UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

1. TOPOGRAFIE ŞI REŢELE TOPO-GEODEZICE

1. Cercul topografic; particularităţi; reducerea unghiurilor la primul cadran

Cerinţe: figură, particularităţi, relaţii de reducere a unghiurilor

Este adaptarea cercului trigonometric la necesităţile topografice unde sensul de măsurare al

orientărilor şi sensul de divizare al cercurilor gradate al instrumentelor este sensul orar, invers
trigonometric.
Originea orientărilor, direcţia Nord, se reprezintă în plan printr-o verticală.

g g
400 0
X CADRANUL IV CADRANUL I

Y
P
IV
Y P
I
X

IV I
 0-P  0-P

X
g   g
300 100
II
  0-P

X
0
X


III
 0-P
III II
P Y Y P

CADRANUL III CADRANUL II

200
g Y

Cercul topografic

Definiţiile şi proprietăţile funcţiilor trigonometrice se păstrează neschimbate dacă se construieşte

cercul topografic astfel:
- originea unghiurilor este axa OX, iar sensul pozitiv, numit direct topografic este cel orar;
- axa OX este verticală, axa OY este orizontală cu sensurile pozitive;
- dreptele tangentelor şi cotangentelor îşi schimbă locurile;
- axele pe care se reprezintă grafic valoarea funcţiilor trigonometrice îşi păstrează
denumirile: sinusurile pe axa OY, cosinusurile pe OX.
Reducerea unghiurilor la primul cadran
Este modalitatea de a rezolva următoarele aspecte:
a) problema directă, de a afla valoarea şi semnul funcţiilor trigonometrice când se dau
unghiuri în diverse cadrane şi se utilizează pentru calcul tabele trigonometrice, construite
doar pentru primul cadran;
b) problema inversă, de a calcula unghiurile din întreg cercul când se cunosc semnul şi
valoarea funcţiilor.
Un unghi  este redus la primul cadran prin scăderea a 1,2, sau 3 cadrane, respectiv 100 G, 200G sau
300G, astfel ca unghiul rămas  să fie cuprins între 0 şi 100G.
În funcţie de acest unghi, funcţiile trigonometrice se exprimă astfel:
- cadranul II: 2 = 2  100G
- cadranul III: 3 = 3  200G
- cadranul IV: 4 = 4  300G
2.Unităţi de măsură în topografie
Cerinţe: enumerare, definiţii, multipli şi submultipli

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub forma unei împărţiri (1:N).
La scările de micşorare folosite în topografie, numărătorul este întotdeauna egal cu o unitate (unu),
iar numitorul (N) este un număr întreg şi pozitiv, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren
sunt mai mari decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe harta sau planul respectiv.
Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren pentru a fi
transpuse pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N) este mic, scara planului este mare şi invers.
Scările numerice folosite la redactarea hărţilor şi planurilor topografice, se obţin din următoarele
fracţii:
1 1 1 1
; ; ;
10 n
2 10 n
2.5 10 n
5 10 n
în care n este un număr întreg şi pozitiv.

În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol se mai folosesc şi planurile cadastrale vechi,
întocmite la scările 1: 1440, 1:2880; 1:7200, corespunzătoare unor rapoarte diferite dintre unităţile
de măsură vechi folosite pe teren şi pe planuri înainte de anul 1919 în aceste provincii.
Formula generală a scării este dată de proporţia:
d 1

D N
în care: d - distanţa de pe plan sau hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont;
N – numitorul scării numerice
Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalţi doi, astfel:
d  D / N,
D  d  N,
N  D/d
3.Elemente topografice ale terenului
Cerinţe: Enumeraţi şi definiţi următoarele 3 elemente topografice ale terenului. Schiţe

Pentru reprezentarea pe planuri topografice a elementelor ce formează conturul diferitelor parcele

topografice, cu sau fără construcţii, se aleg pentru proiecţia respectivă numai punctele şi liniile
caracteristice de pe diferite limite şi detalii naturale sau artificiale.

1 - SUPRAFAŢA DE NIVEL
Este o suprafaţă normală în orice punct al ei la direcţia gravităţii. Suprafaţa de nivel zero este
aproximativ suprafaţa de echilibru a mărilor şi oceanelor. Se foloseşte ca suprafaţă de referinţă a
altitudinilor (cotelor) în nivelment.
În topografie, pe întinderi limitate, suprafeţele de nivel pot fi considerate plane paralele orizontale
(fig.1.1.), pe suprafeţe mai mari se vor aproxima cu suprafeţe sferice concentrice.

 HAB

A 
HB
D B'
HA S
suprafata nivel zero
(plan comparatie)

Fig.1.1. Elemente topografice ale terenului

2 - UNGHIUL ORIZONTAL
Este unghiul diedru format de proiecţiile ortogonale a două drepte din teren SA şi SB într-un plan
orizontal (fig.1.2).
V

PV1 PV2

1 2
L1 L2
HS  HS
1
1 S 2 2

D1  D 2
1' 2'

PH

Fig.1.2. Unghi orizontal. Direcţii

Direcţiile sunt tot unghiuri orizontale care au aceeaşi origine (fig.1.2.– direcţiile L).
Unghiurile orizontale se pot exprima ca diferenţe a câte două direcţii, de exemplu:
AB = LBLA

3 - COORDONATE RECTANGULARE
Coordonatele rectangulare individualizează poziţia în plan orizontal a punctelor topografice prin
abscisa (Y) şi ordonata (X) proiecţiei punctelor în planul de referinţă (fig.1.3).
Orientarea axei OX din suprafaţa de referinţă este de regulă direcţia Nord.

X X

A XB B
XA
Y =XB -XA
XA
A

Y Y =YB -YA Y
YA YB
YA

Fig.1.3. Coordonate rectangulare

Coordonatele rectangulare se mai numesc şi coordonate absolute plane.

4.Calculul suprafeţelor pe planuri şi hărţi topografice

Cerinţe: Metoda analitică de determinare a suprafeţelor pe hărţi şi planuri

Se aplică în cazul când se cunosc coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe conturul poligonal,
care limitează suprafaţa considerată. Din punct de vedere practic, procedeul analitic asigură precizia
cea mai mare, comparativ cu celelalte procedee şi metode folosite, iar calculul propriu-zis se poate
efectua in sistem automatizat cu ajutorul calculatoarelor electronice.
Pentru stabilirea formulelor generale de calcul analitic a suprafeţelor, se consideră suprafaţa unui
triunghi definit prin vârfurile 1 (X1,Y1); 2 (X2,Y2) şi 3 (X3,Y3), care se proiectează, mai întâi, pe axa
ordonatelor

Prin proiecţia punctelor 1, 2 şi 3 pe axa ordonatelor, se formează trapezele: 1-2-2’-1’; 2-3-3’-2’ şi 1-

3-3’-1’. Aria triunghiului 1-2-3 este egală cu diferenţa dintre suma suprafeţelor celor două trapeze
formate de laturile exterioare şi suprafaţa trapezului determinat de latura interioară:
S   S122 '1'  S233' 2 '   S133'1'
în care, suprafeţele trapezelor considerate, se obţin cu ajutorul coordonatelor rectangulare (X,Y) ale
punctelor ce delimitează fiecare trapez, după cum urmează:

S122'1' 
 B  b   h   X1  X 2    Y2  Y1 
;
2 2
 X  X3    Y3  Y2 
S233'2'  2 şi
2
 X  X3    Y3  Y1 
S133'1'  1
2
În urma înlocuirii acestor relaţii, în formula iniţială, se obţine:
2  S   X1  X 2    Y2  Y1    X 2  X3    Y3  Y2    X1  X3    Y3  Y1 
iar în urma dezvoltării rezultă:
2  S  X1  Y2  X1  Y1  X 2  Y2  X 2  Y1  X 2  Y3  X 2  Y2  X 3  Y3
 X 3  Y2  X1  Y3  X1  Y1  X 3  Y3  X 3  Y1
După reducerea termenilor asemenea şi scoaterea în factor comun a lui X1, X2 şi X3, se obţine:
2  S  X1   Y2  Y3   X 2   Y3  Y1   X3   Y1  Y2 
Dacă se ia în considerare sensul de executare a calculului şi notaţiile din figura se poate scrie,
formula generală de calcul analitic al suprafeţelor, în cazul unui poligon cu “ n “ laturi, de forma:
in
2  S   Xi   Yi 1  Yi 1 
i 1
Calculul propriu-zis al suprafeţei unui poligon oarecare constă din înmulţirea, în mod succesiv şi în
sensul mişcării acelor unui ceasornic a abscisei fiecărui punct (X i) cu diferenţa dintre ordonata
punctului următor (Yi+1) şi ordonata punctului precedent (Yi-1), iar produsele obţinute se însumează
algebric.
5.Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice
Cerinţe: Tipuri de marcare şi semnalizare
Marcarea reprezintă operaţia de fixare a punctelor topografice pe teren. Este necesară pentru ca
punctele odată alese să fie identice atât la determinarea lor cât şi la determinarea altor puncte şi de
asemenea pentru ca oricând să se poată face legătura între planul topografic şi teren.
Marcarea punctelor se face în mod diferenţiat după importanţa şi destinaţia lor şi poate fi de două
tipuri:
 marcarea provizorie - Este de scurtă durată, de la 2 la 4 ani şi se face cu ţăruşi din lemn
de esenţă tare, ţăruşi din fier;




 Marcarea definitivă - Marcarea permanentă mai este denumită şi bornarea punctelor.

Reprezintă o materializare de lungă durată a punctelor topografice şi se face prin borne.
Se bornează punctele reţelei de sprijin ca şi cele de îndesire. Bornele se confecţionează
din beton sau beton armat sub forma unui trunchi de piramidă cu secţiune pătrată.
Marcarea punctelor se poate face prin borne fără martori sau prin borne cu martori, care
constă în materializarea lui şi în subsol.

Semnalizarea este operaţia de însemnare a punctelor cu semnale deasupra solului, care

materializează verticala punctului topografic marcat în sol, pentru a fi reperat de la distanţă şi să
permită vizarea punctului.
Semnalizarea punctelor topografice se realizează prin:
 semnale portabile pentru punctele de drumuire şi punctele de detaliu situate la distanţe
de până la 300-500m;
 semnale permanente pe toată perioada de măsurare pentru punctele reţelei de sprijin şi
de îndesire (triangulaţie, intersecţie) aflate la distanţe mai mari de 500 m.
6.Scara numerică
Cerinţe: definiţie, relaţie de calcul

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub forma unei împărţiri (1:N). La
scările de micşorare folosite în topografie, numărătorul este întotdeauna egal cu o unitate (unu), iar numitorul
(N) este un număr întreg şi pozitiv, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai mari decât
distanţele corespunzătoare, reprezentate pe harta sau planul respectiv.
Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren pentru a fi transpuse
pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N) este mic, scara planului este mare şi invers.
Scările numerice folosite la redactarea hărţilor şi planurilor topografice, se obţin din următoarele fracţii:
1 1 1 1
; ; ;
10 n
2 10 n
2.5 10 n
5 10 n
în care n este un număr întreg şi pozitiv.

În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol se mai folosesc şi planurile cadastrale vechi, întocmite la
scările 1: 1440, 1:2880; 1:7200, corespunzătoare unor rapoarte diferite dintre unităţile de măsură vechi
folosite pe teren şi pe planuri înainte de anul 1919 în aceste provincii.
Formula generală a scării este dată de proporţia:
d 1

D N
în care: d - distanţa de pe plan sau hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont;
N – numitorul scării numerice
Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalţi doi, astfel:
d  D / N,
D  d  N,
N  D/d
7. Reţele de sprijin planimetrice
Cerinţe: clasificare, particularităţi;

În funcţie de forma terenului şi de obstacolele pe care trebuie să le evităm şi în funcţie de relieful

terenului, se aleg diferite tipuri de reţele de triangulaţie locală.
Tipurile principale de reţele de triangulaţie locală sunt:
Poligon cu punct central – cu baza normală si baza scurtă
Reţeaua de triunghiuri care formează un poligon cu punct central se aplică în cazul terenurilor
întinse în toate direcţiile şi cu suficientă vizibilitate.

Patrulater cu diagonale observate – cu baza normală si baza scurtă

Se aplică în cazul terenurilor cu o suprafaţa mică. Se măsoară o latură şi toate unghiurile formate de direcţiile
diagonalelor şi laturilor. În cazuri speciale se poate recurge la baze scurte.
Notarea triunghiurilor şi a unghiurilor se poate face considerând triunghiurile suprapuse în parte: 1-2-3, 2-3-
4, 3-4-1, 4-1-2.

1 2
2 1
4 3
I II
bs b

IV III
1 2
3 4
3
4
b = baza scurta b = baza normala

Lanţ de triunghiuri

bs

bs

Se aplică în cazul suprafeţelor alungite, în special al văilor înguste. Se măsoară toate unghiurile din
fiecare punct, două laturi (una in primul triunghi şi a doua în ultimul triunghi) sau două baze scurte,
sau o latură şi o bază scurtă, precum şi orientările acestor baze.
În cazul când numărul triunghiurilor lanţului este mai mare de zece, se vor măsura baze de control.
după fiecare zece triunghiuri.
8. Drumuirea planimetrică
Cerinţe: scop, condiţii de aplicare în teren, măsurători.

Metoda drumuirii este un procedeu de îndesire a reţelei geodezice în vederea ridicării detaliilor
topografice din teren. Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor
este determinată prin măsurători de distanţe între punctele de frângere şi măsurători unghiulare în
punctele de frângere a traseului poligonal.
În funcţie de elementele de constrângere de care se dispune în teren, dar şi a obiectivelor
topografice care trebuie ridicate se pot face următoarele clasificări ale drumuirilor:
- Drumuire liberă (neconstrânsă)

- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări cunoscute (pe

laturi cunoscute)

- Drumuirea închisă pe punctul de plecare

- Drumuire cu punct nodal.

