Tema 2.

Evidențiați principalele direcții de restructurare a fenomenului educațional

contemporan. Analizați în detaliu una dintre acestea a) din perspectiva specialiștilor și b) din
propria perspectivă.  Mai multe informații găsiți în Modulul 9. Spor!

Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire,

cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Educația diferă de la o etapă istorică la alta, în funcție de condițiile materiale și
spirituale ale societății. Reprezintă un fenomen social, specific uman, care apare odată
cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om,
ca forță de muncă și ființă socială.
Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile
educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat, educația fiind supusă schimbărilor
istorice.
Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice însuși procesul
de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare.
Educația înseamnă o dezvoltare spirituală și intelectuală a unui individ, care are la bază o
gamă variată de mijloace de învățământ și care începe din momentul în care ne naștem și
continuă până în ultima clipă a unei vieți omenești. Prin educație se transmit valorile și
tradițiile de la o generație la alta.
De-a lungul timpului s-au format opinii diferite despre ceea ce înseamnă de fapt
fenomenul educațional și cât de importantă este aceasta.
Definiția formulată de filozoful grec Platon este „ Arta de a forma bunele deprinderi sau de a
dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.
Un alt filozof grec, Aristotel, consideră că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii
publice, iar nu particulare”.
Filozoful german, Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că
la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și
religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa,
educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a
procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații
interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și
copil (viitorul „gentleman”).

Pentru filozoful francez, Jean-Jacques Rousseau, educația este în același timp intervenție și
neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea
dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”. Mai
spune că educația constă în dezvăluirea și consolidarea a ceea ce se află, încă de la naștere,
în natura umană. "Totul este bun când iese din mâinile Creatorului, totul degenerează în
mâinile omului." "Cea dintâi educație trebuie să fie, aăadar, pur negativă. Ea constă nu în a
transmite virtutea sau adevărul, ci în a păzi inima de viciu și spiritul de eroare." "Copiii
trebuie sa fie copii înainte de a fi oameni, iată ce vrea natura."

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de

generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să
provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale,
afirmă că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.
Pedagogul român, Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual
în același timp”.
În opinia pedagogului german, Johann Frederich Herbart, educația este împărțită în trei
subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația
morală.
Economistul și omul politic, Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate
creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie”.
Filozoful polonez, Bogdan Suchodolski, afirmă că „ societatea zilelor noastre solicită, mai
mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, va
situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de
cunoaștere.
Pestalozzi spune că: "Omul devine om numai prin educație. Dar educația, la rândul ei,
trebuie să se silească să urmeze mersul simplu al naturii. Toată puterea educației se
întemeiază pe potrivirea acțiunii și efectelor ei cu efectele esențiale ale naturii însăși.
Procedeele educației și ale naturii nu sunt decât unul și același lucru."
Rene Hubert declară că educația reprezintă "ansamblul de acțiuni și de influențe exercitate
voluntar de un om asupra altuia, în principiu de un adult asupra unui tânăr, și orientate către
scopul formării acestuia din urmă în conformitate cu ceea ce este el destinat".
După J. Stuart Mill educația înseamnă "tot ceea ce noi facem pentru noi înșine și tot ceea ce
alții fac pentru noi în scopul atingerii perfecțiunii propriei noastre naturi".

John Dewey consideră că educatia este procesul prin care se realizează "stimularea
capacității copilului de către cerințele situațiilor sociale în care se găsește". Educatia este un
proces de creștere (de învățare și readaptare a activității la noi împrejurări și a mijloacelor la
noi scopuri). "Educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viața tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe
care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile de joacă. Școala este însăși viața".
"Procesul educativ nu are nici un scop în afara lui; el constituie propriul său scop și este un
proces de continuă reorganizare, reconstrucție, transformare".

