Etica de tip Kantian

1. Relevaţi semnificaţia kantiană a conceptelor: autonomie, imperativ categoric, imperativ ipotetic, imperativ
practic, datorie raţională.
2. Ce sunt datoriile morale perfecte şi datoriile morale imperfecte? Exemplificaţi astfel de datorii şi
justificaţi de ce sunt perfecte sau imperfecte.
3. Daţi exemple de imperative ipotetice potrivite profesiei sau ocupaţiei dumneavoastră.
4. Analizaţi pe un exemplu din propria experienţă felul în care este respectat sau încălcat imperativul
practic.
5. Formulaţi şi alte datorii morale imperfecte, arătând de ce se încadrează în acest tip de datorii.
6. Un medic experimentează un tratament pe un bolnav, fără ştirea celui din urmă. Tratamentul dă rezultate
şi pacientul se vindecă. Este această procedură corectă din punct de vedere kantian? Argumentaţi
răspunsul.
1. Opera etică a lui Kant.

Marele “restaurator al demnităţii omeneşti”, cum a fost numit Immanuel Kant, a trăit între 1724-
1804. Opera sa de filosofia moralei a fost concepută între 1780-1790 în următoarea ordine:
Întemeierea metafizicii moravurilor (1785); Critica raţiunii practice (1787; Metafizica moravurilor
(Elemente metafizice ale dreptăţii şi Doctrina virtuţii) (1797). Temele centrale ale eticii kantiene,
utilizabile în perspectiva eticii profesionale sunt următoarele:

1. Autonomia şi imperativul practic, ca bază de universalizare a cetăţeniei, a tratamentului egal, a

egalităţii în drepturi

2. Problema datoriilor morale perfecte şi a datoriilor morale imperfecte, ca răspuns la întrebarea ce

trebuie să fac, ce mi-e permis să fac.

2. Autonomia şi voinţa liberă

Autonomie - faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. Voinţa
liberă înseamnă capacitatea de a acţiona autonom (nomos – lege – în limba greacă în original), adică acea
capacitate care ne permite să ne fim propriul legiuitor. Lumea moralităţii se suprapune celei a libertăţii.
Nu pot să fiu morală decât ca fiinţă liberă şi nu sunt fiinţă liberă decât pe măsură ce pot face din raţiunea
mea cheia de acces spre procesul de autolegiferare. Autonomia îmi dă putinţa să identificmaximele sau
principiile fundamentale ale acţiunilor mele. Presupunând că ne situăm în interiorul unei religii ale cărei
norme le recunoaştem ca revelate, rămâne totuşi, dincolo de aceasta, faptul că moralitatea trebuie
menţinută indiferent de contextele religioase particulare. Dacă vrem să întemeiem o morală universală
 (independentă de contexte particulare, de înclinaţii şi dorinţe individuale), atunci suntem obligaţi să
admitem ca fundaţională existenţa voinţei libere. De altfel, nici o morală nu este posibilă dacă nu admitem
liberul arbitru fiindcă oamenii nu pot să fie responsabili pentru situaţii în care libertatea de alegere este
nulă. Voinţa liberă înseamnă capacitatea de a acţiona autonom (nomos – lege – în limba greacă în
original), adică acea capacitate care ne permite să ne fim propriul legiuitor.
3. Imperativul categoric

Morala kantiană este una de tip raţionalist. Acţiunea noastră morală are la bază judecata morală pe
care o putem generaliza pentru oricine se află într-o situaţie identică. Nici un principiu nu poate fi
considerat moral, dacă nu îl putem aplica oricui se află în aceeaşi situaţie sau într-una foarte
asemănătoare. Este indiferent din ce tradiţie cutumiară ne tragem, din ce comunitate venim, dacă
suntem sau nu înclinaţi spre altruism, dacă avem sau nu o "fire bună". Faptele noastre au valoare
morală doar dacă putem transforma maxima după care le comitem în lege universală, deci în
imperativ categoric: Acţionează numai potrivit acelei maxime care să poată fi în acelaşi timp lege
universală! Potrivit acestui imperativ, acelaşi act ar trebui să poată fi făcut de oricine, oricând, în
orice situaţie asemănătoare.

Imperativ categoric - Imperativul categoric este atunci când poruncește, nu este un simplu mijloc în
vederea unui scop, ci însuși scopul, fără nicio condiție, adică legea morală sau datoria. Imperativul
categoric este moral, necondiționat, adică nu este subordonat nici unui scop. Imperativul categoric are o
valoare în sine și comandă în mod absolut, întotdeauna și pretutindeni, oricare ar fi consecințele.
Imperativul categoric îmbracă forma legii morale care se enunță astfel: „Acționează astfel încât maxima
voinței tale să poată fi considerată întotdeauna și ca principiu al unei legislații universale”. Imperativul
categoric este sintetic și a priori. Imperativul categoric are trei formulări. Acestea se referă la diferite
aspecte ale condiţiei morale:

 principiul universalităţii – „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea
să devină o lege universală”. Acest aspect se aseamănă cu Regula de Aur. În viziunea lui Kant, raţiunea
universală sau raţiunea practică trebuie să decidă asupra posibilităţii de a valida principiul moral.
 principiul respectului pentru persoane – „Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea, atât în persoana ta,
cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”.
 principiul autonomiei – „Ideea voinţei oricărei fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare”. Aici Kant
exprimă libertatea voinţei. A fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli, neimpuse din exterior.
 4. Imperativul practic