Executarea unei drumuiri este condiţionată de respectarea unor condiţii şi anume:
• punctele de drumuire să fie fixe, între ele să existe vizibilitateareciprocă ş i să fie situate cât mai în
apropierea punctelor de detalii ce urmează a fi ridicate;
• distanţa între punctele de drumuire poate varia între 30şi 300 m însă în medie între 80-120 mşi 150
m;
• lungimea tuturor laturilor unei drumuiri să nu depăşească 2 000 m în intravilan (în zonele cu
clădiri)şi 3 000 m în extravilan (zone în care nu există construcţii);
• numărul laturilor unei drumuiri variază între 15-18, dar în mod excepţional poate ajunge până la 30.
Operaţiuni de teren
- Măsurarea direcţiei de referinţă către cel puţin un punct al reţelei geodezice de stat;
- Măsurarea lungimii laturilor de drumuire se realizează cu aparatura electrooptică, distanţele se
măsoară, dus-întors, eroarea de măsurare admisă fiind în funcţie de precizia instrumentului folosit
(de regulă nu trebuie sa depăşească 2-3 pe, unde pe = precizia de măsurare a instrumentului
- Măsurarea unghiurilor verticale: Unghiurile verticale se măsoară în fiecare punct de staţie în
ambele poziţii ale lunetei, atât spre punctul din spate, cât şi spre punctul din fată al traseului
poligonal.
- Unghiurile orizontale se determină din direcţiile măsurate în fiecare punct de staţie.
- Din punctele de staţie de pe traseul drumuirii se poate aplica metoda radierii în vederea ridicării
topografice a punctelor de detaliu;
Operaţiuni de birou
Compensarea unei drumuiri planimetrice se realizează astfel:
- Compensarea orientărilor – prin care se determină eroarea de neînchidere unghiulară pe orientări,
corecţia unghiulară şi aplicarea acesteia în mod progresiv. În final se calculează orientările definitiv
compensate.
- Compensarea coordonatelor relative X şi X – se calculează neînchiderile pe axele X şi Y,
corecţia de neînchidere în funcţie de lungimea totală a drumuirii care se aplică apoi coordonatelor
relative pentru fiecare latură a drumuirii rezultând coordonatele relative definitiv compensate;
- Calculul coordonatelor absolute definitive ale punctelor de drumuire (staţie) – se calculează pe
baza coordonatelor punctului de sprijin din care se construieşte drumuirea planimetrică şi a
coordonatelor relative definitive.
9.Intersecţia unghiulară înainte şi intersecţia unghiulară înapoi
Cerinţe: principiu, condiţii de aplicare în teren
Metoda intersecţiilor unghiulare, specifică determinării succesive a punctelor de ordinul II –V
pornind de la reţeaua de ordinul I, stabileşte poziţia planimetrică (X, Y) a punctelor noi în funcţie de
coordonatele punctelor vechi (cunoscute) şi de unghiurile măsurate.
Intersecţia înainte (directă)
Coordonatele X şi Y se determină cu relaţiile:
X Y2  Y1  X 2tg 2  X 1tg1 şi
N X 
N tg1  tg 2

B
A 
 Y = Y1 + tgθ1 (X – X1)


P
Y = Y2 + tgθ2 (X – X2)


N

C


O Y

Intersecţia înapoi (retrointersecţia) Tangenta direct orientată se determină cu relaţia

(Y1  Y2 )ctg  (Y3  Y1 )ctg  X 2  X 3
tg 1 
( X 1  X 2 )ctg  ( X 3  X 1 )ctg  Y3  Y2
X

B
A

Coordonatele X şi Y ale punctului nou se determină prin




P

utilizarea relaţiilor de calcul cu tg sau ctg ale

C
D

O Y

intersecţiei unghiulare înainte.

Din punct de vedere practic sunt de adăugat câteva reguli de lucru, pentru ca rezultatele să fie cât mai bune:
- Se vor folosi în calcul, pentru determinarea punctelor, vize cât mai lungi şi în orice caz, pe cât posibil cât
mai egale;
- Se vor folosi cel puţin trei vize venite din puncte vechi, luându-se două câte două în toate combinaţiile
posibile;
- Unghiurile optime sub care trebuie să se intersecteze vizele în punctul nou sunt între 40 g – 100g. Se exclud
cu desăvârşire unghiurile obtuze, sau prea ascuţite;
- La intersecţia unghiulară înainte toate punctele reţelei de stat trebuie să fie staţionabile;
- În cazul retrointersecţiei, distribuţia punctelor vizate trebuie să se regăsească aproximativ în toate cele 4
cadrane topografice.

A B
A
B

D D

Distributie corecta vizelor Distributie la limita a

la intersectia inapoi vizelor la intersectia inapoi

Punctul nou ce urmează a fi determinat se marchează pe teren fie prin ţăruşi metalic sau din lemn, dar poate
fi realizată şi marcarea permanentă prin borne din beton sau borne FENO, dacă se doreşte ca punctul nou să
fie utilizat pe o perioadă de timp mai îndelungată pentru dezvoltarea altor determinări topografice.
10.Ridicarea detaliilor topografice
Cerinţe: metoda radierii – principii

Pentru ridicarea punctelor de detaliu, puncte ce definesc, de fapt, perimetre, obiecte sau detalii naturale şi
artificiale de pe suprafaţa terestră se utilizează metoda radierii. Prin metoda radierii se determină poziţia
în plan a punctelor de detaliu.
Se vor măsura lungimea înclinată de la punctul de staţie la punctul radiat, unghiul de pantă către
punctul radiat precum şi unghiul orizontal făcut de o latură de drumuire (101-102) cu direcţia către
punctul radiat. Dacă distanţele au fost măsurate direct, se vor aplica toate corecţiile cunoscute.

Prin metoda radierii se determina coordonatele polare ale punctelor, si anume: 581 (d1, θ1), 582 (d2,
θ2), 583 (d3, θ3), 584 (d4, θ4).
Pe baza coordonatelor absolute ale punctului de statie (X 102 si Y102) pot fi determinate, atunci
cand este cazul, si coordonatele rectangulare ale punctelor de detaliu ridicate prin radiere, dupa cum
urmeaza:
X581 = X101 + d1sin θ1 Y581 = Y101 + d1sin θ1
X582 = X101 + d2sin θ2 Y582 = Y101 + d2sin θ2
X583 = X101 + d3sin θ3 Y583 = Y101 + d3sin θ3
X584 = X101 + d4sin θ4 Y584 = Y101 + d4sin θ4
11.Reţele de nivelment
Cerinţe: scop, ordine.

Reţeaua de sprijin a ridicărilor de nivelment cuprinde reţele de ordinul I, II, III şi IV care împreună
formează reţeaua nivelmentului de stat, fiind independentă de reţeaua de sprijin a ridicărilor
planimetrice.
 Nivelmentul geometric de ordinul I este o lucrare geodezică de o înaltă precizie, fiind
determinat cu o eroare medie pătratică de  0,5 mm pe 1 km de drumuire. Drumuirile de nivelment
geometric pornesc de pe reperul fundamental din portul Constanţa şi se desfăşoară pe trasee închise
cu lungimea de până la 400-600 km.
 Nivelmentul geometric de ordinul II leagă punctele nivelmentului de ordinul I, prin drumuiri
cu lungimea de 200-300 km şi cu o precizie de  5 mm L , unde L este lungimea traseului
drumuirii în km.
 Nivelmentul geometric de ordinul III, se execută prin drumuiri cu o lungime de 80 – 150 km
şi cu o precizie de  10 mm L .
 Nivelmentul geometric de ordinul IV se desfăşoară sub formă de poligoane cu lungimea de
20 – 40 km, cu o precizie de  20 mm L .
12.Nivelmentul geometric de mijloc şi de capăt
Cerinţe: Principii, schiţe, relaţii de calcul
Principiul de bază al nivelmentului geometric constă din determinarea directă a diferenţei de nivel a
unui punct faţă de un alt punct situat în apropiere, cu ajutorul vizelor orizontale, care se realizează
cu instrumente de nivelment geometric sau nivele, pe mirele ţinute vertical în punctele respectiv.
Din punct de vedere practic, nivelmentul geometric se foloseşte în cazul terenurilor relativ plane sau
cu o înclinare redusă. Acest nivelment este cel mai precis, iar cu ajutorul lui se determină reţeaua de
nivelment geometric, pe care se sprijină atât ridicările nivelitice cât şi lucrările de trasare pe teren a
proiectelor de execuţie.
Nivelmentul geometric de mijloc
Se bazează pe principiul staţionării cu instrumentul de nivel la mijlocul distanţei dintre cele două
puncte între care se determină diferenţa de nivel. Instalarea nivelei se poate face pe aliniamentul
dintre punctele considerate sau lateral faţă de acesta, dar cu condiţia păstrării egalităţii distanţelor de
la aparat până la cele două puncte, cu o abatere de 1-2 m.
Distanţa dintre instrumentul de nivel şi miră se numeşte portee, iar distanţa dintre cele două mire
consecutive de pe traseul de nivelment se numeşte niveleu.

Diferenţa de nivel dintre cele două puncte A şi B din teren, se obţine în funcţie de înălţimea vizei orizontale,
de deasupra celor două puncte, ce se măsoară pe mirele verticale din punctele respective.
Se consideră, în mod convenţional, punctul A, ca punct înapoi şi punctul B, ca punct înainte, pe care se
efectuează citirile a şi b de pe cele două mire.
Considerând acum cunoscuta cota punctului A, cota HB a punctului B va fi :

în care definim altitudinea planului de vizare ca fiind distanta pe verticala între suprafata de nivel
zero si axa de vizare a instrumentului de nivelment:

de unde rezulta ca :

Diferenta de nivel intre cele doua puncte A ;i B se determina cu relatia :

HA-B = HB  HA
Nivelmentul geometric de capăt

În cazul nivelmentului geometric de capăt sau înainte, se staţionează cu instrumentul de nivel, în

punctul A de cotă cunoscută (HA), iar mira se ţine în poziţie verticală în punctul B, de cotă
necunoscută.

Nivelmentul geometric de mijloc, se aplică la executarea drumuirilor de nivelment sprijinite, în

circuit, cu punct nodal şi sub formă de poligoane, iar nivelmentul geometric de capăt, se foloseşte,
în cazul radierilor de nivelment şi a profilelor transversale.
Dupa cum se observa, aparatul este asezat deasupra punctului A. Înaltimea "i" a
instrumentului se masoara cu o ruleta. Relatiile de calcul devin :
hAB = i-b
HB = HA + hAB = HA + i - b
HV = H A + i
HB = H V - b
Precizia nivelmentului geometric de capat este net inferioara celei obtinute prin
nivelmentul geometric de mijloc datorita impreciziei masurarii înaltimii "i" a
instrumentului (± 5 mm) precum si erorilor de sfericitate si refractie atmosferica.
13. Clasificarea nivelmentului geometric
Există mai multe moduri de clasificare a nivelmentului geometric şi anume:
1-După modul de staţionare a instrumentului de nivel:
a. Nivelmentul geometric de mijloc, unde se staţionează cu nivelul la mijlocul distanţei dintre
punctul de cotă cunoscută şi punctul a cărui cotă trebuie să fie determinată, între care se va măsura
o diferenţă de nivel (h).
b. Nivelmentul geometric de capăt, unde instrumentul de nivel se aşează în punctul de cotă
cunoscută, iar în punctul a cărui cotă trebuie să fie determinată se ţine o miră în poziţie verticală,
între care se va obţine o diferenţă de nivel (h).

2-După modul de determinare a diferenţelor de nivel:

a. Nivelmentul geometric simplu de mijloc şi simplu de capăt, la care diferenţa de nivel (h)
dintre punctul de cotă cunoscută şi punctul sau punctele de cote necunoscute, se determină, dintr-o
singură staţie, care din punct de vedere practic corespunde unui traseu scurt de până la 90  150 m,
unde se poate aplica metoda radierii de nivelment geometric.
b. Nivelmentul geometric compus de mijloc şi compus de capăt, se aplică în cazul unor trasee
lungi de până la 3-5 km sau mai mari, iar diferenţele de nivel dintre punctele de pe traseul
considerat rezultă din mai multe staţii, prin metoda drumuirii de nivelment geometric.
14.Nivelmentul trigonometric
Cerinţe: definiţie, principiu, aparatură, condiţii de aplicare în teren
Se efectuează cu ajutorul unui teodolit, se mai numeşte şi nivelment cu vize înclinate.
După modul de înclinare a lunetei teodolitului, se disting:
- nivelmentul trigonometric cu vize ascendente - când punctul ce se va determina este situat
deasupra liniei orizontului;
- nivelmentul trigonometric cu vize descendente, când punctul este situat sub linia orizontului.
Nivelmentul trigonometric cu vize ascendente
Diferenţa de nivel se calculează funcţie de unghiul de pantă sau unghiul zenital şi distanţa
orizontală.
Pentru determinarea diferenţei de nivel şi a cotei unui punct, se instalează un teodolit în punctul A.
Instrumentul are înălţimea “i” şi vizează un semnal instalat în punctul B cu înălţimea “s”.

Considerând cunoscută distanţa DAB, se poate calcula cota punctului B din figură observând că:

Se poate calcula şi diferenţă de nivel:

dhAB + s = i + Dtga
dhAB = Dtga + i – s

Nivelmentul trigonometric cu vize descendente

Daca punctul B este situat sub linia orizontului ce trece prin punctul A, problema se rezolvă astfel :

Astfel:

si rezulta expresia pentru HB :

Diferenţa de nivel se determina din la egalitatea:

unde valoarea lui HB se înlocuieşte cu relaţia:

Relaţiile de calcul pentru diferenţa de nivel şi cota punctului, aşa cum sunt prezentate mai sus, sunt
valabile numai în cazul în care distanţa orizontală D este mai mică de 500m.
Dacă această valoare este mai mare, atunci intervine o corecţie datorată sfericităţii şi refracţiei
atmosferice.
15. Radieri de nivelment
Cerinţe: scop, schiţă, relaţii
Prin aplicarea acestei metode este posibilă determinarea cotelor mai multor puncte din aceeaşi staţie de
nivelment. Se consideră date cunoscute cota punctelor 101 şi 102. Acestea provin fie dintr-o drumuire de
nivelment ce se execută simultan cu radierile dar se prelucrează fiecare separat, fie sunt puncte de nivelment
de cotă cunoscută.

Figura 10.9 - Radieri de nivelment geometric

           
După aşezarea pe punctele cunoscute a mirelor şi efectuarea citirilor ai şi bi din staţia de nivelment, se
execută şi citirile ci către punctele 1001, 1002, 1003. Deoarece cota punctului 101, H101 este cunoscută, se
poate calcula altitudinea planului de vizare Hv cu relaţia:
Hv = H101 + ai 
Faţă de această valoare se vor putea calcula cotele punctelor radiate nivelitic cu relaţii de tipul :
                        H1001 = Hv - c1
                        H1002 = Hv - c2     
Dacă instrumentul de nivelment are şi cerc orizontal, prin efectuarea lecturii la cerc şi calculând distanţa de
la aparat la punct pe cale stadimetrică, se poate proceda la raportarea în coordonate rectangulare sau polare a
punctelor radiate nivelitic.
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI
TERESTRE ŞI CADASTRU

2. TEORIA PRELUCRĂRII MĂSURĂTORILOR GEODEZICE

1.Criterii de clasificare a măsurătorilor.

1. După modul de obţinere a mărimii fizice care interesează:
a) măsurători directe la care mărimea fizică considerată se compară direct cu unitatea de măsură,
fiecare măsurătoare efectuată generând câte o valoare a mărimii măsurate.
b) măsurători indirecte la care valoarea mărimilor care ne interesează se obţine prin intermediul
altor mărimi măsurate direct, acestea fiind funcţional dependente între ele.
c) măsurători condiţionate, definite ca măsurători directe ce trebuie să satisfacă o serie de condiţii
geometrice sau analitice.

2. După condiţiile în care sunt executate:

a) măsurători de aceeaşi precizie, când se efectuează cu acelaşi instrument, de către acelaşi
operator, prin aceeaşi metodă de lucru şi în aceleaşi condiţii de mediu.
În acest caz se poate considera că tuturor acestor măsurători le putem acorda aceeaşi încredere.
b) măsurători de precizii diferite (ponderate), când unul din factorii de mai sus diferă, deci nu mai
putem acorda aceeaşi încredere tuturor măsurătorilor, unele fiind determinate mai precis decât
altele.

3. După legătura dintre ele:

a) măsurători dependente
Dacă ansamblul condiţiilor în care se efectuează o măsurătoare influenţează total sau parţial
rezultatul altei măsurători, se spune că acestea sunt dependente între ele.
b) măsurători independente
Sunt acelea care nu se influenţează reciproc.

4.După numărul lor:

a) măsurători necesare definite prin numărul minim de măsurători, cu ajutorul cărora se poate
stabili valoarea mărimii considerate.
b) măsurători suplimentare efectuate în vederea ridicării preciziei de măsurare sau a preîntâmpinării
eventualelor greşeli ce pot apărea.
Aceste măsurători suplimentare determină numărul gradelor de libertate ale reţelei respective.

2.Criterii de clasificare a erorilor de măsurare.