,,Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” și educația "trebuie să dezvolte în

fiecare individ toată perfecțiunea de care el este capabil" – spunea filozoful I. Kant, prin
urmare omul nu se naşte om: ,, tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea,
sentimentele, arta, morala – nimic nu trece în organismul noului născut”- fără educaţie.
Menirea educaţiei este aceea ,,de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea
etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”. Educaţia este unul dintre fenomenele
care au apărut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări
esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei generaţii pentru viaţa socială, educaţia
a parcurs un drum lung, devenind o adevărată ştiinţă cu statut propriu.
Provocările lumii contemporane impun o serie de restucturări ale diferitelor aspecte
educaţionale, îndeosebi ale celor ce privesc echilibrul între formativ şi informativ,
multiplicarea dimensiunilor educaţiei, permanentizarea acţiunii educaţionale, egalizarea
şanselor, accentuarea caracterului prospectiv al educaţiei, necesitatea pregătirii tinerilor
pentru inserţie socio- profesională.
1. Multiplicarea dimensiunilor educaţiei
Multiplicarea şi intensificarea relaţiilor pedagogiei cu alte ştiinţe conduce la apariţia
unor discipline pedagogice noi, de graniţă. „O autentică educaţie nu poate favoriza
abstractizarea în dauna altor forme de cunoaştere. Educaţia trebuie să pună accentul pe
contextualizare, concretizare şi globalizare. Educaţia transdisciplinară se bazează pe
reevaluarea rolului intuiţiei, imaginaţiei, sensibilităţii şi corpului în transmiterea
cunoştinţelor”. (B. Nicolescu – Carta transdisciplinarităţii)
2. Permanentizarea acţiunii educaţionale
Educaţia permanentă este definită în literatura de specialitate ca fiind activitatea de
extindere temporală şi spaţială, fără nici un fel de sectorizare artificială, a proceselor
instructiv-formative pe întreaga durată a vieţii individului, dincolo de limitele contextului
şcolar tradiţional. Altfel spus, educaţia permanentă desemnează un proces integrator al
tuturor actelor şi modalităţilor educaţionale într-un continuum spaţio-temporal omogen şi
defineşte procesul devenirii continue prin educaţie a subiectului uman.
3. Accentuarea caracterului prospectiv al educaţiei
Caracterul inovativ al educaţiei prospective este legat de introducerea schimbărilor.
Raportate la noua dinamică a fenomenului social, acestea solicită o abordare din perspectivă
viitorologică, dar şi globală. Ca element esenţial al educaţiei pentru schimbare, educaţia
prospectivă pune accent pe trecerea de învăţarea de menţinere la învăţarea inovatoare, care nu
este altceva decât un mijloc necesar pentru a pregăti atât indivizii, cât şi societăţile să
acţioneze concertat în situaţii noi.
Despre permanentizarea acţiunii educaţionale
Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci
a devenit tot mai complex. Ideile libertăţii şi descătuşării, umanismului şi creativităţii în
educaţie ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în şir a
creat stereotipii eronate. În actualul context, avem nevoie de o educaţie dinamică, formativă,
centrată pe valorile autentice. Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii
ale societăţii contemporane este schimbarea.
Epoca actuală a informatizării, a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor
culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat
niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală, nonformală şi informală),
educaţia este chemată să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou, creative şi
responsabile. Educaţia nu se realizează numai prin simpla dezvoltare intelectuală, de aici
derivă importanța şi necesitatea educaţiei pentru viaţă, tot ceea ce generează interes şi
cunoaştere.
Necesitatea permanentizării educaţiei a fost intuită începând cu clasicii pedagogiei
