1.

Teorii etice

1.1. Etica virtuții

O virtute este o trăsătură pozitivă de caracter (dreptate, integritate, onestitate,
generozitate, curaj, obiectivitate, compasiune, altruism, loialitate ș.a.m.d.) a cărei
posesie îl transformă pe posesor într-o ființă bună. Așa cum arată  Rosalind
Hursthouse, ea nu reprezintă doar un obicei, un automatism sau o tendință de a face
ceea ce este onest sau generos, ci este o trasătură bine înrădăcinată a personalității
subiectului moral.
Etica virtuții își are originea la Aristotel care, în lucrarea sa Etica nicomahică,
susține că omul este prin natura sa îndemnat să caute eudaimonia, adică fericirea,
înflorirea, dezvoltarea. Această stare se obține de către oameni atunci când aceștia
sunt sau devin virtuoși. Virtutea nu este o plăcere și nu poate fi obținută de acei oameni
limitați care iau drept scop (banii, puterea, faima) ceea ce poate fi cel mult un mijloc în
vederea atingerii scopului final, anume fericirea. Oamenii nu posedă virtuțile în mod
natural, ele nu sunt înnăscute, ci ei beneficiază din naștere doar de aptitudinea de a le
deprinde, prin practicare sau exercițiu. Așa cum cântatul la liră se învață prin exercițiu,
rezultând interpreți mai buni sau mai răi, la fel oamenii au capacitatea de a învăța
virtuțile prin interacțiunile cu semenii lor și prin exersarea înțelepciunii morale
(phronesis).
Etica virtuții constituie o pledoarie pentru virtuți ca repere în funcție de care să ne
trăim viața și să ne orientăm alegerile morale. O etică bazată pe reguli nu este
suficientă pentru acest scop. Orice ghid sau îndreptar etic, oricât de cuprinzător s-ar
dori, nu poate fi acoperitor pentru situațiile complexe ale vieții care scapă de multe ori
încercărilor de sistematizare normativă. Etica nu este codificabilă astfel încât să
servească drept ghid pentru acțiuni specifice. De aceea, etica trebuie să fie mai
degrabă interesată de calitatea individului decât de acțiunile pe care acesta ar trebui să
le întreprindă. Întrebarea fundamentală ar fi „ce persoană ar trebui să devin, nu ce
acțiuni ar trebui să întreprind” (Hursthouse, 1999, p. 17).

1.2. Utilitarismul
Una dintre cele mai relevante formulări ale utilitarismului îi aparține lui John
Stuart Mill care afirmă că acțiunile sunt moralmente corecte în măsura în care ele tind
să promoveze fericirea, și greșite în măsura în care tind să producă contrarul fericirii. La
baza moralei stă utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri. Conform acestui principiu,
faptele oamenilor sunt bune dacă aduc fericirea și rele dacă determină nefericirea.
Fericirea constă în plăcere sau absența suferinței, iar nefericirea în durere sau absența
plăcerii. Utilitarismul nu se dorește a fi un simplu hedonism (o morală a plăcerilor)
deoarece el proclamă primatul plăcerilor spirituale care sunt mai puternice decât
plăcerile corpului prin durată, intensitate și certitudine. Moralitatea unei fapte constă în
utilitatea ei, în măsura în care e folositoare, cu alte cuvinte, în cantitatea de fericire pe
care o produce în lume. Etica devine astfel o știință practică a vieții omenești iar norma
de conducere a societății trebuie să fie: „cea mai mare fericire pentru cât mai mulți”
(Jeremy Bentham).
Utilitarismul este un consecinționism, în sensul că acțiunile sunt judecate în
funcție de consecințele lor. Etica utilitaristă respinge orice criterii a priori de judecare a
unei acțiuni. Prin aceasta ea se opune eticii deontologice kantiene care susține că
acțiunea este morală dacă ea este rezultatul aplicării unor principii morale independente
de acțiunea în cauză, precum imperativul categoric (Hărănguș, 2007, p. 31).
Există două forme de utilitarism. Utilitarismul acțiunilor afirmă că faptele
individuale sunt cele care trebuie evaluate moral după rezultatele pe care acestea le
produc, fiecare în parte. Spre exemplu, dacă este vorba despre spunerea adevărului
sau recompensarea corectă a unei munci, este estimat câștigul în termeni de fericire
adus de fiecare faptă. Utilitarismul regulilor este interesat nu de evaluarea acțiunilor
individuale, ci de utilitatea unei reguli referitoare la categorii de acțiuni, cum ar fi „Orice
persoană trebuie să spună adevărul” sau „Orice muncă trebuie recompensată corect”.
Un adept al utilitarismului regulilor procedează așa cum prescrie regulile
corespunzătoare, chiar dacă într-o situație anumită ar rezulta o mai mică fericire totală.
Astfel, acolo unde utilitaristul acțiunilor întrebă „Care are fi rezultatul dacă aș face
asta?”, utilitaristul regulilor și-ar adresa întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea
ar face așa?”.
De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe critici la adresa utilitarismului.
Una dintre cele mai des întâlnite viza caracterul impersonal al acestei etici și faptul că
se poate întâmpla ca fericirea majorității să poată fi obținută doar prin sacrificarea unei
minorități nevinovate. Utilitarismului i s-a mai imputat și faptul că abordează morala doar
prin prisma acțiunilor, a consecințelor acestora și nu prin prisma intențiilor sau motivelor
actorilor morali.