1. După modul de alegere a mărimii nominale:
a) erori reale (adevărate),  i în cazul în care valoarea de referinţă (nominală) se consideră
valoarea reală X a mărimii respective:  i  M i  X
b) erori aparente (probabile), vi în cazul în care se consideră ca valoare de referinţă, valoarea
probabilă a mărimii respective:  vi  M i  M
Valoarea probabilă a unei mărimi se consideră a fi media aritmetică în cazul măsurătorilor de
aceeaşi precizie, sau media ponderată în cazul măsurătorilor de precizie diferită (ponderate).

2. După mărimea lor:

a) erori evitabile (erori grosolane, greşeli)
Ele se pot evita printr-o atenţie sporită în timpul procesului de măsurare.
b) erori inevitabile ce nu pot fi eliminate indiferent de metoda folosită sau de gradul de atenţie al
operatorului, ci doar diminuate.
Aceste erori pot fi clasificate după modul de acţionare astfel:
 b.1 erori sistematice, sunt acelea la care se cunosc cauzele care le generează şi legile după
care acţionează. Valoarea lor poate fi deci determinată şi în consecinţă se poate corecta rezultatul
obţinut din măsurători.
Erorile sistematice pot fi la rândul lor constante sau variabile.
b.2 erori întâmplătoare (accidentale), acelea care influenţează într-un mod întâmplător, cu
cantităţi mici fiecare, dar apreciabile în total şi nu pot fi eliminate.
Erorile întâmplătoare pot fi diminuate prin efectuarea mai multor măsurători. Ele se micşorează de
asemenea, prin perfecţionarea instrumentelor şi a metodelor de lucru.

3.Enunţaţi cele două teoreme fundamentale asupra erorilor întâmplătoare

Teorema I
Suma erorilor aparente vi este întotdeauna egală cu zero.
 vi   0 ; n 
Teorema II
Suma pătratelor erorilor întâmplătoare aparente  vv  trece printr-un minim pentru valoarea cea mai
probabilă a mărimii măsurate.
M 1  M 2 ...... M n
M =
n
Această teoremă este foarte importantă în studiul teoriei erorilor, justificând expresia valorii celei
mai probabile.

4. Transmiterea erorilor unghiulare într-o drumuire planimetrică:

  
 




Fiind dată drumuirea planimetrică din figură, în care au fost măsurate unghiurile orizontale
 1 ,  2 ,.....,  n şi în care se cunoaşte orientarea iniţială  0 (a unei direcţii de referinţă A1 - R), se
cere să se afle eroarea în orientarea unei laturi oarecare ( m ).
Rezolvare:
Notând cu  1 , 2 ,....., n orientările succesive ale laturilor se poate scrie:
 1   0  1
 2   1  200 g   2  400 g   0   1   2  200 g
...............................................................................
 n   0  1   2  .....   n  k  200 g
unde k este un număr întreg.
Rezultă deci că orientarea laturii finale este funcţie de unghiurile orizontale măsurate
 1 ,  2 ,.....,  n , adică:
   n ( 1 ,  2 ,.....,  n )
Aplicând eroarea unei funcţii vom avea:
m 2 = m 12 + m 22 + . . .+ m n2
Considerăm însă că toate unghiurile au fost măsurate cu aceeaşi precizie, adică
m1  m2  ...  mn , obţinându-se astfel m  = m n .

5.Transmiterea erorilor în nivelmentul geometric - eroarea pentru un niveleu

Diferenţa de nivel în nivelmentul geometric este dată de diferenţa citirilor (lecturilor) pe miră,
înapoi şi înainte h  a  b
Aparatura folosită este nivela şi mira.
Considerând că nivelmentul se execută de la mijloc şi că ma = mb = m, adică măsurătorile sunt de
aceeaşi precizie, rezultă că eroarea în diferenţa de nivel va fi mh  m 2 .

a b

B
h
A-B
HB
A
HA


Niveleu

6.Transmiterea erorilor în nivelmentul geometric - eroarea pentru o drumuire de nivelment

Următoarea drumuire de nivelment geometric este compusă din n niveleuri egale (niveleu =
distanţa dintre punctele de drumuire).

a n-1 bn
a3 b3
a2 b2
a1 b1 B(n)
1 3(n-1)

A 2

Diferenţa de nivel totală va fi:

H  h1  h2  .....  hn
iar eroarea totală:
m H  m1  m 2  .....  mn

Întrucât s-a considerat că toate niveleurile sunt egale rezultă m1  m2  ...  mn  mh

Deci: mH  mh n
Dacă se notează cu l , lungimea unei portee (distanţa dintre miră şi aparat), iar cu L lungimea
L
totală a drumuirii, atunci numărul de niveleuri n va fi n
2l
În acest caz eroarea totală se mai poate exprima sub forma:
L m
mH  mh  h  L
2l 2l
Pentru o drumuire dată, executată cu un anumit instrument, de un anumit operator şi cu lungimi de
mh
portee egale, putem considera cantitatea că fiind o constantă notată m0 ; relaţia devine în
2l
acest caz mH  m0 L
Dacă L este exprimat în km, atunci m0 reprezintă eroarea pe kilometru.

7.Care este principiul, sau metoda folosită pentru compensarea observaţiilor geodezice şi ce
implică aceasta?
R.
Metoda celor mai mici pătrate, care se ocupă cu compensarea erorilor de măsurare, determinându-se
valorile cele mai probabile pentru mărimile măsurate, cât şi erorile medii la care ne putem aştepta.
Determinarea acestor valori probabile este condiţionată de minimul sumei pătratelor erorilor luate
faţă de o mărime de referinţă ( M ), care, în cazul măsurătorilor de aceeaşi precizie o reprezintă
M  M 2  ....  M n  M i 
media aritmetică M  1  iar în cazul măsurătorilor de precizii diferite o
n n
 pM 
reprezintă media ponderată M  .
 p
Valorile cele mai probabile ale mărimilor căutate se determină atunci când suma pătratelor
corecţiilor este minimă  VV  = min. - în cazul măsurătorilor de aceeaşi precizie, sau  pVV  = min.
în cazul măsurătorilor ponderate (de precizii diferite).

8.Forma sistemului liniar al ecuaţiilor de corecţie pentru măsurătorile indirecte;

particularităţi
vi  ai x1  bi x2  .....hi xh  li ;
( i  1,2,.....n ; n  h ); i = nr. de ecuaţii, măsurători, iar h = nr. de necunoscute
Particularităţi:
 Fiecare măsurătoare generează câte o ecuaţie de corecţie.
 Eroarea unei ecuaţii de corecţii este egală cu eroarea termenului liber, iar coeficienţii
a i , bi , ....., hi se consideră constante lipsite de erori.
 Dacă mărimile măsurate direct sunt determinate cu aceeaşi precizie, atunci şi ecuaţiile
sistemului liniar vor fi de aceeaşi precizie.
 Sistemul liniar poate fi înmulţit cu aceeaşi constantă, rezultatul final rămânând neschimbat. În
cazul în care ecuaţiile sistemului liniar ar fi înmulţite cu constante diferite, s-ar modifica şi
ponderile în mod diferit.
 Sistemele ponderate (de precizii diferite) pot fi reduse la sisteme neponderate, dacă fiecare
ecuaţie se multiplică cu pi , adică:
vi  vi pi  ai pi  x1  bi pi  x2  ....  hi pi  xh  li pi
Acest nou sistem poartă denumirea de sistem de ecuaţii omogenizate şi au toate ponderea egală cu
1.
 Regula practică de calcul a termenului liber:
 0

Fi X 1  x1 , X 20  x2 , ....., xh0  xh  M i0  li

Termenul liber = valoare calculată - valoare măsurată

9. Forma sistemului normal al ecuaţiilor de corecţie pentru măsurătorile indirecte

neponderate; particularităţi. Erori specifice măsurătorilor indirecte.

 aa  x1   ab x2  ....   ah xh   al   0

 ab x1   bb x2  ....   bh xh   bl   0
.......... .................................................
 ah x1   bh x2  ....   hh xh   hl   0

Matricea coeficienţilor acestui sistem este simetrică, deci nesingulară. Rezultă că sistemul admite
soluţie care este unică.
0
Prin rezolvarea acestui sistem, se determină corecţiile xi care aplicate valorilor apropiate X i dau
valorile cele mai probabile ale necunoscutelor:
X i  X i0  xi
De asemenea, cu ajutorul corecţiilor xi se pot deduce şi valorile corecţiilor vi
vi  ai x1  bi x 2  ....  hi x h  li ce vor fi aplicate în final mărimilor măsurate M i0 :
M i0  vi  Fi  x1 , x 2 , ....., x h  .

 Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători m

 vv
nh

 Eroarea medie pătratică a unităţii de pondere   

 pvv
nh

 Eroarea medie pătratică individuală mi 
pi
 Eroarea medie pătratică a necunoscutelor m x   m Q xx , unde: Q xx reprezintă coeficientul
de pondere aferent necunoscutei şi se obţine direct din schema Gauss.
10. Forma sistemului normal al ecuaţiilor de corecţie pentru măsurătorile condiţionate
de aceeaşi precizie; particularităţi. Erori specifice măsurătorilor condiţionate.

 aa  k1   ab  k 2  .....   ar  k r  w1  0
 ab  k1   bb  k 2  .....   br  k r  w2  0
............................................................
 ar  k1   br  k 2  ....   rr  k r  wr  0
Sistemul normal având r ecuaţii liniare şi r necunoscute, reprezintă sistemul normal al
corelatelor.
Matricea sistemului normal al corelatelor fiind simetrică şi pozitiv definită, are inversă. Deci,
sistemul are soluţie şi aceasta este unică.
Rezolvând sistemul se obţin corelatele k1 , k 2 ,..., k r .
Cu acestea se determină valorile cele mai probabile ale corecţiilor v . Aceste corecţii se aplică apoi
mărimilor măsurate direct, rezultând valorile compensate ale mărimilor căutate.
 Eroarea medie pătratică a unei mărimi măsurate m
 vv , unde,  vv  reprezintă suma
r
pătratelor erorilor aparente, iar r este numărul măsurătorilor efectuate în plus, sau numărul
gradelor de libertate ale reţelei.
 Eroarea medie pătratică a unităţii de pondere  
 pvv , unde, p reprezintă ponderea,
r
adică gradul de încredere pe care îl avem în determinarea respectivă.
  pvv
 Eroarea medie pătratică individuală mi   
pi n  pi
 Eroarea medie pătratică a necunoscutelor m x   m Q xx , unde: Q xx reprezintă coeficientul
de pondere aferent necunoscutei şi se obţine direct din schema Gauss.

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

3.GEODEZIE

1.Funcţiile principale ale geodeziei; aspectul topografic.

Geodezia poate fi considerată ca având trei funcţii principale şi, corespunzător lor, trei
subdiscipline:
 poziţionarea
 câmpul gravitaţional al pământului
  variaţiile temporale (în poziţie precum şi în câmpul gravitaţional)
Poziţionarea, sau determinarea poziţiei unui punct, constituie aspectul geodeziei pe care îl înţelegem
cel mai bine. Punctele pot fi poziţionate individual sau ca parte a unei întregi reţele de puncte;
poziţiile căutate pot fi ori absolute (faţă de un sistem de coordonate) ori relative (faţă de alte
puncte).
Cunoaşterea geometriei câmpului gravitaţional este necesară pentru a face posibilă transformarea
observaţiilor geodezice realizate în spaţiul fizic (afectate de forţa de gravitaţie) în spaţiul geometric
în care sunt de obicei definite poziţiile.
Variaţiile temporale ale poziţiilor şi câmpului gravitaţional rezultă din deformările Pământului şi
câmpului său gravitaţional.
Sub aspect topografic, geodeziei îi revine rolul de a determina geoidul şi elipsoidul, ca suprafeţe
de referinţă ale pământului, de asemenea, geodezia stabileşte sistemul cartografic de reprezentare în
plan şi se ocupă cu materializarea pe suprafaţa pământului a unei reţele de puncte geodezice şi
determinarea acesteia pe elipsoidul de referinţă.
Geodezia furnizează reţeaua de sprijin pentru ridicările de detaliu, indiferent prin ce metode se vor
executa acestea: topografice, fotogrametrice, etc.
Astfel, geodezia asigură cadrul şi unitatea ridicărilor în plan pe întreg teritoriul naţional.

2.Suprafeţe de referinţă: geoid, cvasigeoid.

Geoidul, se defineşte ca fiind figura ce ar rezulta prin prelungirea pe sub continente a nivelului
mediu al mărilor şi oceanelor. Geoidul este o figură echipotenţială, perpendiculară în orice punct al
ei la direcţia acceleraţiei gravitaţionale, adică la verticala dată de firul cu plumb.
Suprafaţa geoidului, numită şi suprafaţă de nivel zero, reprezintă suprafaţa de referinţă pentru
determinarea cotelor. Suprafaţa geoidului este neregulată datorită eterogenităţii masei Pământului,
denivelărilor scoarţei terestre şi curenţilor oceanici. În acest sens este necesar ca geoidul să fie definit faţă
de o figură geometrică cât mai apropiată de forma lui. Acesta este elipsoidul de rotaţie.
Cvasigeoidul (noţiune introdusă de M.S. Molodenski) este suprafaţa de referinţă astfel construită
încât segmentul de normală la elipsoid să fie întotdeauna egal cu mărimea ξ în fiecare punct în care
se cunoaşte această valoare. Mărimea ξ înglobează anomaliile altitudinilor (diferenţele dintre
altitudini raportate la o anumită suprafaţă de referinţă,P fig.).
OR
HP
N
P0 HP

suprafata acvatica
P'
NP


P'0 P''
Geoid, cvasigeoid

HPN = altitudinea normală, specifică cvasigeoidului ca şi suprafaţă de referinţă.

Pentru suprafeţe acvatice întinse, cvasigeoidul se confundă cu geoidul. Pe sub continente,

cvasigeoidul diferă de geoid datorită variaţiilor din structura internă a Pământului.

3. Metoda proiectării pentru aducerea reţelelor de triangulaţie existente pe suprafaţa fizică a

Pământului, pe suprafaţa elipsoidului de referinţă
Pentru aducerea reţelelor de triangulaţie existente pe suprafaţa fizică a Pământului, pe suprafaţa
elipsoidului de referinţă s-au propus mai multe metode, dintre care metoda proiectării are cea mai
mare aplicabilitate.
În această metodă se procedează la aducerea elementelor măsurate (unghiuri, direcţii, lungimi etc.)
pe suprafaţa elipsoidului, prin aplicarea unor corecţii. Există două posibilităţi în acest sens şi
anume:
 N V

u (S)

P1 (E)
P’ (G)
P2

N1 N2
Metoda Pizzetti, propune ca punctul P de pe suprafaţa fizică a Pământului să fie proiectat, mai întâi,
cu ajutorul verticalei V, pe suprafaţa geoidului în P1 urmând ca apoi, cu ajutorul normalei N 1 la
elipsoid, să fie proiectat în P2 pe suprafaţa elipsoidului de referinţă. Metoda introduce complicaţii
însemnate, prin faptul că presupune cunoaşterea curburilor verticalelor necesare la stabilirea
corecţiilor în prima etapă a proiectării şi de aceea nu a cunoscut până în prezent o aplicabilitate
practică deosebită.
Metoda Bruns-Helmert, propune ca punctul P de pe suprafaţa fizică a Pământului să fie proiectat în
P’ pe suprafaţa elipsoidului, direct cu ajutorul normalei N 2 la această suprafaţă. Această metodă
este mult mai practică şi a fost aplicată sub conducerea lui F.N.Krasovski, la realizarea triangulaţiei
ruseşti, precum şi a altor triangulaţii europene.
Coordonatele tuturor punctelor triangulaţiei de stat din ţara noastră sunt determinate prin metoda
proiectării Bruns-Helmert.

