încercat să întemeieze propriile sisteme pedagogice pornind
de la diversele teorii filosofice, sociologice sau psihologice care fundamentau deja sisteme
teoretice în domeniul educației din celelalte țări ale Europei.
• Influenta filosofică în pedagogia românească s-a dezvoltat, la rândul ei, în 3 direcții formând
trei școli diferite:

a) Scoala formativ-organicistă reprezentată în principal de G.G. Antonescu (1882-1955);

b) Pedagogia culturii reprezentată de Ștefan Bârsanescu;
c) Pedagogia personalitară reprezentată prin Constantin Narly (1896-1956)
 Pedagogia românească ca sistem
G. G. Antonescu

• G. G. Antonescu a constituit o teorie educatională care își găseste izvorul în teoriile

pedagogiei clasice elaborate de către Comenius, Spencer s.a.

• Deși convins ca și teoria pedagogică trebuie să se supună legilor progresului înnoirii, el

aprecia că ideile marilor înaintași care s-au dovedit a fi valoroase trebuiau valorificate
în continuare.

• Filosofia trebuia să fie, conform opiniei sale, temelia sigură a unui sistem pedagogic.
Îndepartarea pedagogiei experimentale de filosofie nu putea aduce foloase teoriei
pedagogice, întrucât, fără filosofie, scopurile și mijloacele educației puteau fi cu greu
definite.

• Tot ceea ce se opunea concepției herbartiene era considerat de G.G.Antonescu ca fiind

doar o modă trecatoare.
• Aduce contribuție importantă prin adăugarea unor idei inspirate de „școala activă” la
teoria herbartiană rezultând ceea ce avea să se numească „școala activă integrală”
sau „școala formativ-organicistă ”.
 Pedagogia românească ca sistem
(G. G. Antonescu )
• Pedagogia formativ-organicistă concepea educația ca pe o acțiune care urmărește nu atât
informarea elevului, cât formarea spiritului acestuia. Aceasta formare trebuia să țină însa seama de
„condițiile organice ale sufletului individual al elevului”.

• Concepția sa despre rolul educației în formarea spirituală a educatorului o putem surprinde si din
definitia pedagogiei: este știința care, bazându-se pe cunoașterea naturii omenești și ținând seama de
idealul către care trebuie să tindă omenirea, stabilește un sistem de principii după care se îndruma
influența intenționată a educatorului asupra celui educat.

• Pentru a asigura formarea culturii integrale elevilor, el considera ca este necesară dobândirea culturii
generale prin utilizarea unor metode capabile să stimuleze activitatea elevilor. Acestea erau, conform
părerii sale, metoda socratică (euristica), metoda intuitivă și metoda practica (a lucrărilor
practice).
• În ceea ce priveste concepția sa cu privire la educația morală, aceasta se întemeiază pe rigorismul
kantian și deci pe postularea imperativului categoric, a liberului arbitru și a lui Dumnezeu.Din îmbinarea
acestora ajunge la conceptul de „disciplină liberă”, preluat de la un alt filosof si pedagog german, care
desemna o disciplină lipsită de constrângere, bazată pe convingeri ferme.
• Fără disciplină - spunea G.G. Antonescu - copilul devine sclavul propriilor capricii, iar cu o
disciplină severă, copilul va deveni sclavul altora.
• Considerând caracterul elevului ca fiind elementul esențial al personalitatii sale, pedagogul român
insista pe formarea personalității prin parcurgerea treptată a celor 3 momente ale sale:
autocunoașterea, autocritica și autocreația. În acest mod, formarea personalitatii devine un
proces de autoformare.
 Pedagogia românească ca sistem
(C. Narly)
• Pe aceeași linie, deschisă de pedagogia culturii, a mers și Constantin Narly.
• El îsi întemeiază însă sistemul pedagogic pe conceptul de personalitate. Personalitatea presupune, după opinia
sa, realizarea cât mai desavârșită a individualității, dar și un maxim de socializare. Ca rezultat al unei asemenea
sinteze se dezvoltă „omul creator” .
• El se opune acelor concepții unilaterale care realizează o ruptura între individual și social în formarea personalității.
• Pedagogia personalitară este, dimpotriva, cea care încearca sa refacă aceasta unitate considerând ca doar
sinteza acestora conferă personalității nota sa esențială. Sub influența profesorului său, I. Găvanescul, C. Narly
întelegea prin social îndeosebi profesiunea, modul în care, în procesul muncii, individul cooperează cu ceilalți
indivizi. În legatura cu acest ultim aspect, Narly elaborează o interesanta teorie despre vocație și tipurile
vocaționale.
• În conceptia lui Narly, actul autentic al instruirii urmează o cale euristică ce se orientează după 4 principii care
devin momente ale desfășurării procesului didactic: cercetarea, intuiția, integrarea și principiul social.Astfel, fiecare
ora de curs constituie pentru elevi o nouă problema ce trebuie soluționată sub îndrumarea atentă a profesorului
(cercetarea); activitatea se poate desfasura și pe grupe, organizate după abilitati sau interese de ordin cognitiv-
aplicativ. Rezolvarea problemei presupune, ca prim moment, contactul cu obiectul (intuiția). Cunoștințele dobândite
prin observarea obiectului, prin străduința de a soluționa problema sunt apoi ordonate astfel încât toate să formeze
o unitate (integrarea). Pentru a menține contactul cu mediul social, cu viata concretă, i se oferă în final copilului
posibilitatea de manifestare în plan social.Principala modalitate de înfăptuire a „principiului social” o constituie
lucrul manual care îl pune pe elev în contact cu munca productivă a societății.
• De altfel, lui Narly îi revine meritul de a fi introdus lucrul manual în liceu ca disciplinĂ de învățământ obligatorie.
Prin aceasta se putea „sonda” interesul profesional al elevului, dorin ța sa de a îmbratișa o profesiune sau alta în
viitor.
 Pedagogia românească ca sistem

• Contribuția altor mari gânditori români :

• V. Ghidionescu
• Gh. Comicescu
• D. Todoran
• F. Ștefanescu-Goangă
• I.C.Petrescu
• S. Stoian s.a.

• Reprezentant al pedagogiei sociologice, Stanciu Stoian a fost preocupat îndeosebi de

problemele școlii rurale, de rolul acesteia în cunoașterea de către elevi a realităților satului (a
realităților „locale”, de unde si denumirea concepției sale „localismul educativ”).
• „Înainte de a se manifesta ca pedagog, învățătorul trebuie să acționeze ca sociolog” – obișnuia
să spună Stanciu Stoian.
• Preluând multe dintre ideile pedagogice ale lui Spiru Haret, Stanciu Stoian elaborează lucrarea
„Sociologia si pedagogia satului” în care încerca să ofere o noua rezolvare a problemelor cu
care se confrunta satul românesc, inclusiv problema educației.