1.3. Kantianismul etic

Etica lui Immanuel Kant sau deontologismul kantian pune la baza acțiunii morale
conceptul de datorie. În concepția lui Kant, a acționa moral înseamnă a acționa conform
datoriei. Temeiul sau motivul faptelor noastre morale nu poate fi furnizat de
sentimentele sau înclinațiile pe care le avem pentru că aceastea sunt particulare,
diferite de la om la om și nu pot fi supuse voinței (nu ne putem impune să iubim sau
simpatizăm pe cineva, nu poate fi de datoria noastră să facem ceva de care nu suntem
în stare). Temeiul nu se poate baza nici pe tradiție, intuiție sau compasiune. Doar
datoria poate constitui un asemenea temei.
Cum se explică acest rol cheie acordat datoriei în etica kantiană? Răspunsul îl
vom găsi în valoarea absolută de scop în sine acordată omului (și oricărei alte ființe
raționale). Pentru Kant omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu
numai ca mijloc, de care cineva să se folosească după bunul ei plac (Kant, 1995, p.
246). Un exemplu ar fi situația în care o persoană are nevoie de bani și solicită acești
bani prietenului său ca un împrumut. El își folosește prietenul ca mijloc pentru a-și
rezolva problemele financiare. În măsura în care își plătește la timp datoriile, nu e nimic
rău în asta. Comportamentul său devine imoral numai atunci când nu are de gând să-și
returneze datoriile deoarece, în acest caz, el își folosește prietenul doar ca mijloc, fără a
ține cont de interesele acelui om. Kant consideră că ființele raționale nu sunt doar
scopuri subiective, ci scopuri obiective, cărora nu li se poate substitui niciun alt scop, și
formulează următorul imperativ practic: „acționează astfel ca să folosești umanitatea
atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia întotdeauna în același timp ca scop,
iar niciodată numai ca mijloc”.
Kant identifică o serie de reguli a căror respectare este imperativă. Ele nu sunt
dependente de context sau de scopurile particulare pe care le urmărim, ci au o valoare
universală, trebuind să fie adoptate de toate ființele raționale. Pe această cale el ajunge
să formuleze celebrul imperativ categoric: „acţionează astfel ca și când maxima ta
trebuie să servească în același timp ca lege universală a tuturor ființelor raționale”
(Kant, 1995, p. 247). Acest imperativ nu trebuie văzut atât ca o sursă de principii
morale, cât ca un test pentru principiile pe care deja le avem. Deci nu trebuie să
înșelăm pentru că nu am dori ca aceasta să devină o lege universală de comportament,
nu dorim să fim înșelați de cineva.
Deontologismul kantian se delimitează de orice fel de consecinționism. Valoarea
morală a unei acțiuni nu se întemeiază pe rezultatele sau consecințele acesteia
deoarece oricât de bune rezultate ar putea avea o faptă, după criteriul deontologic al lui
Kant s-ar putea ca aceasta să fie imorală în măsura în care nu s-a conformat datoriei.
Astfel, de exemplu, în legătură cu datoria de a spune mereu adevărul în orice situație,
„ar fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaș care ne întreabă dacă nu cumva
sa ascuns la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el”. Este moral să spunem
adevărul și trebuie să o facem indiferent de consecințele acestui lucru.