Imperativ practic - Morala kantiană este o morală a datoriei. Motivaţia de bază a moralei datoriei
este derivată, potrivit lui Kant, din stipularea existenţei unui scop în sine. Aşa cum nu putem
construi o geometrie fără axiome, nu putem construi nici o morală care să nu stipuleze ceva ca
scop în sine (ceva valoros prin el însuşi, ceva care nu poate fi transformat în mijloc pentru alt
scop). Kant delimitează două scopuri în sine: viaţa şi umanitatea din persoana oricărei fiinţe
omeneşti. Graţie primului scop, putem întemeia datoria morală perfectă a nonsinuciderii, graţie
celui de-al doilea, putem întemeia imperativul practic: Acţionează astfel încât să tratezi
umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia, totdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi
niciodată numai ca mijloc. A fi scop în sine nu este o convenţie, ci este un dat absolut, un reper
de tip axiomatic. Acest imperativ al acţiunii are o relevanţă fundamentală în etica profesională,
dar şi în universalizarea drepturilor umane, în principiul consideraţiei egale pentru orice fiinţă
umană, în baza faptului că ea este scop în sine. Potrivit imperativului practic, delegitimăm mai
întâi două atitudini: pe aceea a acceptării propriei subjugări şi pe aceea a subjugării altora. Este la
fel de imoral să aservim şi să ne lăsăm aserviţi. Cu alte cuvinte, dacă acceptăm să fim folosiţi ca
mijloace, în lipsa oricărui consimţământ din partea noastră sau dacă ne folosim de alţii ca de
simple mijloace pentru scopurile noastre, fără a avea consimţământul lor, este la fel de imoral.
Libertatea, demnitatea de a fi scop în sine, sunt valori generice pentru toate celelalte drepturi şi
fac posibilă acţiunea în spiritul regulii de aur: Nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii
tratat tu însuţi (forma negativă a regulii de aur) sau: Tratează altă persoană aşa cum ai dori să fii
tratat tu însuţi (forma pozitivă a regulii de aur). Acum eu spun: omul şi în genere orice fiinţă
raţională este scop în sine, nu numai mijloc (Imm. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor)
Prin această abordare, Kant delegitimează şi manipularea politică, mediatică, manipularea în
afaceri, experienţele pe oameni: este moral greşit să te foloseşti de oameni în propriile scopuri,
fără să ţii seama şi de ale lor.

5. Datorii morale perfecte şi imperfecte

Datoriile morale perfecte sunt clasificate în: a) Datorii perfecte faţă de sine: să nu-ţi iei viaţa (să te abţii
de la sinucidere). În mod obişnuit, putem gândi că sinuciderea este rezultatul iubirii faţă de sine: nu pot
continua o viaţă care îmi produce o durere continuă, deci sunt moral justificat să o termin cu viaţa. Dacă
viaţa mea nu are sens, atunci nu merită să o continui. b) Datorii perfecte faţă de alţii: să nu faci
promisiuni mincinoase. Dacă am universaliza minciuna, am ajunge la prăbuşirea totală a încrederii oricui
în oricine. O astfel de stare ar fi autocontradictorie, căci nimeni nu s-ar mai baza nimeni şi pe nimic. De
exemplu, dacă o firmă ar da informaţii false despre serviciile sau mărfurile ei, ar putea să rămână fără
clienţi. Caracterul perfect al acestor datorii derivă din aceea că nu admit nici o excepţie, sunt obligaţii
morale perfecte, arată ce trebuie să nu facem, sau să ne abţinem să facem, oricând, oricare dintre noi,
indiferent de situaţie. Ambele datorii au formă negativă. Ele sunt formulate prin trebuie şi vizează
obligativitatea normei. Datoriile morale imperfecte se clasifică în: a) Datorii faţă de sine: să-ţi păstrezi
sănătatea şi să-ţi dezvolţi talentele. Kant nu sugerează că ne putem dezvolta toate talentele, ci că este
imoral să nu ne exploatăm selectiv măcar unele dintre ele, respectiv să le neglijăm pe toate, să le lăsăm
să se irosească. Tot aşa este imoral să facem deliberat ceva împotriva propriei sănătăţi sau să nu facem
nimic în favoarea ei, dacă putem. b) Datorii faţă de alţii: să-i ajuţi pe ceilalţi. Această datorie are un
caracter imperfect fiindcă arată ce ar fi de dorit să fac, nu ce trebuie să fac indiferent de situaţie. Dacă un
imperativ categoric ne spune ce trebuie să facem în mod universal: oricând, oricum, oricine dintre noi,
imperativele ipotetice sunt de tipul "dacă-atunci", de tipul ar trebui. Dacă vrei să nu te ratezi ca fiinţă
umană, ar trebui să-ţi dezvolţi talentele; Dacă vrei reciprocitate şi vrei să fii membru recunoscut al unei
comunităţii, atunci ar trebui să-i ajuţi pe ceilalţi. Datoriile morale imperfect sunt cele pe care, cel puţin
uneori trebuie să le urmăm (respectiv, ori de câte ori putem).