4. Ce aspecte implică determinarea datelor geodezice fundamentale de referinţă;

particularităţi ale metodei Helmert.
Sub forma sa cea mai generală, determinarea datelor geodezice fundamentale de referinţă include
determinarea următorilor parametri (fig.):
- coordonatele X 0 , Y0 , Z 0 ale originii sistemului global elipsoidal în interiorul sistemului cartezian
geocentric.
- unghiurile de rotaţie  X ,  Y ,  Z ale axelor sistemului elipsoidal în raport cu sistemul geocentric.
- deoarece se anticipează utilizarea elipsoidului ca suprafaţă de referinţă la rezolvarea problemelor
geodezice, la cei 6 parametri menţionaţi se adaugă parametri a (semiaxa mare) şi f (turtirea) care
definesc elipsoidul (optim) corespondent.
Z
Z(CIO) z
U 0  0, 0 
P N0
P0
i

b
o
Ge
d

O a y
Y
a O
Z0X Y
0

Y0
x Elips
oid
ul
X X  GAM 
 - sistem de coordonate global elipsoidal X , Y , Z
- sistem cartezian geocentric X, Y, Z

Principiile metodei Helmert

În metoda Helmert se neglijează unghiurile de rotaţie dintre axele de coordonate ale celor două
sisteme menţionate:  X   Z   Y  0
În continuare, este înlocuită determinarea coordonatelor X 0 , Y0 , Z 0 cu determinarea
componentelor deviaţiei verticalei  0 , 0 şi a ondulaţiei geoidului N 0 în punctul geodezic
fundamental P0 . Prin intermediul celor trei mărimi  0 , 0 , N 0 se realizează, de asemenea,
poziţionarea şi orientarea elipsoidului de referinţă în interiorul geoidului.
Deci, parametri care definesc datele geodezice fundamentale de referinţă în metoda Helmert sunt:
 0 , 0 , N 0 , a, f .

5. Sisteme de coordonate în spaţiu

Unui punct de pe suprafaţa topografică, în sistemul geodezic, i se poate stabili poziţia în spaţiu prin
coordonate rectangulare, sau prin coordonate polare (fig.).
a) coordonate rectangulare: XP = abscisa punctului P
YP = ordonata punctului P
HP = PPo = cota punctului P,
care reprezintă înălţimea măsurată după verticala punctului considerat deasupra planului de
comparaţie XOY
b) coordonate polare: OP = D = raza polară (distanţa măsurată în teren, după panta terenului)
 = azimutul (orientarea geografică)
 = unghiul de pantă
z = unghiul zenital (distanţa zenitală)
z    100 g

+X

P
IV
D I
HP X P0
P  d
z


III O II YP +Y
Se poate observa că trecerea de la un sistem de coordonate la celălalt se poate face pe baza relaţiilor
de calcul
d  D  cos   D  sin z
X P  d  cos   D  cos   cos   D  sin z  cos 
 YP  d  sin   D  cos   sin   D  sin z  sin 
H P  D  sin   D  cos z  d  tg  d  ctg z

6.Parametrii geometrici ai elipsoidului de rotaţie.

Parametri geometrici ai elipsoidului de rotaţie sunt:
a  OA  OB  semiaxa mare (raza ecuatorială)
b  OC  OD  semiaxa mică
ab
f   turtirea (geometrică)
a
E a 2  b 2  excentricitatea liniară
2
a b2
e  prima excentricitate (numerică)
a2
2
a2  b
e'   a doua excentricitate (numerică)
b2
2
a
c  raza de curbură polară
b
P
Z
E
b
C H normala la
elipsoid

G b
a B P'0
L
A a O B
Y
B
L

D
X Elipsoidul de rotaţie

Un elipsoid de rotaţie poate fi definit prin doi parametri dintre care unul trebuie să fie
neapărat liniar. Parametri a, b, f sunt denumiţi parametri geometrici principali, iar semiaxa mare şi
turtirea (a, f) sunt cei doi parametri care definesc de regulă un elipsoid de rotaţie.

7.Calculul coordonatelor geodezice B şi L pe elipsoidului de referinţă.

Scopul final al calculelor efectuate pe elipsoidul de referinţă este determinarea
coordonatelor geodezice, latitudinea B şi longitudinea L ale punctelor din reţelele geodezice de
sprijin. Operaţiile de prelucrare riguroasă a determinărilor astronomo-geodezice reclamă calculul
coordonatelor geodezice în mai multe etape:
- calculul coordonatelor provizorii, necesare în etapa preliminară prelucrării riguroase
- calculul coordonatelor finale după terminarea compensării propriu - zise.
Se poate aprecia prin urmare că acest gen de calcule ocupă un volum deosebit de important, motiv
pentru care sunt cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de rezolvări ale
problemelor geodezice de bază.
Prima problemă geodezică de bază, denumită de asemenea şi problema geodezică directă, constă în
determinarea coordonatelor geodezice B2 , L2 ale punctului S 2 (fig.) şi a azimutului geodezic A2
(denumit şi azimut geodezic invers) în funcţie de coordonatele B1 , L1 ale punctului S1 , azimutul
geodezic A1 (denumit şi azimut geodezic direct) şi lungimea liniei geodezice s dintre punctele
S1 şi S 2 .
 P

S2(B2, L2)
A1
s A2
S1(B1, L1)
dA
E E' S''
O

A1
S'

S1

P'

Cea de-a doua problemă geodezică de bază, denumită şi problemă geodezică inversă, constă
în determinarea lungimii liniei geodezice s şi a azimutelor geodezice direct A1 şi invers A2 ,
atunci când se cunosc coordonatele geodezice ale punctelor S1 şi S 2 .

8.Criterii de clasificare a reţelelor geodezice

1. Clasificarea reţelelor geodezice după numărul elementelor fixe din reţea
a) Reţea geodezică liberă
b) Reţea geodezică fără constrângeri
c) Reţea geodezică constrânsă
2. Clasificarea după formă
a) Reţea formată din lanţuri de triangulaţie
b) Reţea compactă de triangulaţie sau reţea de suprafaţă
3. Clasificarea după destinaţie
a) Reţea geodezică internaţională
b) Reţea geodezică de stat
c) Reţea geodezică locală
4. Clasificarea după numărul de dimensiuni ale spaţiului în care este amplasată reţeaua geodezică
a) Reţea geodezică unidimensională
b) Reţea geodezică bidimensională
c) Reţea geodezică tridimensională
d) Reţea geodezică în spaţiul cu patru dimensiuni. Timpul constituie cea de-a patra coordonată.

9.Principii de elaborare a proiectelor geodezice

1. Proiectul reţelelor geodezice de stat se execută separat pe ordine, de la complex către simplu
2. Reţelele geodezice de stat se construiesc după principiul omogenităţii, adică se urmăreşte
asigurarea unei precizii de determinare în general uniformă pentru toate punctele geodezice din
reţea
3. La executarea proiectului de triangulaţie trebuie să se respecte prescripţiile instrucţiunilor în
vigoare.
4. Poziţia unui anumit punct geodezic depinde în primul rând de poziţia punctelor de acelaşi ordin şi
de ordin superior cu care este în legătură directă.
5. Fiecare punct de triangulaţie are altitudinea sa determinată în sistemul de nivelment de stat.
6. În reţeaua de nivelment de stat densitatea se referă la depărtarea maximă admisibilă între reperele
de nivelment de anumite tipuri.
7. Prin instrucţiunile în vigoare este prevăzut ca legăturile între punctele de triangulaţie să fie
realizate prin vize reciproce, în reţele compacte.
8. Reţelele geodezice trebuie astfel proiectate încât să asigure un volum cât mai mic de cheltuieli,
concomitent cu respectarea preciziei necesare în poziţionarea punctelor reţelei.

10. Reţeaua geodezică de stat (de triangulaţie) – particularităţi.

Reţeaua geodezică de stat este constituită din puncte de triangulaţie geodezică de patru ordine şi din
puncte de poligonometrie. Această reţea se prezintă sub forma unei reţele compacte de triunghiuri
combinate cu patrulatere cu ambele diagonale observate, având scopul ştiinţific principal de
stabilire a formei şi dimensiunilor elipsoidului pământesc. Pe lângă acest scop ştiinţific, valabil
întotdeauna, ea ajută evoluţia tehnică, astfel încât:
a) serveşte ca osatură a hărţii României la scară mică;
b) serveşte ca bază de pornire pentru executarea planurilor cadastrale la scară medie;
c) stă la baza reţelelor de sprijin locale şi de ridicare pentru planuri la scări mari pentru toate
lucrările de urbanism, drumuri, căi ferate, căi navigabile, baraje, canale de irigaţii, etc.
Dezvoltarea generală a impus necesitatea unor planuri la scări din ce în ce mai mari, care necesită
reţele de sprijin din ce în ce mai precise.
Reţeaua de triangulaţie a României, are patru ordine, realizând o densitate medie de 1 punct / 20
km².
a) Reţeaua de ordinul I are punctele dispuse în vârfurile unor triunghiuri, pe cât posibil
echilaterale, asigurând o lungime a laturilor în medie de 25 km în regiunile de munte şi 20 km în
regiunile de şes, densitatea obţinută fiind de 1 punct / 500 km².
În interiorul fiecărui triunghi de ordinul I se introduc punctele de ordinul II, în mod obişnuit trei
puncte, laturile triunghiurilor de ordinul II fiind circa ½ din cele ale triunghiului de ordinul I.
b) Reţeaua de ordinul II are punctele dispuse în vârfurile unor triunghiuri cu laturile de 13 km şi
asigură o densitate de 1 punct / 150 km².
c) Reţeaua de ordinul III se obţine prin îndesirea punctelor în aşa fel încât în interiorul fiecărui
triunghi de ordinul II să avem circa trei puncte de ordinul III.
În cazul reţelei de triangulaţie de ordinul III, laturile triunghiurilor sunt de 8 km
şi asigură o densitate de 1 punct / 50 km². Coordonatele acestor puncte se determină legându-se de
puncte de ordinul II sau de ordinul II şi I.
d) Reţeaua de ordinul IV se obţine introducând în interiorul triunghiurilor de ordinul III, punctele
de ordinul IV astfel încât distanţa între acestea să fie de circa 4 km iar densitatea lor de 1 punct / 20
km². Densitatea de 1 punct / 20 km² este cu totul insuficientă pentru a putea ridica suprafeţele
topografice. Pentru a ne putea apropia cât mai mult de punctele de detaliu şi a putea face ridicarea
suprafeţelor cât mai fidel, se impune mărirea numărului de puncte. Pentru aceasta se realizează
reţele de triangulaţie locală şi reţele de ridicare.

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

4. CARTOGRAFIE
1. Sisteme de coordonate utilizate în cartografie
Cerinţe: definiţie, schiţă - coordonate geografice pe sferă
Coordonatele geografice de pe elipsoid (φ, λ) sunt definite cu ajutorul normalei la elipsoid în
punctul considerat.
 Fig. 1. Coordonate geografice

Se consideră un punct oarecare A pe suprafaţa elipsoidului. Planul ce trece prin axa de

rotaţie PP’ a elipsoidului pământesc şi care conţine punctul A intersectează suprafaţa elipsoidului
după meridianul PAP’.
Latitudinea  a punctului A este unghiul format de normala AA’ la elipsoid în punctul dat cu
planul ecuatorului.
Latitudinea se măsoară de la ecuator spre nord sau spre sud şi ia valori cuprinse între [-90 0,
+900]. Pentru emisfera sudică valorile latitudinilor sunt cuprinse în intervalul [-90 0, 00], iar pentru
emisfera nordică între [00, +900]. La polul nord (PN) latitudinea are valoarea  = +900, la Ecuator 
= 00 iar la polul sud (PS)  = -900.
Longitudinea  a punctului A este unghiul diedru format de planul ce trece prin
meridianul origine cu planul ce trece prin meridianul punctului A.
Ca meridian origine ales în accepţiune internaţională se foloseşte meridianul Greenwich.
Longitudinile se măsoară de la meridianul origine spre vest şi spre est şi au valori cuprinse în
intervalul [-1800, +1800]. Pentru partea vestică valorile sunt cuprinse în intervalul [-1800,00] iar
pentru partea estică între [00, +1800].
Sistemului de coordonate geografice i se asociază o reţea de linii de coordonate formată dintr-o
familie de paralele obţinute pentru  = const. şi o familie de meridiane pentru  = const.

2. Sisteme de coordonate utilizate în cartografie

Cerinţe: definiţie, schiţă - coordonate sferice polare.
Dacă se consideră punctul Q de coordonate 0 şi 0 ca pol al sistemului de coordonate sferice,
poziţia unui punct oarecare de pe suprafaţa sferei se determină cu ajutorul distanţei zenitale z si a
unghiului azimutal A.
 Fig. 2. Coordonate sferice polare

Unghiul azimutul (azimutul) A este este unghiul format de meridianul polului Q0 şi cercul
mare care trece prin punctele Q0 şi B. Azimutul variază de la 0° la 360°.
Distanţa zenitală z este mărimea in grade a arcului de cerc mare Q 0 B, sau este egală cu
mărimea unghiului cu vârful in centrul sferei făcut de razele care trec prin punctele Q0 şi B. Distanţa
zenitală variază de la 0° la 180°.
În funcţie de valoarea φo a polului Q0 al proiecţiei, se obţin trei tipuri de sisteme de coordonate
sferice polare:
- φo=±90o polul Q0 corespunde cu unul din polii geografici şi se va obţine un sistem de coordonate
normale;
- φo=0 ne aflăm pe ecuator, polul Q0 se va afla pe un punct oarecare de pe ecuator şi se va obţine un
sistem de coordonate transversal;
- φo=0-90o Q0 se află între ecuator şi pol şi se va obţine un sistem de coordonate oblic.

3. Deformaţii şi scări
Cerinţe:scara generală, scara locală, deformaţiile distanţelor; suprafeţelor; deformaţii
unghiulare;elipsa deformaţiilor
Scara generală, s0 reprezintă raportul dintre un element liniar de pe elipsoidul pământesc
micşorat de "n" ori, ds şi corespondentul său de pe elipsoidul neredus, ds0.
Scara locală, s este raportul dintre un element liniar de pe hartă, ds' şi corespondentul său de
pe elipsoid dso.
În planul de proiecţie, deformaţiile liniare se studiază cu ajutorul scării. Astfel, modulul de
deformaţie liniară  reprezintă raportul dintre un element liniar infinit mic din planul de proiecţie şi
corespondentul său de pe suprafaţa elipsoidului.
Deformaţia areolară este caracterizată în planul de proiecţie de modulul de deformaţie
areolară.
Datorită faptului că deformaţiile variază de la un punct la altul al planului de proiecţie,
studiul se va face pe domenii infinit mici.
Dacă se consideră dT o arie infinit mică de pe elipsoid şi dT ’ corespondenta sa din planul de
proiecţie, raportul:
dT '
p
dT
reprezintă modulul de deformaţie areolară.
Deformaţiile unghiulare maxime pot fi calculate în funcţie de valorile semiaxelor elipsei de
deformaţii (a şi b).
Prin proiectarea pe o suprafaţă plană sau desfăşurabilă, patratului EFGH îi va corespunde
paralelogramul elementar E’F’G’H’, iar cercului îi va corespunde o elipsă. Această elipsă poartă
denumirea de elipsa deformaţiilor sau indicatricea lui Tissot.
4. Clasificarea proiecţiilor cartografice după natura elementelor care nu se deformează
Cerinţe: tipuri de proiecţii, particularităţi
În funcţie de natura elementelor care nu se deformează există:
 proiecţii conforme- sunt acele proiecţii în care unghiurile nu se deformează, adică
unghiurile măsurate în teren au aceeaşi valoare cu cele din planul de proiecţie.
 proiecţii echivalente - sunt proiecţiile în care se păstrează egalitatea dintre suprafeţele de pe
elipsoid şi cele reprezentate în planul de proiecţie. Rezultă că cele două figuri, oricare ar fi
forma lor, sunt echivalente, adică au aceeşi arie.
 proiecţii arbitrare (echidistante) - sunt acele proiecţii care, după natura deformărilor, nu
aparţin nici celor conforme, nici celor echivalente, întrucât acestea deformează atât
unghiurile, cât şi suprafeţele. Aceste proiecţii au o largă aplicare la întocmirea hărţilor
geografice generale, mai ales când se urmăreşte ca destinaţia acestora să satisfacă
elaborarea hărţilor tematice.