1.4. Relativismul etic

Relativismul etic este concepția conform căreia oamenii din grupuri, comunități
sau culturi diferite îmbrățișează păreri diferite cu privire la ceea ce este moral și ce nu.
Opusul său este absolutismul etic care susține că la baza moralității stau principii sau
standarde absolute indiscutabile (precum Dumnezeu, conștiința, rațiunea,
compasiunea, demnitatea umană etc.). Relativismul etic pretinde că nu există niciun
asemenea standard absolut cu referire la ceea ce este bine și ceea ce este rău, drept și
nedrept care să poată constitui o lege morală universală pentru toți oamenii, dincolo de
orice deosebiri evidente dintre ei. Toate perspectivele morale sunt în mod egal valide iar
indivizii sunt cei care decid ce este adevărat pentru ei. Relativiștii susțin că nu există
principii și reguli morale care să fie valabile pentru toți oamenii, în toate timpurile și toate
locurile. Morala evoluează o dată cu evoluția societății, a culturii, obiceiurilor,
cunoașterii, științei și tehnicii.
 „Relativiștii morali consideră că multe dintre aceste diferențe (de opinii, n.n.) sunt
nerezolvabile în termeni morali. Ei cred că nu există standarde morale universale cărora să
trebuiască să le subordonăm toate moralele și toate sistemele juridice tribale. Absolutiștii morali
susțin că există unele principii morale universale, care sunt în mod obligatoriu independente de
dorințele ființelor umane și care trebuie să constituie fundamentul tuturor sistemelor normative
ce pretind a se numi morale” (Harre, R., Krancz, M., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 152).

Există două tipuri de relativism etic:

 Relativismul etic subiectiv susține concepția că adevărul principiilor morale
este relativ la indivizi. Este la latitudinea fiecărei persoane să decidă ce
este corect pentru ea. Individul este cel care stabilește principiile morale
care îi guvernează viața;
 Relativismul etic convențional susține ideea că adevărul principiilor morale
este relativ la culturi. Ceea ce este bine sau rău pentru un anumit individ
depinde de principiile morale ale culturii căreia îi aparține. Astfel, cultura
reprezintă autoritatea morală care stabilește ce este bine sau rău pentru
indivizii care se subsumează ei.
Relativismul etic are avantajul de a permite posibilitatea evoluției eticii, a
reconfigurării normelor morale în funcție de circumstanțele socio-culturale. Însă criticile
la adresa sa sunt mult mai numeroase decât virtuțile sale recunoscute. Una dintre cele
mai puternice se referă la faptul că, dacă relativismul etic ar fi corect, atunci practici
dintre cele mai blamabile, precum sclavia, abuzul sexual sau epurarea etnică ar putea fi
justificate prin recurs la acceptarea lor de către o societate sau alta. Standardele morale
ale unei societăți sau alta ar constitui un motiv suficient pentru înlăturarea oricărei
obiecții împotriva celor mai reprobabile cutume.
Dezvoltări ale relativismului etic și ale absolutismului etic le putem întâlni în
antropologie, biologie și religie.

