Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Portofoliu - evaluare formativă si sumativă

Nume: Percă Ecaterina Simona (Vârgă)

Anul I
Program de studii: Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar
Disciplina: Istoria pedagogiei
Profesor: Conf. Univ. Dr. Diana Csorba
 JOHN DEWEY (1859 – 1952)

DATE BIOGRAFICE
1859: - John Dewey s-a născut la Burlington, Vermont, SUA
1875-1879: - Urmează cursurile Universității Vermont
- Preda latina, științe și algebră la o școală din Oil City, Pennsylvania, devenind apoi director
- Studiază cu mare interes filosofia lui Kant
1884: - Obține la Universitatea John Hopkins titlul de doctor în filosofie cu lucrarea The Psycology of Kant
- Începe cariera didactică universitară devenind asistent al lui G.S. Morris la catedra de filosofie a
Universității din Michigan
1885-1896: - Profesor universitar și ocupă funcții de înaltă responsabilitate la Universitățile din Minnesota, Chicago,
California, Columbia, dar și la Universitățile din Tokio, Ciudad de Mexico, Beijing, Nankin
1896-1930: - Fondează Școala Experimentală de pe lângă Universitatea din Chicago
- Devine președinte al Societății Americane de Filosofie și al Asociației de Psihologie
1952: - Moare la New York la vârsta de 93 de ani
OPERA: - Scoala și societatea (1899), Democrație și educație (1916), Arta ca experiență (1934), Experiență și eduație
(1938), Libertate și cultură (1940).
 Educația, la începutul secolului XX

America începutului de secol XX era marcată de tradițiile educaționale ale “pionerilor”, dar, pe de altă parte,
și-ar fi dorit “școli moderne”, potrivite nevoilor societății aflate pe calea industrializării rapide și a modernizării
alerte. Or, școlile cele mai vestite erau cele europene. În marile orase precum Chicago au apărut asemenea “școli
europene” pe care mulți le considerau și moderne. Dar la mijloc era o confuzie gravă. Nu tot cee ace era
“european” era și “modern”. Dimpotrivă. Absolvenții unor asemenea școli europene învățau multă carte dar nu
știau să facă nimic. Era vorba de școli tradiționale, clasice, care nu aveau nici o legătură cu viața reală…
În această atmosferă pedagogică classicist formalizantă, s-a auzit, în 1902, protestul lui John Dewey din The
Child and the Curriculum (1902), un pamphlet care, practice, a dat naștere gândirii curriculare modern și științei
curriculumului.
“Learning by doing”! , a îndemnat John Dewey. “Să învățăm pentru viață, nu pentru a asimila limbi clasice moarte!”

Impulsul polemic a lui Dewey a dat roade in 1918, cand Bobbitt a publicat primul model curricular, authentic
științific.
 Concepția lui Dewey despre educație

Dewey critică insistent concepția tradițională asupra educației, pentru ca aceasta se

compune dintr-un ansamblu de informații și exerciții elaborate în trecut, scopul principal urmărit în
școală, fiind transmiterea cunoștințelor catre noile generțtii. Dewey ne propune o educație care să
afirme necesitatea libertății de expresie a elevului într-un învățământ legat organic de experiența, de
viață. Esența educației, apreciază Dewey, rezidă tocmai în această idee că există o relație intimă și
necesară între procesul experienței și cel al educației.
 Scopul educației

Educația progresivistă se bazează pe următoarele principii potrivit cărora școala va permite individului:
- să se exprime în mod individual;
- să acționeze în mod liber;
- să învețe prin și în experiență;
- să utilizeze o deprindere pentru a ajunge la scopurile propuse;
- să extragă acea latură a vieții care-i explică în mod adecvat realitatea;
- să ia seamă că lumea se schimbă.
În problematica scopului educației, Dewey se dovedește a fi deosebit de ingenios. El nu este de acord cu conceperea
scopului educativ în maniera clasică, întrucât s-ar ajunge la ideea stagnării, a opririi procesului de dezvoltare (elevul trebuie să
ajungă la….să facă…să gândească…)
Educația are eficiență la nivel social atunci când ea nu constringe natura intimă a copilului, a individului. De aceea, nu se
poate concepe un scop al educației dincolo de ea insăși.
Scopul educației este….educarea infinită!
 Înțelegerea modului prin care se realizează educația

Educația constituie o dezvoltare a experienței actuale, pe baza experienței trecute.