5. Clasificarea proiecţiilor cartografice după aspectul reţelei de meridiane şi paralele

Cerinţe: tipuri de proiecţii, particularităţi
După aspectul reţelei de meridiane şi paralele, proiecţiile se împart în:
 proiecții azimutale – (zenitale) sunt proiecţiile în care meridianele se reprezintă prin linii
drepte, convergente într-un punct, intersectându-se sub unghiuri egale cu diferenţele
longitudinilor corespunzătoare, iar paralelele se reprezintă prin cercuri concentrice, cu
centrul în punctul de convergenţă al meridianelor;
 proiecții cilindrice -
 proiecții conice –
 proiecții pseudoconice – Se aseamănă cu proiecţiile conice (drepte) doar prin
reprezentarea paralelelor ca arce de cercuri concentrice, cu centrul situat pe o dreaptă
care este imaginea meridianului axial. Celelalte meridiane se reprezintă prin linii curbe,
simetrice faţă de meridianul axial;
proiecții policonice - În aceste proiecţii reţeaua normală se reprezintă astfel:
-paralelele se reprezintă prin arce de cercuri excentrice, centrele lor fiind situate pe o dreaptă
care reprezintă imaginea meridianului axial;
-meridianele se reprezintă prin curbe simetrice faţă de meridianul axial;
 proiecții circulare - Sunt acele proiecţii în care imaginile meridianelor şi paralelelor sunt
cercuri. Dintre proiecţiile circulare trebuie amintită proiecţia circulară conformă
Lagrange, în care meridianul axial şi un paralel se reprezintă prin linii drepte, iar restul
meridianelor şi paralelelor se reprezintă prin cercuri. Meridianele sunt simetrice faţă de
meridianul mijlociu.

6. Proiecţia Stereografică 1930 (1933) pe plan unic secant Brașov

Cerinţe: : caracteristici de bază
În anul 1930 s-a hotărât adoptarea, pentru ţara noastră, a unei proiecţii stereografice pe plan unic
secant denumită şi “pe planul secant Braşov”, având ca pol Q 0 (punct central) un punct fictiv
(nematerializat în teren), situat aproximativ la 30 km nord-vest de Braşov.
S-a adoptat elipsoidul de referinţă Hayford orientat pe Observatorul Astronomic Militar din
Bucureşti. În punctul astronomic fundamental s-au facut măurători astronomice pentru determinarea
latitudinii, longitudinii şi azimutului care au fost transmise în reţeaua geodezică de stat.
Proiecţia fiind stereografică rezultă că, din punct de vedere al deformaţiilor, se înscrie în seria
proiecţiilor conforme ceea ce permite ca măsurătorile geodezice efectuate să poată fi prelucrate
direct în planul de proiecţi, după aplicarea prealabilă a unor corecţii de reducere la plan.
Sistemul de axe de coordonate plane stereografic a fost astfel ales încât originea să reprezinte
imaginea plană a polului Q0(0, 0), axa Oy să se gasească pe direcţia nord-sud, cu sensul pozitiv
spre nord, iar axa Ox pe direcţia est-vest, cu sensul pozitiv spre est.
Pentru unele nevoi practice, în scopul de a nu se lucra cu coordonat negative, s-a adoptat o translaţie
a sistemului de axe de coordonate cu 500 000 m spre vest şi respectiv cu 500 000 m spre sud, astfel
că, pentru teritoriul întregii ţări coordonatele plane deveneau pozitive.

7. Reprezentări în proiecţia Stereografică 1970

Cerinţe: condițiile impuse în reprezentări
Reprezentările în proiecția Stereografică 1970 trebuie să satisfacă următoarele condiţii de bază:
1. Să fie conformă;
2. Meridianul o care trece prin punctul central se reprezintă printr-o dreaptă care este şi axă de
simetrie şi axă Ox, iar originea O este imaginea plană a polului Q0;
3. Orice punct situat pe meridianul central o are abscisa;
4. Coordonatele stereografice 1970 calculate în sistemul de axe de coordonate cu originea în centrul
ţării sunt modificate cu + 500 000 m atât pe x cât şi pe y, ceea ce corespunde unei translaţii a axelor
spre sud şi vest.

8. Aspectul reţelei normale în proiecţiile cilindrice drepte

Cerinţe: caracteristici de bază
În proiecţiile cilindrice drepte reţeaua normală este formată din imaginile meridianelor şi
paralelelor. Meridianele se reprezintă printr-o familie de drepte paralele aflate la distanţe
proporţionale cu diferenţele de longitudine, iar paralelele se reprezintă printr-o familie de drepte
perpendiculare pe imaginile meridianelor. Distanţele dintre paralele diferă în funcţie de tipul
proiecţiei.

Fig. 1. Aspectul general al reţelei normale într-o proiecţie cilindrică dreaptă

9. Proiecţia Gauss-Kruger
Cerinţe: prezentare generală și caracteristici de bază
Este o proiecţie conformă (unghiurile se reprezintă în planul de proiecţie fără deformaţii)
Pentru reprezentarea elipsoidului în proiecţia Gauss, acesta se împarte în fuse de la nord la sud,
delimitate de două meridiane marginale. Orice fus are un meridian axial şi longitudinea acestuia, λ0
trebuie precizată faţă de meridianul origine.
 Fig. 1. Fus de 6° in proiecţia Gauss

Fiecare fus are propriul său sistem de axe de coordonate şi se reprezintă separat în planul de
proiecţie Gauss, respectând următoarele condiţii de bază:
- reprezentarea plană este conformă;
- meridianul axial al fusului se reprezintă în plan printr-o linie dreaptă care
se ia ca axă Ox, fiind în acelaşi timp şi axă de simetrie;
- în orice punct de pe dreapta prin care se reprezintă meridianul axial
deformaţitte liniare sunt nule.

10. Proiecţia UTM

Cerinţe: caracteristici de bază ale proiecţiei
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

5. INSTRUMENTE TOPOGRAFICE ŞI METODE DE MĂSURARE

1.Teodolitul - caracteristici, clasificari

Cerinţe: caracteristici generale, clasificare
Teodolitul este un instrument topografic care permite determinarea pe cale optică a distanţelor
dintre puncte (utilizând o miră topografică), precum şi a valorilor unghiurilor orizontale şi verticale.
Părţile sale principale sunt luneta, cercul vertical, cercul orizontal, nivelele şi şuruburile de
orizontalizare.
Teodolitele şi tahimetrele de tip clasic sunt prevăzute cu cercuri gradate din metal şi dispozitive de citire
a unghiurilor cu vernier, microscop cu tambur şi altele, iar cele moderne sunt prevăzute cu cercuri
gradate şi dispozitive de citire a unghiurilor formate din microscop cu reper, cu scăriţă şi altele.
Clasificarea teodolitelor se poate face după mai multe criterii:
- după modul de evoluţie în timp;
- dup ă gradul de precizie oferit la determinarea direcţiilor unghiulare;

Clasificarea teodolitelor după modul de evoluţie în timp:

•Teodolite clasice, care au fost construite la începutul secolului al XVIII-lea. Erau
instrumente voluminoase şi greoaie, cu lunete lungi şi diametre ale limburilor destul de mari pentru
a asigura precizia necesară. Pe teren era necesar să fie rectificate des. Sistemul constructiv, cu
părţile componente la vedere, conducea rapid la ancrasarea câmpului vizual şi a axelor.
•Teodolite moderne (optice) au aproape acelaşi principiu constructiv, dar conţin sisteme
optice interioare care permit realizarea citirilor la cele două cercuri prin intermediul unui microscop
de lectură al cărui ocular se află alături de ocularul lunetei. Datorită acestui sistem de construcţie
teodolitele moderne se mai numesc şi teodolite optice. Teodolitele moderne au apărut la începutul
anilor 1920 şi sunt perfecţionate în continuu până astă zi. Deosebirea de teodolitele clasice constă în
faptul căsunt superioare acestora şi că sunt realizate compact, iar părţile lor componente (limburile
de cristal, prismele de lectură, indecşii, etc.) sunt acoperite de o carcasă de protecţie.
•Teodolite electronice (ultramoderne) au apărut odatăcu deceniul 7 al secolului trecut şi s-au
perfecţionat rapid. Ele conţin un microprocesor care serveşte la afişarea pe un display asemănător
cu cel întâlnit la microcalculatoare (format din cristale lichide) a rezultatelor măsurătorilor, precum
şi a unei serii de elemente calculate automat (lungimea înclinată, diferenţa de nivel, distanţa
orizontală, orientarea, coordonatele, etc.)
Telemetrul electro-optic completat cu funcţiunile unui teodolit a condus la staţia totală
electronică, dotatăcu afişaj digital automat al valorilor măsurate, cu posibilitatea de înregistrare
automată în memorii externe, precum şi cu „tracking”, care oferă avantajul de a afişa direcţiile
orizontale la fiecare secundă şi o nouă valoare a distanţei la fiecare 3 secunde, existând astfel
posibilitatea de a deplasa reflectorul mobil fără a întrerupe vizarea. Realizarea carnetului electronic
de teren permite cuplarea la PC şi la plotter.

Clasificarea teodolitelor după precizie.

Luând drept criteriu de clasificare cea mai mică diviziune ta dispozitivului de citire a
unghiurilor, teodolitele (doar cele moderne şi electronice) sunt:
• De precizie slabă (de şantier), pentru care t≥10c (de exemplu Theo 080 şi Theo 120–Carl
Zeiss Jena, Zeiss Th, Kern DK1, etc).
• De precizie medie (de şantier), pentru care 20cc ≤ t <10c (de exemplu Theo 020 şi Theo
030 Carl Zeiss Jena; Wild T16, Kern K1A şi K1S, Zeiss Th4, Sokkisha T60E, TS20A şi DT6, etc.)
• De precizie (geodezice), pentru care 2cc t < 20cc.
• De înaltă precizie (astronomice), pentru care t ≤ 1cc.
 Preciziile de citire a teodolitelor este dată de valoarea celei mai mici diviziune gravate pe
cercurile orizontale şi verticale şi variază între 1-2 cc – teodolite de înaltă precizie până la 1 c –
teodolite de precizie scăzută.

2.Părţile componente ale teodolitul

Cerinţe: Particularităţi. Părţi componente principale şi auxiliare:

Părţile componente:

1 - luneta teodolitului; 2
- cercul vertical; 3 - axa
de rotatie a lunetei; 4 -
furcile lunetei; 5 -
cercul alidad; 6 - cercul
gradat orizontal
(limbul); 7 - axul
teodolitului; 8 - coloana
tubulara a axului
teodolitului; 9 - ambaza
teodolitului; 10 -
suruburi de calare; 11 -
placa de tensiune a
ambazei; 12 - placa
ambazei; 13 - surub de
prindere (surub
pompa); 14 - dispozitiv
de prindere a firului cu
plumb; 15 - nivela
torica a cercului
orizontal; 16 - nivela sferica a cercului orizontal; 17 - dispozitiv de citire a cercului orizontal; 18 -
surub de blocare a cercului alidad; 19 - surub de blocare a limbului; 20 - surub de blocare a miscarii
lunetei; 21 - ambaza trepiedului;
VV - axa principala a teodolitului (verticala);
OO - axa secundara a lunetei;
NN - directricea nivelei torice;
VsVs - axa nivelei sferice;
Cv - centrul de vizare al teodolitului.
La vizarea unui obiect îndepartat, teodolitul are posibilitate de miscare în jurul axei principale de
rotatie, V-V si posibilitate de miscare a lunetei si cercului vertical într-un plan vertical în jurul axei
orizontale secundare O-O.

3.Axele teodolitului şi condiţiile geometrice

Cerinţe: enumerare, schiţă, tipuri si conditii

În schema de principiu a unui teodolit se disting următoarele axe constructive:

a. Axa principală sau verticală (V-V) este axa ce trece prin centrul limbului, fiind
perpendiculară pe acesta V-V  O - O. În jurul axei V-V se roteşte aparatul în plan orizontal. În
timpul măsurătorilor, axa V-V trebuie să fie verticală, confundându-se cu verticala punctului
topografic de staţie.
b. Axa secundară sau orizontală (O - O) este axa ce trece prin centrul eclimetrului, fiind
perpendiculară pe aceasta (O - OV-V). În jurul axei orizontale O - O, se roteşte luneta împreună
cu eclimetrul în plan vertical.
c. Axa de vizare a lunetei (r-o) este axa ce trece prin centrul optic al obiectivului (C.V.) şi
intersecţia firelor reticulare, care permite vizarea riguroasă a punctelor matematice ale semnalelor
topografice.
Cele trei axe de mai sus sunt concurente în centrul de vizare (C.V.) al lunetei.
 Cv - Cv - axa cercului vertical, perpendicular pe axa secundară O - O.
 Co - Co - axa cercului orizontal, perpendicular prin construcţie pe axa principal V-V.
 N – N - axa (directricea) nivelei torice.
 Vs – Vs - axa nivelei sferice.
4. Verificarea condiţiilor geometrice şi constructive ale teodolitelor
Cerinţe: tipuri de condiţii, etape de rectificare

Condiţiile geometrice pe care trebuie să le îndeplinească cele trei axe ale teodolitului sunt
următoarele:
- axa principală să fie perpendiculară pe axa secundară V-V O-O, pentru ca luneta să se
rotească în plan vertical;
- axa de vizare să fie perpendiculară pe axa secundară r-o O-O, care asigură rotaţia în plan
vertical a lunetei;
- cele trei axe trebuie să se întâlnească într-un singur punct numit punctul matematic al
aparatului.
Condiţiile constructive pe care trebuie să le îndeplinească un teodolit sunt:
- cercurile gradate să fie perpendiculare pe axele lor;
- axele de rotaţie verticală şi orizontală să coincidă cu centrele cercurilor gradate
respective;
- axa de vizare a lunetei trebuie să treacă prin axa verticală de rotaţie a teodolitului;
- mărimile gradaţiilor cercurilor să fie riguros egale;
Neîndeplinirea acestor condiţii implică rectificarea erorilor constate prin determinarea: erorii de
excentricitate a alidadei, eroarea de excentricitate a lunetei.

5. Măsurarea unghiurilor orizontale

Cerinţe: metode, tipuri de dispozitive de citire
Pentru mărirea preciziei de citire a unghiurilor au fost realizate dispozitive de citire, care asigură
estimarea precisă a unei fracţiuni din cea mai mică diviziune de pe cercul gradat, până la nivel de
minute şi secunde.
După principiul de construcţie a dispozitivelor de citire distingem:
 Dispozitive mecanice: vernierul circular;
 Dispozitive optice: microscop cu reper; microscop cu scăriţă; microscop cu coincidenţă;
microscop cu înregistrare fotografică;
 Dispozitive electronice: microscop cu înregistrare internă;
Metode de msurare a unghiurilor orizontale:
- metoda diferenţei citirilor sau simplă - se foloseşte la determinarea unghiului format de
direcţiile către doua puncte;
A A
0 (2 0 0 )
0 C '1
C 1 C 1

 ' "

C 2 C 2
C '2

B B

 = c 1  c2

- metoda repetiţiei - se foloseşte la determinarea cu precizie sporită a unghiurilor izolate,

atunci când pentru măsurători este folosit un instrument repetitor;
c1 c2
c1
c1 A c2 A c3 A
c2 c3 c4
B B B

- se vizează punctul A şi se efectuează citirea CA.