universale, însă condiţiile socio-economice ale secolului în care trăim impun prin însăşi
esenţa lor realizarea acestui tip de educaţie. Educaţia permanentă este definită în literatura de
specialitate ca fiind activitatea de extindere temporală şi spaţială, fără nici un fel de
sectorizare artificială, a proceselor instructiv-formative pe întreaga durată a vieţii individului,
dincolo de limitele contextului şcolar tradiţional. Altfel spus, educaţia permanentă
desemnează un proces integrator al tuturor actelor şi modalităţilor educaţionale într-un
continuum spaţio-temporal omogen şi defineşte procesul devenirii continue prin educaţie a
subiectului uman, extins pe întreaga viaţă a individului, de la tinereţe până la bătrâneţe, fără
nici o sectorizare artificială.
Necesitatea permanentizării educaţiei a fost intuită începând cu clasicii pedagogiei
universale însă caracteristicile societăţii contemporane impun prin însăşi esenţa lor
expansiunea cantitativă şi calitativă a educaţiei şi multiplicarea situaţiilor de învăţare,
dincolo de graniţele spaţio-temporale ale şcolii, pe tot parcursul existenţei individului.
Educaţia permanentă se impune ca urmare a influenţei conjugate a următorilor factori:
 creşterea exponenţială a volumului de informaţi;
 creşterea gradului de perisabilitate a informaţiei;
 accelerarea ritmului de producere al schimbărilor;
 creşterea duratei medii de viaţă;
 creşterea duratei timpului liber.
Principalele forme de realizare a educaţiei permanente sunt autoeducaţia şi educaţia adulţilor.
Autoeducaţia se defineşte ca fiind activitatea conştientă şi complexă a fiinţei umane
desfăşurată în scopul desăvârşirii propriei personalităţi. Din această perspectivă subiectul
uman, eliberat de orice dependenţă sau constrângere acţională, îşi stabileşte, implicit sau
explicit, propriile scopuri şi obiective educaţionale şi îşi mobilizează adecvat resursele în
vederea valorificării maxime a informaţiilor disponibile pentru atingerea finalităţilor şi
dezideratelor propuse. Profesorii au, astfel, ca una dintre principalele lor îndatoriri,
dezvoltarea capacităţii de autoeducaţie a elevilor, capacitate care nu apare însă în mod
spontan, aceasta fiind produsul unei activităţi instructiv-formativ organizate şi de durată în
şcoală.
Spre deosebire de educaţie, autoeducaţia, dacă dispune de strategii cognitive adecvate şi dacă
este susţinută de o motivaţie corespunzătoare, constituie principala sursă de actualizare şi
perfecţionare a cunoştinţelor şi abilităţilor individului. Dezvoltarea capacităţii de autoeducaţie
a elevilor este importantă deoarece, dacă până la vârsta preadolescenţei educaţia ocupă o
pondere mai mare decât autoeducaţia, moment în care pentru un timp acestea devin egale ca
importanţă şi extensie, după adolescenţă, autoeducaţia începe să deţină, treptat, o pondere
semnificativ mai mare decât educaţia, permanentizându-se în timp.
Dezvoltarea capacităţii de autoeducaţie a elevilor depinde (cf. Ionescu, M., 2000) şi
de factori cum ar fi ajutarea elevilor în ceea ce priveşte organizarea judicioasă a bugetului de
timp şi conştientizarea exigenţelor ce decurg din idealul de viaţă pentru care elevul a optat
sau cultivarea capacităţii de autoevaluare şi reflecţie personală a acestora. Importanţa formării
şi dezvoltării capacităţii de autoeducaţie a elevilor este cu prisosinţă subliniată de către
diverşi autori care, (cf. Salade, D., 1998, p.179), afirmă, spre exemplu, că “Atitudinea cea
mai importantă care poate fi formată este dorinţa de a continua învăţarea” (Dewey, J.) sau că
“Cine vrea să ne înveţe un adevăr să ne ducă până acolo unde putem să-l descoperim noi
singuri” (Gasset, Y.O.).
În anul 1792, Condorcet spunea că educaţia trebuie să cuprindă toţi cetăţenii,
indiferent de vârstă, asigurând pentru aceştia atât facultatea de a-şi păstra cunoştinţele, cât şi
pe aceea de a dobândi altele noi, iar mai târziu, în anul 1798, la Nottingham a luat fiinţă
