Etica si cultura – Tema 3: Utilitarismul

1. Fericirea ca scop al moralei

Fericirea: răspunsul utilitarist se află aparent la polul opus. Ceea ce trebuie să facem este să ne căutăm
fericirea. Acţiunile persoanelor şi instituţiilor pot să fie judecate, ca valoare morală, din perspectiva
acestei norme: Acţionează astfel încât acţiunea ta să maximizeze propria fericire şi pe a celorlalţi şi să
minimizeze propria suferinţă şi pe a celorlalţi! Cel mai corect act moral pe care îl putem face este acel act
care adduce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr posibil de oameni. Dar pentru că fericirea
este greu cuantificabilă, filosofii care aparţin acestei familii ideatice ne-au propus alţi doi indicatori:
plăcerea şi utilitatea.
2. Utilitate şi moralitate
Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acțiunilor indivizilor și are două
dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral – maximizează binele, o
regulă de evaluare a acțiunii morale conform acestui criteriu. Utilitarismul formulează răspunsuri la
întrebări de forma: „ce trebuie făcut?”, „ce trebuie să admirăm?”, „cum e bine să trăim?” cu ajutorul
unor termeni împrumutați din economie, cum ar fi: maximizare (a utilității, a fericirii), profit
(obținerea plăcerii). „Plăcerea și absența suferinței, iată singurele scopuri pe care ni le putem
propune, iar toate lucrurile dezirabile, care sunt la fel de multe atât pentru utilitarism, cât și pentru
orice altă doctrină, sunt de dorit fie pentru plăcerea însăși, fie ca mijloace de procurare a plăcerii, de
inlăturare a suferinței”.(John Stuart Mill) . „E mai bine să fii nemulțumit decât un porc satisfăcut, să
fii un Socrate nefericit mai degrabă decât un imbecil mulțumit; iar dacă imbecilul sau porcul sunt de
altă părere, e fiindcă ei nu cunosc decât o parte a problemei” - John Stuart Mill – Utilitarismul. Nu
pot fi admise însă orice fel de consecinţe, indifferent de natura lor, ci doar consecinţele socotite a fi
morale şi anume:
a) când un act produce plăcere (perspectiva hedonistă);
b) când un act conduce la dezvoltarea persoanei şi ajută la dezvoltarea celorlalţi;
c) când un act conduce la o satisfacţie dezirabilă.
(vezi McInerney, 1994, p 46)
Ca să ne dăm seama mai bine de distincţia între eticile de tip deontologist şi cele de tip
consecinţialist, luăm două cazuri: problema încălcării drepturilor şi problema ţinerii promisiunilor.
Pentru deontologişti neîncălcarea drepturilor şi ţinerea promisiunilor sunt datorii morale perfecte.
Pentru consecinţialişti, scopul rămâne fericirea, utilitatea sau satisfacţia, iar cele două norme sunt
simple mijloace care sunt metode de atins fericirea sau utilitatea. Nucleul intuitiv al utilitarismului
rezidă în ideea maximizării utilităţii colective. Proba că instituţiile sociale sunt drepte o dă felul în
care ele sunt capabile să crească utilitatea agregată micşorând costurile.
3. Corectitudinea morală
Judecata morală se aplică la fel în cazul indivizilor şi instituţiilor. Un individ şi o instituţie acţionează
corect din punct de vedere moral dacă prin acţiunile lor tind să promoveze fericirea şi, dimpotrivă,
acţionează incorect moral dacă prin acţiunile lor tind să promoveze opusul acesteia. Prin fericire se
înţelege plăcerea şi absenţa durerii. Prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (J. St. Mill,
Utilitarismul, trad. rom 1994). Promovarea fericirii devine principiu normativ al acţiunii. Un act este
moral corect dacă şi numai dacă nu există vreun alt act pe care agentul l-ar fi putut face şi care are o
utilitate mai mare decât actul respectiv. Prin urmare, corectitudinea actului moral se judecă prin faptul de
a produce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni. Nu este neapărat necesar ca un
astfel de act să fie premeditat, intenţionat, motivat ca atare. De obicei urmărim propriile noastre interese,
dar urmărindu-le şi producându-ne un bine, sporim implicit şi binele general care se compune din suma
binelui individual.