Problema centrală a educației rezidă în a selecta tipul de experiențe actuale, care să se amplifice în experiențele
ce survin în continuare. Educația înseamnă o reorganizare sau o reconstrucție permanentă a experienței care se adaugă
la experiența precedentă, determinând o amplificare a capacității de a asimila și semnifică experiențe ulterioare. Pentru
ca o experiență să dobândească valoare educativă, aceasta trebuie să fie continuă.
Ceea ce nutritia și comunicarea sunt pentru viață fiziologică inseamnă educația pentru viața socială.
Educația reprezintă transmiterea experienței prin comunicare. “Comunicarea presupune o dilatare a experienței –
scrie Dewey. Nici cel ce receptează, nici cel ce comunică nu rămân neafectați” (1972). Comunicarea este o împărtășire a
experienței, până în momentul când aceasta devine un bun comun.
 Misiune

Deși au apărut unele critici încă din anii ’20, concepția lui J. Dewey a continuat să domine teoria și practica
pedagogică nordamericană până după cel de-al doilea război mondial. Obiecțiile au fost multiple; se renunța la
marile valori ale trecutului, se insista excesiv de mult pe situația de “cercetator” a elevului, se renunță la instruire
sistematică etc. O altă obiecție – formulată la inceputul anilor ’50 a fost aceea că școala Statelor Unite n-a oferit
elevilor săi un ideal către care să se simtă atrași și care să-i stimuleze să-si formeze o conștiință socială pentru a se
implica mai puternic în viața societății.

Se constată o deosebire fundamentală între didactica lui John Dewey și cea promovată de I. Fr. Herbart.
Aceasta din urmă situa activitatea practică (“aplicarea”) după achiziția cunoștințelor (deci după “predare”, “asociere”
și “generalizare”). Pedagogul american aseza activitatea practică în partea de început a actului de instruire, aceasta
fiind în concepția sa – principala sursă de cunoaștere.O altă idee a lui John Dewey, care a devenit o piatră de temelie
a curentului educației noi, este aceea a relației dintre interes și efort.
 Strategii didactice

Potrivit teoriei lui John Dewey, prin modul în care se organizează procesul instructiv-educativ, școala trebuie să
asigure copilului continuarea experienței trăite de el în viața de familie. Prestația școlii nu se poate limita la pregătirea pentru
viață; școala trebuie să fie viața insăși, să devină, adică, o societate în miniatură, în care viața se trăiește, nu se învață din cărti. De
aceea, în școală, copilul nu-și propune ca scop dobândirea de cunoștințe, prin metode speciale; ca și acasă, el desfașoară diverse
activități practice, cu scopul de a-și satisface anumite trebuințe. De aici interesul său ca activitatea să fie eficientă. Cunoștintele
apar ca o consecință a acestei activități, care constă, în fapt, în rezolvarea unor probleme. Așa se explică locul fundamental pe
care metoda problemei o ocupă în teoria didactică a pedagogului american.

Metoda problemei oferă soluția realizării unei instrucții care, stimulând interesul intrinsec, creează premise pentru
angajarea unui efort de mare intensitate și de mai lungă durată. Între interes și efort nu există, așadar, o opoziție, efortul
este un produs al interesului și este eficient atunci când este stimulat de interes.
De unde apare însă, interesul? – El este expresia unor tendințe interne ale copilului. Un obiect este interesant în
măsura în care corespunde unor puteri interioare care tind să se manifeste și să se dezvolte.
 Strategii didactice

Educația se realizează prin participarea activă a individului la conștiința socială a omenirii; adevărata
educație rezultă din stimularea capacității copilului prin exigențele situațiilor sociale ale mediului; educația este un
proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Scoala, în calitate de mediu propice de amplificare a experienței, are
trei funcții prioritare:
- simplificarea și punerea în ordine a factorilor dispoziției ce trebuie dezvoltată;
- purificarea și idealizarea obiceiurilor sociale existente;
- crearea unui mediu mai larg și mai bine echilibrat decât cel de care ar putea fi influențați tinerii,
dacă ar fi lăsați liberi.
 Strategii didactice

Meritorie este ideea pedagogului american după care imaturitatea copilului nu mai constituie un handicap, o
lipsă, ci ea garantează “puterea de creștere”. Este evidențiat rolul potențialității care se poate actualiza. Copilăria
promite multe, pe când maturitatea nu. Copilăria duce în multe direcții, în timp ce maturitatea presupune deja
închiderea într-o opțiune.
Copilăria nu mai este înțeleasă ca o simplă imaturitate și nu mai este opusă vieții adulte, ci este luată în sine,
prin scoaterea în evidență a unei calități indubitabile: posibilitatea de evoluție. Educația este înțeleasă într-o
perspectivă dinamică; ea nu mai este numai pregătire, dezvăluire, proces de dezvoltare a aptitudinilor, formare, ci
devine autoreproductivă, conducând la o dezvoltare autotelică, sporind pe măsură ce noi experiențe sunt integrate
și asimilate de individ.
Un om educat este acela care are puterea de a merge mai departe, de a achiziționa alte experiențe în virtutea
experienței posedate deja.
 Avantaje față de metodele tradiționale

Conceptia didactică a pedagogului american se intemeiază pe ideea repetării de către copil a drumului parcurs de
omenire în procesul constituirii și dezvoltării științei; la început a fost activitatea practică, experiența, iar teoria, s-a constituit
și dezvoltat ulterior. Școala tradițională, aprecia Dewey, procedează tocmai invers: mai întâi îl introduce pe copil într-un mediu
artificial (teoria, știința) și abia în al doilea rând îi permite să desfășoare o activitate practică. Potrivit concepției marelui
pedagog, după cum pe plan social-istoric activitatea practică, experiența a precedat teoria, știința, tot așa, în procesul instruirii
orice teorie ar trebui să fie pregatită și dobândită printr-o activitate practică. Elevii se vor instrui lucrând (LEARNING BY
DOING). Așa se explică rezerva sa față de principiul intuiției.