prima şcoală pentru adulţi.
În prezent se vorbeşte tot mai mult de conceptul de “societate educativă”, societate a cărei
funcţionare este dependentă însă de mai mulţi factori, dintre care amintim existenţa unor
măsuri convergente de stimulare a educaţiei permanente, existenţa unui necesar de resurse
materiale şi umane adecvate şi existenţa timpului fizic disponibil pentru realizarea educaţiei
adulţilor. Principalele forme de obiectivare a educaţiei adulţilor sunt cursurile de
perfecţionare, cursurile de reconversie profesională şi universităţile populare.
Autoeducaţia şi educaţia adulţilor ca forme ale educaţiei permanente constituie în
contextul societăţii contemporane strategii adaptative de maximă importanţă în surmontarea
dificultăţilor generate de ritmul alert al acumulărilor informaţionale şi al progresului
tehnologic, sporind astfel şansele individului de a realiza o integrare socio-profesională
conformă cu aspiraţiile, aptitudinile şi pregătirea sa.
Societățile și civilizația contemporană preponderent industriale și urbanizate, noile
evoluții din sistemele și structurile politice, transformările din ce în ce mai profunde ale
condițiilor vieții sociale, materiale și culturale, progresul debordant al cunoașterii științifice si
al dezvoltării tehnologice, fiecare în parte și toate la un loc introduc mari dislocări în toate
componentele vieții individuale și sociale ale oamenilor. Ele generează noi categorii de
probleme, antrenează noi exigențe și provocări și pentru sistemele de educație și invățământ,
având în vedere legăturile strânse, organice, dintre învățământ, educație și societate.
Pe acest teren au apărut și continuă să apară marile probleme și dileme al
perspectivelor adaptării educației la o societate, o civilizație și o lume în continuă și din ce în
ce mai rapidă și mai inedită schimbare și dezvoltare.
Expansiunea educației în secolele XIX-XX a fost legată de necesitățile dezvoltării
economiei industriale, capitaliste. Aceasta reclamă o forță de muncă profesionalizată,
dispunând de competențe și abilități specializate, potrivit specificului proceselor muncii
industriale. Dar și al organizării întreprinderii industriale, bazate pe autoritate și disciplină a
forței de muncă, obediență și ierarhie, recompense și pedepse, succes și realizare personală și
colectivă.
Aceste exigențe s-au reprodus în toate componentele sistemelor moderne de
învățământ și educație: obiective, conținuturi, organizare, evaluare, etc. Astăzi, între educație
și societate relațiile nu sunt pe deplin și integral armonioase, înregistrându-se, între altele :
 un "debalans" între cerere și ofertă în domeniul educației;
 limite în asigurarea egalității șanselor în materie de educație;
 discriminări educaționale (rasiale, etnice, bazate pe sexe, credințe, etc.);
 limite în contribuția educației la reducerea inegalităților economice și sociale dintre
oameni;
 perpetuarea contribuției educației la reproducerea culturală a vechilor valori, atitudini
și comportamente care, la rândul lor perpetuează inegalitățile dintre generații;
 resurse insuficient valorificate în realizarea idealurilor dezvoltării valorii personalității
umane - țelul fundamental al educației.
Acestea nu sunt decât câteva elemente din multiplele date concrete, în măsură să
reliefeze situația existentă în domeniul educației și învățământului, cât și magnitudinea
problemelor ce se impun a fi rezolvate.
 Ceea ce reclamă dezvoltarea cercetării științifice, educaționale este consacrată unei
mai bune cunoașteri a sistemului educațional contemporan, a problematicii sale
fundamentale.
Evoluția actuală și viitoare a educației și învățământului va fi din ce in ce mai marcată
de un ansamblu complex de evoluții ce se înregistrează deja în toate componentele
fundamentale ale societăților și civilizației contemporane. Cea mai profundă dintre acestea
este cea a intrării societății contemporane în era cunoașterii și a transformării sistemelor