4. Datorii perfecte şi datorii imperfect
După etica utilitaristă, scopul virtuţii este sporirea fericirii: ocaziile în care unei persoane îi stă în putere
să facă acest lucru la scară mare - să fie, cu alte cuvinte un binefăcător public - sunt rare (excepţiile sunt
de unu la o mie); doar în asemenea ocazii i se cere ei să ia în considerare utilitatea publică; în toate
celelalte cazuri, ea trebuie să urmărească doar utilitatea privată, interesul sau fericirea unui număr mic de
persoane. Doar aceia ale căror acţiuni au o influenţă asupra societăţii în ansamblul ei, trebuie să se ocupe
de un scop atât de vast (J. St. Mill, Utilitarismul, p.35). Sacrificarea intereselor private în favoarea celor
publice nu este un act supererogatoriu pentru oamenii politici şi funcţionarii publici. Acest act devine, în
cazul lor, o datorie derivată din statutul asumat pentru că rolul lor este să conceapă, promoveze şi
implementeze politici publice. Prin act supererogatoriu se înţelege acea acţiune morală pe care oamenii o
practică dincolo de datorie. Distincţia făcută de Mill între datorii morale perfecte şi imperfecte este
următoarea:
“Datoriile obligaţiei perfecte” sunt acele datorii în virtutea cărora apare un drept corelativ, caracteristic
uneia sau mai multor persoane; datoriile şi obligaţiile imperfecte sunt acele obligaţii morale care nu dau
naştere nici uni drept...Dreptatea implică nu doar ceva ce e bine să faci şi rău să nu faci, dar şi ceva ce o
anumită persoană poate pretinde de la noi ca fiind dreptul său moral. Nimeni nu are un drept moral cu
privire la generozitatea şi mărinimia noastră deoarece noi nu suntem obligaţi din punct de vedere moral
să practicăm aceste virtuţi faţă de nici un individ determinat (Mill, op. cit. p. 77).
5. Corectitudine şi dreptate
În opinia lui Mill, care se raliază, potrivit autorului, opiniei generale, acţiunile drepte şi opusul lor sunt
următoarele:
a) Privarea persoanei de libertate, proprietate şi orice alt lucru care îi aparţine prin lege (e drept să
respecţi şi nedrept să violezi drepturile legale ale cuiva).
b) Fiindcă există şi legi nedrepte, Mill distinge între drept legal şi drept moral.
O acţiune este nedreaptă când persoanei i se refuză ceva asupra căruia are un drept moral.
c) E drept ca o persoană să obţină ceea ce merită. Este nedrept să faci pe cineva să sufere de un rău pe
care nu-l merită.
d) E nedrept să înşeli încrederea cuiva, să încalci un acord (fără ca aceasta să fie urmarea
comportamentului greşit al partenerului).
e) Este nedrept să fim părtinitori, să favorizăm persoane în dauna altora.
Imparţialitatea este o datorie-mijloc. Ea este corectă ca deziderat când e vorba de respectarea drepturilor,
dar tratamentele preferenţiale sunt admise când nu încalcă drepturile altora, de exemplu în unele instituţii
româneşti de învăţământ superior romii nu candidează pe locurile generale şi nu minimizează şansele
celorlalţi colegi. Noi acordăm tratamente preferenţiale rudelor şi prietenilor. Aceasta e corect când e
vorba de grija şi atenţia şi interesul privat, dar nu şi când e vorba de interesul public. Statutul de subiect al
moralei revine oricui are interese şi preferinţe, iar acestor interese şi preferinţe trebuie să li se acorde
consideraţie egală.