1.5. Realismul etic

Această concepție face o presupunere foarte îndrăzneață din punct de vedere
ontologic referitoare la statutul propozițiilor și valorilor etice. Realiștii etici (cum ar fi G.
E. Moore, Thomas Nagel, Derek Parfit) susțin că afirmațiile etice exprimă propoziții
cărora le corespund trăsături obiective ale lumii, ele putând astfel să dețină valori de
adevăr. Realismul etic devine astfel o formă de cognitivism etic care pretinde că
enunțurile morale exprimă propoziții și pot fi evaluate ca adevărate sau false. Binele și
răul sunt realități obiective, independente de subiect. Ele nu reprezintă păreri subiective
și nu sunt relative la opiniile indivizilor sau la moravurile grupurilor și comunităților
sociale.
G. E. Moore consider binele ca pe o proprietate simplă, non-naturală și
neanalizabilă, deci indefinibilă. Enunțurile morale sunt enunțuri sui-generis, adică
specifice și nereductibile la judecăți științifice sau metafizice. Cunoașterea adevărurilor
morale este intuitivă, nederivabilă prin inferență din adevăruri non-morale. Intuiția
morală, acea modalitate prin care oamenii pot cunoaște adevărul moral și deosebi astfel
binele de rău, reprezintă nu mai puțin decât recunoașterea unor enunțuri morale ca fiind
auto-evidente. Cu alte cuvinte, prin intermediul intuiției morale noi putem ajunge la
axiomele morale.
După Moore, egoismul etic, concepția conform căreia fiecare persoană ar trebui
să urmărească doar binele său propriu, este auto-contradictorie. În același fel el
respinge și altruismul autoreferențial al lui Broad, după care orice persoană ar trebui să
fie preocupată mai mult de binele celor apropiați, precum familia și prietenii. Moore
subliniază faptul că binele nu poate fi conceput ca fiind relativ la agentul moral. O astfel
de idee ar fi neinteligibilă deoarece binele este o proprietate simplă și neanalizabilă.
Pe de altă parte, în lucrarea sa Principia Ethica, el acceptă o anumită formă de
consecinționalism impersonal și dezvoltă teza perfecționistă după care „de departe, cele
mai valoroase lucruri sunt anumite stări ale conștiinței care pot fi sumar descrise ca fiind
plăceri ale interrelaționării umane și satisfacția contemplării lucrurilor frumoase” (Moore,
1997, p. 202).

1.6. Non-cognitivismul etic

Poziției cognitiviste a lui G. E. Moore i se opune concepția non-cognitivistă
conform căreia enunțurile morale nu ne oferă o cunoaștere a lumii și a valorilor morale
ale acesteia. Cu alte cuvinte, enunțurile morale nu sunt enunțuri cognitive.

„Non-cognitiviștii susțin că atribuirile de valoare nu trebuie formulate sub forma unor

propoziții de tipul acelora a căror corectitudine sau acceptabilitate constă în faptul de a fi
descrieri adevărate ale lumii și în mod corelat, că valorile nu pot fi găsite în lucruri, ca proprietăți
autentice ale lucrurilor” (Steward, H., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 106).

Enunțurile etice nu sunt nici adevărate și nici false, ele nu au valoare de adevăr.
Printre cei mai importanți exponenți ai non-cognitivismului etic se numără Hare, C. L.
Stevenson, S. Blackburn și A. J. Ayer. Conform acestora, atunci când oamenii rostesc
enunțuri morale (judecăți de tipul: „Nu este bine să înșeli” sau „ar trebui să-ți plătești
datoriile”) ei nu exprimă opinii adevărate sau false referitoare la proprietăți ale lumii, ci
exprimă atitudini cu referire la stările de lucruri, similare dorințelor sau preferințelor.
Una dintre variațiunile non-cognitivismului este emotivismul etic cel mai bine
reprezentat de către A. J Ayer. Potrivit lui, judecățile morale pe care le facem reprezintă
reacțiile noastre emoționale față de anumite acțiuni, persoane sau situații. Aceste
judecăți sunt aprobări sau dezaprobări care exprimă răspunsul nostru emoțional și care
pot fi înlocuite cu interjecții de tipul: „ura!” sau „bleah!”. Propozițiile de tipul „A fura este
un lucru rău” nu sunt propoziții prin care cunoaștem „răul”, ci propoziții prin care ne
manifestăm atitudinea emoțională față de actul furtului.
 „Fundamentând orice evaluare morală și orice propoziție morală pe preferințe
subiective, individuale, emotivismul exclude criteriile impersonale, transindividuale de evaluare
și judecare. Și întrucât cunoașterea este transindividuală, înseamnă că el exclude și caracterul
cognitiv al acestora. Emotivismul este, în consecință, un non-cognitivism” (Hărănguș, 2007, pp.
28-29).

Bibliografie
1. Hărănguș, C., (2007), Etica în afaceri, Editura Eurostampa, Timișoara.
2. Hursthouse, R., (1999), On Virtue Ethics, Oxford: Oxford University Press.
3. Kant, I., (1995), Critica rațiunii practice, Editura Iri, București.
4. Moore, G., E., (1997), Principia Ethica, CEU Press, București.
5. Mureșan, V., Montefiore, A., (ed.),(1998), Filosofia morală britanică, Editura
Alternative, București.