Grupând cunoștințele în jurul trebuințelor copilului – hrană, adăpost, îmbrăcăminte – Dewey și-a pus elevii (de la școala
sa experimentală din Chicago) în situația de a–și satisface respectivele trebuințe. Astfel, în cursul unor activități practice de
bucătărie, grădinărie, tâmplărie, croitorie, țesătorie ei dobândeau cunoștințe de chimie, botanică, aritmetică, geometrie etc.
Astfel asimilate, cunoștintele deveneau instrumente cu ajutorul cărora se rezolvau noi probleme ce puteau surveni în
condițiile altor experiențe.
 Forme ale educației: regândirea structurii școlare

Curriculumul școlar trebuie epurat (curățat) de experiențe nesemnificative sau de cunoștințe care
nu servesc la creșterea experienței. Pedagogul nostru demonstrează că fundamentul și scopul
educației sunt constituite din ocupațiile active, legate de experiențe concrete.

Pedagogia lui Dewey a deschis noi topici de reflectie: domeniul curriculumului educației,
problematica managementului educațional, chestiunea arhitecturii școlare și a materialului didactic,
domeniul eticii și deontologiei școlare (Nicolescu, 1977, p.63).

Dewey este intemeietorul educației progresiviste, curentul care a făcut epocă în Statele Unite.
 Concluzii

Potrivit teoriei lui Herbart, educatorului ii revine sarcina de a stimula interesul elevilor prin tehnici didactice
speciale, prin anumite particularități ale mijloacelor de învățământ utilizate. În concepția lui Dewey, activitatea
instructivă ar trebui să pună la baza desfățurării sale tocmai interesele celor care învață, să pornească de la aceste
interese. De aici preocuparea școlii de a crea un mediu educațional care să permită potențelor și intereselor
considerate ca valoroase să se manifeste. Intemeindu-se pe această teorie a interesului, John Dewey a sugerat
organizarea unui sistem de învățământ care acordă libertate elevilor de a opta pentru anumite discipline școlare; -
sistem adoptat și generalizat în Statele Unite ale Americii încă din anii ’20, iar în ultimele decenii și în numeroase
alte țări ale lumii.

Bucurându-se - încă de la începutul secolului – de o largă adeziune a corpului profesoral, concepția

pedagogică a lui Dewey a devenit – după primul război mondial – fundamentul teoretic al sistemului de
învățământ nordamerican.
 Dewey a contribuit la o deschidere a educației spre concretizareaea lucrurilor și proceselor, dezvoltând o teorie
asupra educației racordată la exigențele unei lumi democratice și moderne. Susținător al activismului elevilor, el a
experimentat o educație orientată spre trebuințele și interesele ființelor tinere. Adevarata educație garantează puterea
de creștere spre noi experiențe spirituale. Procesul educației coincide cu scopul acestuia: perfectarea ființei umane pe
baza unei autonomii acționale.

Chiar dacă, treptat, entuziasmul pentru teoria sa pedagogică a scazut, John Dewey rămâne unul din cei mai
remarcabili reprezentanți ai spiritului novator în pedagogia din secolul al XX – lea.
 BIBLIOGRAFIE

Ion- Ovidiu Pânișoară, Marin Manolescu, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Editura Polirom, 2019.
Cristea, S., John Dewey, un precursor al teoriei curriculumului ,Editura Didactică şi Pedagogică ,2002,
Dewey, J., Crezul meu pedagogic,Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică ,RA.,1992
Dewey, J., Democraţie şi educaţie. O introducere în filosofia educaţiei,Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1972
Dewey, J., Şcoala şi societatea, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,1977.
Mihăescu, M., Experienţa educaţională în concepţia lui John Dewey., Bucureşti: Editura Miniped, 2007,
Mihăescu, M., John Dewey – precursor al teoriei curriculumului, în revista
„Învăţământul primar, Bucureşti:Editura Miniped, 2006
Mihăescu, M., Lectură şi scriere pentru dezvoltarea gândirii critice”, Bucureşti: Editura Miniped, 2000,
Mihăescu, M., Şcoala experimentală de la Chicago – un model educativ în
spiritul teoriei şi metodologiei curriculumului,Bucureşti:Editura Miniped, 2008
Nicolescu, V., John Dewey – Un filosof al experienţei. În Trei scrieri despre
educaţie. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,1977