- se vizează punctul B şi se efectuează citirea CB după care se blochează mişcarea
înregistratoare şi se roteşte aparatul înapoi către A;
- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B efectuând
citirea C3B după care se blochează mişcarea înregistratoare şi se roteşte aparatul înapoi
către A;
- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B efectuând
citirea CB şi operaţiile se pot repeta de n ori;
- În final se calculează n valori pentru unghiul orizontal ca diferenţă de citiri, iar valoarea
definitivă a unghiului ωAB va fi media aritmetică a celor n valori calculate.
- metoda seriilor (sau reiteraţiilor) se foloseşte de fiecare dată când se urmăreşte
determinarea mărimii unghiurilor dintr-un punct de staţie în care converg mai multe
vize.
200 A
0
C "1
D C '4 C '1
C4 C " '1
C1

C2
C3 C '2
C '3
B
C

6. Măsurarea unghiurilor verticale

Cerinţe: metode, tipuri de dispozitive de citire
Pentru măsurarea unghiurilor verticale se procedează în felul următor:
 se instalează aparatul în punctul de staţie, se centrează şi se calează;
 se măsoară înălţimea aparatului (notata cu i);
 se vizează semnalul din punctul B, fie la înalţimea aparatului fie la înăţimea s a semnalului, prin
aducerea firului reticular orizontal la unul din cele două repere menţionate mai sus; se citeşte
unghiul vertical la dispozitivul de citire.
lin ia d e v i z a re

s
Z i
  

B
i

  
A
Pentru calculul unghiului de panta prin masurarea unghiului zenital se foloseste relatia:
a = 100g - Z
din care se poate constata ca unghiul de panta este o marime algebrica;
Acesta este pozitiv pentru toate punctele situate deasupra liniei orizontului si negativ pentru toate
punctele situate sub linia orizontului ce trece prin centrul de vizare al unui teodolit instalat într-un
punct de statie. Pornind de la relatia de mai sus, se poate scrie ca:
a1 = 100g - Z1 ;
a2 = Z2 - 300g
iar controlul citirilor se face cu relatia :
Z1 + Z2 = 400g
După poziţia originii diviziunilor cercului vertical, se pot determina, fie unghiuri zenitale,
când originea este îndreptată spre zenit (în sus, pe verticala) fie unghiuri de pantă, dacă originea
este pe direcţia orizontalei ce trece prin centrul de vizare al aparatului.

7.Instrumente de nivelment geometric: cu lunetă, automate, digitale

Cerinţe: tipuri, particularităţi, avantaje
Aparatele folosite în nivelmentul geometric poarta denumirea de nivele, iar principala lor
caracteristica este aceea ca realizeaza orizontalizarea precisa a axei de vizare. Acest lucru este de o
importanta deosebita deoarece la nivelul axei de vizare se fac citirile pe mira.
Dupa modul de orizontalizare a axei de vizare, instrumentele de nivelment se clasifica în :
nivelă rigidă simplă;
nivelă rigidă cu şurub de basculare;
nivelă cu orizontalizare automată a axei de vizare.

1. Nivela rigidă - Se compune din luneta topografică, nivela torică şi sferică, ambaza, şuruburi de
calare şi placa de tensiune. Poate fi dotată obţional cu cerc orizontal gradat.
V
N N'

O r

2- Nivela rigidă cu şurub de basculare - Din punct de vedere al părţilor componente are aceleaşi
componente la care se adaugă şurubul de basculare cu rolul de a înclina fin luneta astfel ca aceasta
să capete o poziţie orizontală. Exemple de astfel de nivele sunt Ni 030 si Ni 004 fabricate de Karl
Zeiss Jena.
Acestor nivele li se poate ataşa un dispozitiv cu plăci plan paralele care permite sporirea
considerabilă a preciziei măsurătorilor până la sutime de milimetru. Pentru aceasta însă este nevoie
să se foloseasca mire de invar.
V
N N '

O r

3. Nivelă cu orizontalizare automată a axei de vizare - tip de instrument ce foloseste pentru

orizontalizarea axei de vizare fenomene fizice cum ar fi pozitia verticala a unui pendul.
Exemple de astfel de nivele sunt Ni 025.
Aceste tipuri de aparate conduc la un randament sporit în lucrarile de teren, dar trebuie avut în
vedere faptul cĂ un compensator nu poate lucra în medii cu vibraţii (hale industriale, căi de
comunicaţie cu trafic intens greu), situaţie în care se vor folosi numai aparate rigide.
V

O r

8.Nivele digitale
Cerinţe: caracteristici generale, tipuri, avantaje
Pentru execuţia reţelelor de nivelment geometric de înaltă precizie şi a măsurării unor deformaţii ale
diferitelor construcţii, s-au realizat, o serie nouă de nivele digitale. În acest scop, s-a implementat în
nivelă un detector electronic integrat, iar mira clasică de nivelment a fost înlocuită cu o miră, care
poartă o riglă codificată. Din punct de vedere principial, valorile culese de pe rigla codificată sunt
sesizate cu o precizie ridicată, analizate de un calculator integrat şi apoi stocate într-o memorie
internă. Se menţionează, că prin utilizarea nivelelor digitale de diferite tipuri constructive: Zeiss,
Wild, Leica şi altele, se ating precizii cuprinse între ± 0,3 mm şi ± 0,7 mm pe kilometru de
nivelment dublu.
Aceste instrumente oferă un randament de lucru foarte ridicat pe teren datorită faptului că permit
înregistrarea automată a citirilor şi realizării unor controale şi calcule intermediare pe teren cu
posibilitatea înregistrării automate a tuturor măsurătorilor efectuate în memoria internă a aparatului
sub formă unor linii de informaţii.
Utilitatea nivelmetrelor electronice nu este diminuată de unele condiţii restrictive legate de refractia
atmosferică, vizibilitate insuficientă, acoperirea a minim 70 mm din stadie (măcar 30 elemente de
cod necesare procesării imaginii), evitarea unei zone libere la capătul stadiei mai mari de 20%.
Stadiile, cuplate cu nivelele numerice, sunt de o construcţie specială: pe o faţă sunt gradate cu
coduri de bare, iar pe cealaltă cu gradaţii obişnuite, centimetrice, fapt ce le sporeşte utilitatea,
întrucât instrumentul poate fi folosit atât ca nivelă digitală, cât şi ca nivelă compensatoare.

9.Staţii totale
Cerinţe: facilităţi, caracteristici generale
Tahimetrele electronice denumite şi staţii inteligente sau staţii totale, reprezintă o generaţie nouă de
aparate care cuprind realizări de vârf ale mecanicii fine, ale electronicii şi ale opticii.
Concepţia constructivă a unui astfel de tahimetru reuneşte în cadrul unei singure unităţi portabile,
de dimensiunile şi aspectul unui teodolit obişnuit, componentele necesare măsurării cu ajutorul
undelor electromagnetice a următoarelor elemente:
- unghiuri orizontale şi verticale;
- distanţe înclinate şi / sau distanţe reduse la orizont;
- coordonate rectangulare relative X şi Y;
- diferenţe de nivel H.
Din punct de vedere practic elementele unghiulare şi liniare menţionate mai sus, se măsoară, între
punctul de staţie şi punctul vizat iar pe baza programului de calcul se determină în teren, distanţele
reduse la orizont, coordonatele relative X, Y şi H şi coordonatele absolute X, Y, H ale punctelor
de drumuire precum şi a punctelor radiate.
Staţiile totale de măsurare dispun de urmatoarele caracteristici/functii:
• Staţiile totale dispun de programe de măsurare complete cu funcţii pentru înregistrarea
datelor şi setarea parametrilor, putând fi utilizate atât în construcţii cât şi în măsurătorile topografice
de precizie;
• Gestiune memoriei - Instrumentul este dotat cu un program de gestiune a memoriei care
permite înregistrarea coordonatelor şi măsurătorilor a 10000 de puncte. Se pot efectua operaţii de
adăugare, ştergere, modificare şi transferul datelor;
• Colectarea automată a datelor - Prin intermediul software-ului de colectare automată a
datelor, se pot înregistra măsurătorile şi coordonatele automat, transferând aceste date între
instrument şi computer pentru a realiza planul digital al zonei măsurate.
• Dispozitiv de măsurare a distanţei uşor şi puternic - Aspectul exterior şi structura interioară
a noului model de staţie totală a fost realizat astfel încât să aibă un design plăcut şi uşor de
utilizat. Astfel dispozitivul EDM este acum mai mic, mai uşor şi mai puternic.
• Programe speciale pentru măsurători - În afara programelor principale de măsurre
(unghiuri, distanţe, calculul coordonatelor), instrumentul este prevăzut cu programe speciale de
măsurare precum REM – determinarea cotelor inaccesibile, Angle Offset, MLM, Staking-out –
trasarea coordonatelor şi unghiurilor setarea unei staţii noi şi alte programe necesare realizării unor
lucrări topografice profesionale.
Un instrument tip staţie totală, este din punct de vedere constructiv, identic cu un teodolit
clasic, pe suprastructura s-a fiind încorporată unitatea electronică cu emiţătorul de unde
electromagnetice, şi este alcătuit din:
- Infrastructura – partea fixă a instrumentului:
 ambaza – care permite fixarea pe trepied;
 şuruburi de ajustare a nivelei sferice şi nivelei torice;
 clema de fixare în ambaza a instrumentului;
 nivela sferică.
Suprastructura – partea mobilă a instrumentului care se poate rotii în jurul axei principale
(verticale) a instrumentului:
 conectorul interfaţei electronice;
 panoul de comandă al instrumentului – partea electronică constituită din tastatură cu funcţii
numerice şi alfanumerice şi display-ul (ecranul) de vizualizare a elementelor măsurate;
 nivela torică a instrumentului;
 şurub pentru mişcarea fină pe orizontală şi verticală;
 şurub pentru blocarea mişcării pe orizontală şi verticală a instrumentului;
 marcajul ce indică punctul central de intersecţie al axelor – verticală cu cea orizontală;
 luneta staţiei totale.
Valorile mărimilor căutate rezultă prin intermediul timpilor de propagare necesari semnalelor de
măsurare să parcurgă spaţiul dintre capetele distanţei ce urmează a fi măsurată.

10.Automatizarea procesului de măsurare cu staţia totală

Cerinţe: caracteristici, avantaje, părţi componente
Dezvoltarea continuă a tehnologiei privind construcţia şi funcţionarea acestor instrumente a făcut ca
tahimetrele electronice să reprezinte astăzi instrumentele geodezice cele mai des folosite în practica
curentă.
Evoluţia acestora, în special a părţii electronice, a condus în timp la utilizarea denumirii de staţie
totală, care pe lângă funcţia de măsurare a elementelor caracteristice (distanţe, direcţii orizontale,
unghiuri verticale, diferenţe de nivel), oferă o serie de caracteristici care au definit-o sub conceptul
de staţie totală, şi anume:
- oferă o serie de controale şi calcule realizabile direct pe teren (avertizarea automată atunci când
instrumentul se decalează, prelucrarea şi afişarea coordonatelor punctelor supuse ridicării
topografice, prelucrarea automată a măsurătorilor şi oferirea unor mărimi determinate în mod
indirect);
- stocarea automată a datelor măsurate în memoria internă proprie a instrumentului;
- transferul automat al inventarului de date în unităţile periferice (calculatoare) de prelucrare;
- dotarea cu diferite programe de calcul specifice unor tipuri de lucrări din domeniul topografiei,
topografiei inginereşti;
- prelucrarea automată a datelor măsurate şi afişarea valorilor cele mai probabile a mărimilor
căutate cât şi mărimea erorilor maxime admisibile în determinările realizate;
- transformarea şi afişarea datelor prelucrate în format grafic (CAD) prin poziţionarea şi
reprezentarea într-un sistem de proiecţie a punctelor ce definesc detaliile din teren.

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

6. CADASTRU
1.Definiţia, obiectul şi scopul cadastrului general.
Cerinţe: enunţare definiţie cadastru general, scop şi obiectul de activitatea al cadastrului.
Legea nr. 247/2005, Titlul XII, a modificat Legea nr. 7/1996, care introduce o nouă definiţie
a cadastrului general, astfel:
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării.
Entităţile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcţia şi proprietarul. Prin imobil
se înţelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi
proprietar. Prin parcelă se înţelege suprafaţa de teren cu aceeaşi categorie de folosinţă.
Sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca finalitate înscrierea în registrul de
publicitate imobilară.
Obiectul cadastrului general îl constituie fondul funciar al întregii ţări, adică totalitatea
terenurilor din unităţile administrativ-teritoriale comunale, orăşeneşti, municipale, în limitele
teritoriului de stat, indiferent de categoria de folosinţă, de destinaţia economică sau de domeniul
public sau privat din care fac parte şi de proprietarii acestora.
Parcela de teren are o singură categorie de folosinţă şi un proprietar.
Mai multe parcele alăturate, care aparţin aceluiaşi proprietar, formează imobilul, în sens
cadastral.
Cadastrul are drept scop să rezolve probleme precum:
a) stabileşte prin metode matematice topografice sau fotogrammetrice poziţia, configuraţia
şi întinderea imobilelor (terenuri cu sau fără construcţii);
b) identifică proprietarii imobilelor şi stabileşte situaţia juridică a imobilelor prin sistemul de
publicitate imobiliară al cărţilor funciare;
c) constituie unul din mijloacele prin care statul garantează dreptul de proprietate al
persoanelor;
d) facilitează şi susţine circulaţia juridică a imobilelor pe piaţa imobiliară;
e) susţine acordarea creditului agricol;
f) efectuează alipiri sau dezmembrări de terenuri, rectificări de hotare etc.;
g) identifică categoriile de folosinţă a terenurilor;

2.Domenii şi activităţi care participă la realizarea cadastrului.

Cerinţe: enumerarea domeniilor care participă la realizarea cadastrului.
Se disting trei domenii de activităţi care participă la realizarea cadastrului:
a) domenii de bază sau de sprijin: geodezia, topografia, fotogrammetria, cartografia;
b) domenii de colaborare şi de completare: informatica, dreptul civil, pedologia, cunoştinţe
economice privind evaluarea şi impozitarea imobiliară;
c) domenii auxiliare sau ajutătoare: amenajarea teritoriului, urbanism, îmbunătăţiri
funciare, organizarea teritoriului agricol, amenajarea pădurilor, protecţia mediului etc.

3.Funcţiile cadastrului general. Funcţia tehnică. Funcţia economică.Funcţia juridică.

Cerinţe: scop şi particularităţi.
Funcţiile cadastrului general sunt definite de Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.
7/1996, modificată şi republicată.
Funcţia tehnică a cadastrului general are un aspect cantitativ, în sensul că se realizează
prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor
terenurilor pe destinaţii, categorii de folosinţă şi pe proprietari, precum şi ale construcţiilor.
Functia tehnica a cadastrului se realizează prin operaţiuni geodezice, topografice,
fotogrammetrice şi cartografice care, prin metode specifice, stabilesc cu precizie amplasamentul,
forma, poziţia, dimensiunile şi întinderea imobilelor şi ale parcelelor de teren, cu sau fără
construcţii edificate pe el. Rezultatele operaţiunilor geodezice, topografice, fotogrammetrice şi
cartografice sunt concretizate în planuri cadastrale care se sprijină, în realizarea lor, pe reţeaua
geodezică a ţării, şi în registre cadastrale specifice cadastrului.
 Planul cadastral este un derivat din planul topografic de bază având aceleaşi scări uzuale,
dar conţine numai elementele planimetriei şi este echipat cu atributele specifice cadastrului.