economice și sociale din sisteme bazate pe factorii tradiționali ai producției și ai muncii în
sisteme bazate pe cunoaștere și informatizare, cu toate implicațiile acestei evoluții pentru
ansamblul vieții economico-sociale, politice, culturale și spirituale, actuale și viitoare.
Existenţa fiecărui individ în parte, ca şi a întregii societăţi în ansamblul ei, capătă deci
un ritm din ce în ce mai alert, devine tot mai marcată de necesitatea cunoaşterii rapide,
complete şi corecte a realităţii înconjurătoare, pentru ca luarea deciziilor să fie făcută ferm,
oportun şi competent. Aceasta duce inevitabil, la creşterea volumului de informaţii ce trebuie
analizat, la necesitatea stocării şi prelucrării acesteia, deci la necesitatea utilizării
calculatorului atât în viaţa de zi cu zi cât şi în procesul instructiv-educativ.
„Modul cum culegi, administrezi şi foloseşti informaţia fac din tine un câştigător sau
un înfrânt în viaţă”. În această manieră dramatică sintetizează Bill Gates rolul tehnologiei şi
informaţiei.
Astfel societățile contemporane sunt obligate să își creeze toate condițiile și
mijloacele necesare pentru a fi în măsură să își pregătească membrii lor, astfel încât aceștia să
dispună de cunoașterea și competențele necesare pentru a participa cât mai activ și eficient în
activitatea economică și în toate sferele vieții publice moderne, în viața politică și socială, la
toate nivelurile comunităților locale, naționale și internaționale. Ceea ce schimbă radical și
poziția educației în societate, ea nemaiputând fi realizată doar ca "stagiu de pregătire"
prealabil intrării oamenilor în muncă, ci ca un proces care se va dovedi necesar pentru toți
oamenii, pe parcursul întregii lor vieți profesionale și nu numai.
În consens cu noile evoluții, societățile actuale trebuie să devină din ce în ce mai mult
"societăți inclusive", capabile să asigure posibilități egale de acces la învățarea de calitate pe
parcursul întregii vieți tuturor membrilor lor.
În acest scop, ele vor trebui să acționeze pentru că toate componentele,
compartimentele și instituțiile sociale educaționale să își concentreze eforturile în direcția
dezvoltării semnificative a capacității educogene a fiecăruia în parte și a tuturor, în ansamblul
lor, astfel încât să se realizeze idealul înfăptuirii "cetății educative", propuse deja, în ultimul
sfert al secolului XX. (E. Faure)
Este deja o sarcină de actualitate regândirea, redimensionarea și transformarea
paradigmelor educaționale, ca și corelarea mai organică a politicilor economice, sociale,
școlare și culturale la nivelul ansamblului social. Ca și redistribuirea funcțiilor educaționale și
a învățământului, către toate organizațiile și instituțiile sociale educaționale și reconsiderarea
radicală a relațiilor dintre învățarea formală, nonformală și informală, în vederea accentuării
tot mai puternice a complementarității și eficientizării acestora și a continuității invățării pe
toată durata vieții. Fiind deja clar că, fundamentele societății cognitive - capacitatea umană de
a crea și de a utiliza eficient și inteligent cunoștințele, competențele și comportamentele
dobândite în perioada copilăriei și adolescenței nu mai pot dura toată viața.
 Adevărul este că în viață, educația face diferența. Și întotdeauna va fi așa. Ne învață
să gândim și să discernem. Ne creează o imagine clară și nu distorsionată a valorii. Ne oferă
opțiuni și ne deschide drumuri. Este grădina, plină de flori, în mijlocul căreia crește și se
dezvoltă „arborele vieții ”.

Bibliografie:
1. Joiţa, E., 2003, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, Craiova.
2. Toader, A.D.,1995, Psihologia schimbării şi educaţia. Polarităţi şi accente ale procesului
educaţional, EDP, Bucureşti.
3.https://www.scritub.com/profesor-scoala/VIITORUL-EDUCATIEI-EVOLUTII-
SI75861.php
4. Cucoş, C., 1998, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi
5. Pătrăuță, T., Fundamentele Pedagogiei