Funcţia economică a cadastrului are un aspect calitativ, care evidenţiază elementele

tehnice necesare stabilirii valorii de impozitare a imobilelor şi calculării impozitelor asupra
veniturilor realizate din tranzacţii imobiliare.
În cadrul funcţiei economice a cadastrului se evidenţiază valoarea economică cadastrală a
imobilelor, potrivit legii. Valoarea economică a terenurilor şi construcţiilor se stabileşte prin metode
specifice fiecărei categorii de cadastru, prin aprecierea lor economică, care pune în evidenţă
diferenţierea capacităţii de a produce venit economic a terenurilor sau construcţiilor.

Funcţia juridică a cadastrului general se realizează prin identificarea proprietarului pe

baza actului de proprietate şi prin înscrierea în cartea funciară.
În cadrul lucrărilor de cadastru general se identifică proprietarii imobilelor inventariate.
Potrivit prevederilor Legii cadastrului si publicitaţii imobiliare nr. 7/1996, modificată şi
republicată, pe baza lucrărilor cadastrului general, cu laturile sale tehnică şi economică, se
întocmesc cărţile funciare, care reprezintă un sistem real de publicitate imobiliară, în care se înscriu
drepturile reale de proprietate şi sarcinile proprietarului în legătură cu imobilul în cauză.

4. Fondul funciar al României (definiţie şi importanţă);

Cerinţe: clasificarea terenurilor pe categorii de folosinţă.
Fondul funciar al întregii ţări reprezintătotalitatea terenurilor din unităţile administrativ-
teritoriale comunale, orăşeneşti, municipale, în limitele teritoriului de stat, indiferent de categoria
de folosinţă, de destinaţia economică sau de domeniul public sau privat din care fac parte şi de
proprietarii acestora.
Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.
Inventarierea terenurilor se realizează grafic prin reprezentarea pe planuri la scări
convenabile a elementelor care se evidenţiază în cadastru, şi analitic prin fişe şi registre de
evidenţă tehnică, economică şi juridică în care se înregistrează date despre situaţia terenurilor şi
construcţiilor inventariate.
Categoria de folosinţă a terenului, naturală sau artificială (determinată de acţiunea
omului), este principala unitate de clasificare a folosinţelor terenurilor, individualizată printr-un
cod şi constituie un atribut cadastral al parcelei.
Există două grupe de folosinţe, cu câte cinci categorii de folosinţe, astfel:
A) Grupa folosinţelor agricole care cuprinde terenurile agricole cu categoriile de folosinţă:
arabil, păşuni, fâneţe, vii, livezi.
B) Grupa folosinţelor neagricole care cuprinde terenurile neagricole: păduri şi alte terenuri
cu vegetaţie forestieră, terenuri cu ape şi ape cu stuf, drumuri şi căi ferate, terenuri cu construcţii
curţi şi alte folosinţe, terenuri degradate şi neproductive.

5.Planul cadastral.
Cerinţe: Definiţie, conţinut şi scară.
Planul cadastral de bază este un derivat din planul topografic de bază, obţinut prin
extragerea elementelor de planimetrie din planul topografic de bază, şi apoi echipat cu date
(atribute) cadastrale.
Indiferent de metodele prin care se realizează, planurile cadastrale de bază trebuie să aibe
următorul conţinut:
a) Liniile de delimitare a teritoriului administrativ şi a localităţilor, punctele de hotar şi
numerele de ordine ale acestora.
b) Liniile de delimitare ale tuturor sectoarelor cadastrale (tarlale sau cvartale), toate punctele
cu numerele care le definesc şi numărul de ordine şi denumirea adoptată, în interiorul conturului
fiecărui sector cadastral.
c) Liniile care delimitează fiecare imobil şi fiecare parcelă de teren, din intravilan şi din
extravilan, cu scrierea numărului cadastral al imobilului şi a categoriei de folosinţă şi a numărului
cadastral dat parcelei.
 Pe planul cadastral de bază se reprezintă:
- Baza geodezică
- Hotarele comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene sau frontiera de stat
- Localităţile, clădirile şi curţile
- Construcţiile tehnico-industriale şi instalaţiile
- Reţelele de comunicaţii
- Hidrografia şi construcţiile hidrotehnice
- Categoriile de folosinţă a terenului
- Inscripţii în cadrul planului cadastral şi în extracadrul acestuia

Scara planului cadastral de bază se stabileşte în funcţie de densitatea detaliilor topografice

şi dimensiunile minime ale acestora, de importanţa economică a zonei.
Scările uzuale la care se întocmesc planurile cadastrale de bază sunt:
a) în zonele de şes: scara 1:2000 sau 1:5000 pentru extravilanul întregului teritoriu
administrativ, scara 1:1000 sau 1:500 pentru intravilanele localităţilor urbane şi scara 1:2000 sau
1:1000 pentru intravilanele localităţilor rurale.
b) în zonele de deal: scara 1:2000 pentru extravilanul întregului teritoriu administrativ, iar
pentru intravilane scara 1:1000 sau, după caz, scara 1:2000.
Planurile cadastrale de bază se redactează în proiecţia Stereografică 1970.

6.Lucrări de achiziţionare a datelor cadastrale

Cerinţe: identificarea proprietarilor şi a situaţiei juridice a imobilelor, înregistrarea construcţiilor
după destinaţii.
Lucrările de culegere în teren a datelor cadastrale constau în:
- identificarea amplasamentului şi limitelor imobilelor şi parcelelor componente
(categoriilor de folosinţă ale acestora);
- identificarea construcţiilor cu caracter permanent;
- identificarea proprietarilor sau a titularilor altor drepturi reale asupra imobilelor;
- identificarea actului sau faptului juridic în temeiul căruia este folosit imobilul.
Identificarea proprietarului constă în înregistrarea persoanei sau persoanelor fizice ori
juridice care deţin un titlu de proprietate asupra imobilului.
Identificarea şi consemnarea categoriilor de folosinţă se face pentru fiecare imobil şi
parcelă din imobil, iar datele se înscriu în fişa datelor cadastrale primare, avându-se în vedere
semnificaţiile simbolurilor literale (codurilor).
Identificarea categoriilor de folosinţă se poate face fie ca o lucrare separată, fie concomitent
cu lucrările destinate realizării planului cadastral, adică odată cu executarea măsurătorilor de teren
sau a descifrării topo-cadastrale a fotogramelor aeriene pentru executarea de noi planuri cadastrale.
Simbolurile literale (codurile) care arată categoriile de folosinţă se scriu şi pe schiţele
întocmite pentru fiecare imobil sau grup de imobile.
Pe planurile cadastrale, simbolurile categoriilor de folosinţă se înscriu în mijlocul conturului
parcelei, în faţa numărului cadastral (potrivit practicii de până acum) sau sub acesta (potrivit noilor
prevederi ale normelor tehnice de cadastru general), cu litere având corpul de scriere înclinat cu
înălţimea de 3 mm.
Înregistrarea construcţiilor după destinaţii
Înregistrarea construcţiilor cu caracter permanent se face, de regulă, odată cu operaţiunea de
identificare a categoriilor de folosinţă a terenurilor, folosindu-se drept criterii de departajare
destinaţia.
Destinaţiile construcţiilor se înregistrează şi se codifică astfel:
- construcţii de locuinţe
- construcţii administrative şi social-culturale
- construcţii industriale şi edilitare
- construcţii-anexă

7.Modul de întocmire a registrelor cadastrale

Cerinţe: Registrul cadastral al imobilelor. Indexul alfabetic al proprietarilor. Registrul
cadastral al proprietarilor.
Documentele tehnice ale cadastrului general sunt:
a) Registrele cadastrale (documentaţia scriptică a cadastrului general):
1) registrul cadastral al imobilelor;
2) indexul alfabetic al proprietarilor;
3) registrul cadastral al proprietarilor.
b) Planul cadastral şi anexele la Partea A.I a cărţilor funciare (documentaţia grafică a
cadastrului general).
Registrul cadastral al imobilelor conţine situaţia tuturor imobilelor din cuprinsul unei
unităţi administrativ-teritorial în ordinea numerotării cadastrale şi se întocmeşte separat pentru
intravilan şi pentru extravilan.
Indexul alfabetic al proprietarilor face legătura între registrul cadastral al imobilelor şi
registrul cadastral al proprietarilor.
Registrul cadastral al proprietarilor conţine partidele cadastrale ale fiecărui proprietar, în
care sunt înscrise toate suprafeţele de teren ale imobilelor, din intravilanul sau din extravilanul
teritoriului adminstrativ pentru care se întocmeşte cadastrul general.
Conţinutul registrelor cadastrale este precizat în anexele la “Normele tehnice pentru
introducerea cadastrului general” aprobate de ANCPI

8.Regimul juridic al proprietăţii

Cerinţe: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia.
Dreptul de proprietate este dreptul real care conferă titularului atributele de posesie,
folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea
lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.
Posesia (uzus) constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul care îi aparţine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Folosinţa (fructus) conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând
sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.
Dispoziţia (abuzus) este prerogativa titularului dreptului de proprietate de a înstrăina
bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziţie juridică)
sau de a dispune de substanţa bunului (de a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea
reglementărilor în vigoare.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate
Uneori dreptul de proprietate se exercită, în ce priveşte posesia si folosinţa, prin intermediul
altei persoane decât proprietarul. Proprietarul încredinţează unele bunuri ale sale prin acte de
autoritate, sau după caz, pe temeiul unor acte si fapte juridice civile, unei persoane fizice sau
juridice, în vederea punerii lor în valoare. Persoanele care primesc bunurile dobândesc asupra lor,
fie un drept personal, fie un drept real principal.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale derivate din
dreptul de proprietate privată, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului.
Potrivit Codului civil în vigoare există următoarele drepturi reale principale derivate din
dreptul de proprietate:
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie.
Dreptul de uzufruct este un drept real principal derivat, cu cracter temporar, asupra
bunului sau bunurilor ce aparţin altei persoane (nudul proprietar), care conferă titularului său,
numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a
le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, drept real în temeiul căruia o
persoană poate folosi un bun aparţinând altei persoane, bun de la care poate trage numai acele
foloase (fructe) necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi familiei sale.
Dreptul de abitaţie este, de asemenea, o varietate a dreptului de uzufruct, este dreptul real
al unei persoane de a locui împrenă cu familia, chiar dacă nu a fost căsătorită la timpul cănd i s-a
dat acest drept, pe toată viaţa sa o locuinţă care este proprietatea altei persoane.
 Dreptul de superficie dreptul real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate,
care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe terenul proprietatea altei persoane, teren asupra căruia
superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
Dreptul de servitute constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea
unui imobil având alt stăpân.
Servitutea este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui
imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond servit sau
dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.

9.Publicitatea imobiliară în România

Cerinţe: Definiţie şi consideraţii generale.
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a celorlate drepturi reale care se
transmit, se constitue, se modifică sau care, după caz, se sting şi se radiază, ca urmare a actelor şi
faptelor juridice referitoare la un bun imobil.
Astfel publicitatea imobiliară reprezintă modalitatea juridică prin care se realizează şi
garantează securitatea operaţiunilor juridice privitoare la imobile.
În sistemul publicităţii imobiliare prin cărţi funciare funcţia juridică a cadastrului general
este, parţial, transferată cărţilor funciare, care înainte de întabularea proprietarului bunului imobil
cercetează, prin registratorul de carte funciară, legalitatea actelor şi faptelor juridice pe care se
întemeiază dreptul de proprietate al persoanelor fizice sau juridice.
Cadastrul general şi cartea funciară se completează reciproc. Datele tehnice-cantitative şi
economice-calitative ale cadastrului servesc ca bază tehnico-economică pentru întocmirea cărţilor
funciare, care reprezintă sistemul real de publicitate imobiliară. La rândul lor cărţile funciare,
întreţinute la zi cu toate schimbările ce se produc prin alipiri, desmembrări, etc., dar şi cu toate
transcrierile drepturilor de proprietate, servesc pentru ţinerea la zi a cadastrului general.

10.Cartea funciară
Cerinţe: părţile şi conţinutul cărţilor funciare, înscrierile care se fac în cartea funciară.
Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea
persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ-teritorială: comună,
oraş, municipiu.
Cărţile funciare reprezintă un sistem de publicitate imobiliară real şi complet a drepturilor
reale imobiliare. Cărţile funciare sunt un sistem de publicitate real întrucât se bazează pe
identitatea topografică a bunurilor, şi sunt un sistem complet deoarece realizează publicitatea
integrală a transmiterii bunurilor imobile.
Cartea funciară este compusă din: titlu şi trei părţi: A, B şi C.
Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea unităţii administrativ-
teritoriale în care este situat imobilul.
A. Partea I (Foaia de avere) cuprinde descrierea imobilului cu indicarea numărului de
ordine şi a numărului cadastral al imobilului conform numerotării imobilelor din planul cadastral,
suprafaţa, împreună cu Anexa la Partea A , care cuprinde planul imobilului cu vecinătăţi,
geometria parcelei, descrierea imobilului, inventarul de coordonate.În antet se menţionează
numărul cărţii funciare, ca şi în partea A.
B. Partea a II-a (Foaia de proprietate) cuprinde înscrieri privitoare la proprietate, adică
privind dreptul de proprietate şi documentele pe care se întemeiază acesta. În antet se
menţionează numărul cărţii funciare, ca în partea A.
În această parte se face:
- menţionarea înscrisului pe care se întemeiază proprietatea, transmiterea proprietăţii,
modificarea sau stingerea dreptului asupra întregului imobil sub forma proprietăţii exclusive, comune
în devălmăşie sau indivize;
- faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile
privitoare la proprietate;
- servituţile constituite în folosul imobilului înscris în Partea A;
 - orice modificări, îndreptări sau însemnări, fapte juridice care determină apariţia,
modificarea sau stingerea drepturilor reale ce se înscriu în Partea B şi drepturile personale sau alte
raporturi juridice, acţiunile referitoare la proprietate, precum şi modificările, îndreptările sau
însemnările cu referire la titlu din Partea A sau B.
C. Partea a III-a (Foaia de sarcini) cuprinde înscrieri privitoare la sarcini, adică sarcinile
ce revin proprietarului sau imobilelor (drepturi reale principale - dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate: uzufruct, uz, abitaţie, servituţi în sarcina imobilului, superficie şi drepturi reale
accesorii-ipoteci, privilegii, precum şi fapte juridice, drepturi personale referitoare la drepturile
reale înscrise în această parte, urmăriri imobiliare etc.) cu privire la imobilele înscrise în Partea
A. În antet se menţionează numărul cărţii funciare, ca în partea A.
Orice schimbare adusă vreunei înscrieri în cartea funciară se evidenţiază prin sublinierea
vechii înscrieri şi prin trecerea în rubrica observaţii a numărului de ordine sub care s-a operat noua
înscriere.

11.Înscrierile care se fac în cartea funciară.

Înscrierile în cartea funciară sunt de trei feluri:
- întabularea;
- înscrierea provizorie;
- notarea.

Întabularea este înscrierea prin care se strămută, constituie, modifică sau stinge un drept
real cu titlu definitiv de la data înregistrării cererii de înscriere. Întabularea este înscriere definitivă
întrucât ea nu necesită justificări ulterioare. În cazul întabulării înscrierea drepturilor se face pe baza
unor acte care îndeplinesc toate condiţiile legale sau pe baza unor hotărâri judecătoreşti. Condiţiile
ce trebuie să le îndeplinească înscrisul original în vederea întabulării sunt:
- îndeplineşte cerinţele de validitate ale actului juridic ce cuprinde;
- are deplină putere doveditoare potrivit dreptului comun;
- arată numele părţilor;
- individualizează imobilul sau dreptul tabular asupra căruia se face înscrierea şi arată
dreptul ce urmează să fie înscris sau radiat;
- este însoţit de o traducere legalizată dacă nu este întocmit în limba română.

Înscrierea provizorie este înscrierea care strămută, constituie, modifică sau stinge un drept
real afectat de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească nu este definitivă şi
irevocabilă. Înscrierea provizorie apare ca o înscriere condiţionată, deoarece efectele ei sunt
condiţionate de producerea justificării sau a unui fapt ulterior.
În cazul înscrierii provizorii, actul în temeiul căruia se cere înscrierea nu îndeplineşte toate
condiţiile cerute pentru întabulare sau se face înscriere provizorie pe baza unei hotărâri judecătoreşti
nedefinitive, care poate fi atacată pe cale ordinară sau prin recurs. Nejustificarea unei înscrieri
provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut
condiţionat de justificarea acesteia.

Notarea este înscrierea care are drept scop de a face opozabile terţelor persoane drepturile
personale, faptele sau alte raporturi juridice în legătură cu drepturile înscrise în cartea funciară, fie
alte scopuri prevăzute de lege.
Radierea înscrierii dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale se face în temeiul
actului care exprimă consimţământul titularului la stingerea lor, cu excepţia drepturilor care se sting
la împlinirea termenului menţionat în înscriere sau a drepturilor viagere care se sting prin moartea
titularului lor

12.Succesiunea etapelor de introducere a cadastrului general într-o unitate administrativ

teritorială.
Cerinţe: enumerarea operaţiunilor şi prezentarea pe scurt a conţinutului fiecărei operaţii în parte.
1. Documentarea.
- căutarea, identificarea, cercetarea şi analiza tuturor documentelor de cadastru general, planuri
topografice şi cadastrale care există pentru teritoriul ce va fi cadastrat.
2. Recunoaşterea terenului.
Se parcurge terenul din teritoriul admnistrativ de cadastrat, cu planul cadastral vechi în mână, dacă
acesta există, şi se consemnează principalele probleme observate.
3. Întocmirea proiectului tehnic de ansamblu şi a proiectului tehnic de execuţie a lucrărilor de
cadastru.
Pe baza constatărilor făcute pe teren, a analizei lucrărilor existente şi a mărimii şi complexitătii
teritoriului se stabilesc:
- lucrările geodezice, topografice şi cadastrale care trebuie realizate şi se evaluează volumul lor;
- se stabileşte scara planului cadastral şi precizia necesară a măsurătorilor şi calculelor;
4. Delimitarea cadastrală a hotarelor teritoriului admininistrativ şi a limitelor intravilanelor
componente.
- se indentifică punctele de hotar administrativ si de limite ale intravilanelor localităţilor
componente;
- se materializează cu borne cadastrale punctele de hotar;
- se determină topografic hotarul teritoriului administrativ şi limitele intravilanelor localităţilor
componente;
5. Determinarea punctelor de îndesire a reţelei geodezice de sprijin.
se asigură densitatea de puncte geodezice necesare pentru efectuarea ridicărilor topografice sau
reperajului fotogrammetric.
6. Măsurarea topografică a elementelor de planimetrie şi de relief din teren.
Se determină poziţia, forma şi dimensiunile parcelelor şi alte date topografice necesare pentru
întocmirea planului cadastral şi calculul suprafeţelor;
7. Prelucrarea datelor de măsurători topografice din teren.
8. Întocmirea originalului de teren al planului cadastral (planul topografic).
- pe baza noilor măsurători sau
- prin derivare din planul topografic de bază.
9. Înregistrarea categoriilor de folosinţă a terenurilor şi identificarea proprietarilor acestora.
10. Numerotarea cadastrală. Se numerotează pe planul cadastral:
- sectoarele cadastrale (grupuri de tarlale sau cvartale);
- imobilele şi parcelele de teren.
11. Calculul suprafeţelor.
Se calculează analitic din coordonatele x,y ale punctelor de contur suprafeţele:
- teritoriului administrativ;
- sectoarelor cadastrale;
- tarlalelor sau cvartalelor;
- imobilelor;
- parcelelor de teren cu categorii de folosinţă distincte din cuprinsul unui imobil.
12. Încărcarea fişierelor de date şi organizarea bazei de date a cadastrului general al teritoriului
unităţii administrativ-teritoriale
13. Întocmirea şi editarea registrelor cadastrale.
Registrele cadastrale care se întocmesc sunt:
- registrul cadastral al imobilelor (parcelelor);
- indexul alfabetic al proprietarilor cu domicilul acestora;
- registrul cadastral al proprietarilor.
14. Cartoeditarea planurilor cadastrale de bază.
- completarea şi finisarea planului cadastral de bază cu tot conţinutul şi inscripţiile necesare.
- multiplicarea planului cadastral de bază în numărul de exemplare necesar.
15. Întocmirea şi cartoeditarea planului cadastral de ansamblu al teritoriului unităţii
administrativ-teritoriale.
- extragerea datelor de cadastru si generalizarea lor pentru reprezentarea la scara planului cadastral
de ansamblu.
- multiplicarea planului cadastral de ansamblu în numărul de exemplare necesar.
16. Verificarea, recepţia şi aprobarea lucrărilor de cadastru general.
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU
 7. SISTEME INFORMATIONALE CADASTRALE ŞI
LEGISLAŢIE CADASTRALĂ

1. Sistem informaţional specific fondului imobiliar

Cerinţe: scopul lucrărilor de cadastru imobiliar, date şi informaţii specifice cadastrului imobiliar,
operaţiuni în lucrările de cadastru imobiliar.
Cadastrul imobiliar sau sistemul informaţional specific domeniului imobiliar se defineşte
ca fiind subsistem al cadastrului general de inventariere şi evidenţă sistematică, sub aspect tehnic
şi economic, a terenurilor şi construcţiilor din intravilanul localităţilor.
Date şi informaţii specifice cadastrului imobiliar
Sectorul cadastral reprezintă unitatea de suprafaţă definită de elemente liniare stabile
(şosele, străzi, ape, canale, căi ferate, limita intravilanului etc.) în interiorul căruia sunt situate
unul sau mai multe imobile.
Corpul de clădire este partea componentă a unei clădiri delimitată după criterii.
Documentul de bază al cadastrului imobiliar este "Fişa bunului imobil", care are următorul
conţinut:
- identificarea corpului de clădire;
- identificarea proprietarului sau deţinătorului corpului de clădire;
- suprafaţa construită la sol şi suprafaţa construit-desfăşurată;
- informaţii privind echiparea edilitară;
- date constructive despre corpuri de clădiri şi anexe.
Tipul de proprietate se stabileşte în raport cu titularul dreptului de proprietate, pe baza
actelor pe care acesta le posedă, pentru fiecare corp de clădire în parte. Datele cu privire la
proprietari se referă la: categoria proprietăţii; modul de deţinere; numele şi prenumele
proprietarului; adresa; codul numeric al persoanei, extras din actul de identitate, sau codul SIRUES
pentru persoanele juridice ; cota indiviză;
Operaţiuni în lucrările de introducere a cadastrului imobiliar
1. Documentare asupra lucrărilor şi materialelor existente în zonă;
2. Recunoaşterea terenului;
3. Proiectarea lucrărilor de cadastru imobiliar;
4. Delimitarea intravilanului localităţilor;
5. Executarea măsurătorilor topografice cadastrale în localităţi;
6. Achiziţionarea datelor cadastrale despre terenuri, construcţii şi proprietari;
7. Întocmirea planului topografic şi a planului cadastral;
8. Numerotarea cadastrală;
9. Calculul suprafeţelor;
10. Întocmirea registrelor cadastrale şi a fişelor cadastrale ale bunurilor imobile;
11. Verificarea, recepţia şi avizarea lucrărilor de cadastru imobiliar

2. Sistem informaţional specific fondului terenurilor agricole

Cerinţe: consideraţii generale, etape în lucrările de introducere a cadastrului agricol, comasarea
terenurilor agricole.
Cadastrul agricol sau sistemul informaţional specific fondului terenurilor agricole
constituie subsitem al cadastrului, care inventariază şi evidenţiază terenurile agricole sub aspectul
caracteristicilor tehnice şi economice în scopul exploatării raţionale a acestora, a consolidării şi
dezvoltării fondului agricol.
Categoriile de teren reprezintă o unitate teritorială în care sunt cuprinse suprafeţe de teren cu
caracteristici asemănătoare, cvasi-omogene de sol, relief, hidrologie, litologie etc. În raport cu
criteriile prezentate mai sus, terenurile se clasifică în cinci grupe mari de categorii de terenuri;
- terenuri normale;
- terenuri degradate;
- terenuri amenajate şi ameliorate;
- terenuri în pantă;
- categorii de terenuri după rezistenţa la arat.
 Terenuri normale sunt terenurile cu soluri fertile fără procese de degradare: excese de
apă, sărăturare, aciditate, eroziune, alunecări etc.
Terenuri degradate sunt acele terenuri care prezintă diverse procese de degradare,
negative în evoluţia solului, a căror capacitate de producţie este în scădere în funcţie de stadiul
procesului de degradare.
Etapele succesive în introducerea cadastrului agricol
1) Documentarea cu privire la lucrările de cadastru general, de specialitate agricol
2) Recunoaşterea terenului, a hotarelor teritorial-administrative şi a limitelor intravilanelor, stabilite
în cadastrul general;
3) Identificarea şi materialzarea pe teren a hotarelor unităţilor agricole
4) Identificarea limitelor terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice;
5) Stabilirea categoriilor de terenuri, pe diferite criterii de clasificare care interesează pe
beneficiarul cadastrului de specialitate agricol, precum şi a subcategoriilor de folosinţă;
6) Efectuarea măsurătorilor topografice necesare pentru delimitarea, poziţionarea şi determinarea
întinderii (latura cantitativă a cadastrului agricol) a categoriilor de terenuri şi subcategoriilor de
folosinţă identificate (latura calitativă a cadastrului agricol).
7) Întocmirea sau, după caz, reambularea planului cadastral
8) Numerotarea cadastrală a unităţilor teritoriale-calitative determinate, cu respectarea şi
conservarea numerotării cadastralui general.
9) Calculul suprafeţelor unităţilor teritoriale determinate.
10) Întocmirea registrelor cadastrale specifice: registrul cadastral al parcelelor, indexul alfabetic al
proprietarilor, registrul cadastral al proprietarilor, registrul situaţiilor centraalizatoare precum şi a
fişelor specifice cerute de normele tehnice şi metodologice de cadastru agricol.
11) Bonitarea şi clasificarea terenurilor agricole pe clase de calitate, pe parcele, categorii şi
subcategorii de folosinţe şi proprietari.
Comasarea terenurilor agricole reprezintă o operaţiune cadastrală complexă, cu caracter
tehnic, economic şi juridic, prin care se realizează reorganizarea teritorială a proprietăţilor de
terenuri agricole, de obicei arabile, în scopul grupării parcelelor cu suprafeţe mici şi răspândite în
teritoriu, în scopul creării unor exploataţii agricole eficiente economic.

3. Sistem informaţional specific fondului reţelelor edilitare

Cerinţe: obiectul şi obiectivele cadastrului edilitar, etapele de realizare a lucrărilor cadastrului
reţelelor edilitare.
Cadastrul edilitar sau sistemul informaţional specific reţelelor edilitare este partea
cadastrului fondului urban care se ocupă cu inventarierea şi evidenţa sistematică a reţelelor şi
dotărilor edilitare subterane şi supraterane din perimetrul intravilanului unei localităţi, atât sub
aspect tehnic, cât şi sub aspect calitativ, precum şi cu efectuarea lucrărilor de întreţinere şi de
actualizare.
Obiectivele cadastrului reţelelor edilitare urmăresc stabilirea procedeelor, metodelor,
tehnicilor şi mijloacelor care să asigure şi să definească din punct de vedere tehnic, economic şi
juridic, sfera, conţinutul şi produsele:
- cadastrului general în localităţi;
- cadastrului reţelelor edilitare;
- sistemelor informatice ale teritoriului care au la bază date despre reţelele edilitare.
Etapele de realizare a lucrărilor de cadastru al reţelelor edilitare
Organizarea şi desfăşurarea lucrărilor la introducerea cadastrului reţelelor edilitare se
realizează în funcţie de documentaţia care se preia de la cadastrul general. Pot fi întâlnite două
situaţii:
- când lucrările pentru introducerea cadastrului reţelelor edilitare se desfăşoară concomitent
cu lucrările pentrru cadastrul general;
- când lucrările pentru introducerea cadastrului reţelelor edilitare se desfăşoară după
lucrările pentru cadastrul general.
În primul caz se analizează orice document existent despre zonă, care poate fi folosit într-o
măsură mai mare sau mai mică la introducerea cadastrului reţelelor edilitare. Se face o evaluare a
calităţii şi actualităţii datelor din aceste documente, în funcţie de care se stabilesc soluţii de
executare a cadastrului în proiectul tehnic.
 În al doilea caz, când există cadastrul general executat înaintea Introducerii cadastrului
reţelelor edilitare, se iau planul cadastral şi elemente numerice de la cadastrul general, care apoi vor
fi completate în teren cu elemente specificee cadastrului reţelelor edilitare.

4. Sistem informaţional specific fondului drumurilor publice

Cerinţe: consideraţii generale, suprafeţele de teren aferente drumurilor publice, administrarea
drumurilor.
Cadastrul drumurilor publice sau sistemul informaţional specific drumurilor publice este un
sistem de evidenţă a terenurilor ocupate de arterele de circulaţie şi de amenajările lor de influenţă, a
clădirilor de serviciu şi orice alte construcţii, amenajări sau instalaţii destinate apărării sau
exploatării drumurilor, inclusiv terenurile aferente acestora, precum şi de înregistrare a poziţiei şi
caracteristicilor definitorii ale tuturor tipurilor de lucrări de artă, amenajări şi instalaţii care
contribuie direct sau indirect la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Sunt asimilate ca făcând parte din drumuri şi clădirile de serviciu şi orice alte construcţii,
amenajări sau instalaţii destinate apărării sau exploatării drumurilor, inclusiv terenurile aferente
acestora, cum ar fi: sedii, cantoane, staţii de asfaltare, cariere, balastiere, depozite etc.
Administrarea drumurilor
Ministerul Transporturilor este organul administraţiei publice centrale care exercită
prerogativele dreptului de proprietate publică a statului în domeniul autostrăzilor şi drumurilor
naţionale. Administrarea autostrăzilor şi drumurilor naţionale se realizează de Compania Naţională
pentru Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România – C.N.A.D.N.R., sub autoritatea Ministerului
Transporturilor.
Administrarea drumurilor judeţene, drumurilor comunale, drumurilor vicinale şi străzilor se
asigură de către consiliile judeţene sau locale, după caz.
Administrarea drumurilor de utilitate privată se face de către deţinătorii lor.
Sectoarele de drumuri naţionale, judeţene şi comunale, incluzând lucrările de artă şi
amenajările aferente, situate în intravilanul reşedinţelor de judeţe şi municipiilor sunt în
administrarea consiliilor locale respective.

5. Sistem informaţional specific fondului apelor

Cerinţe: consideraţii generale, organizarea cadastrului apelor, grupe şi categorii de
obiective şi folosinţe cadastrale, administrarea bazei de date a cadastrului apelor.
Cadastrul apelor sau sistemul informaţional specific domeniului apelor este subsitem al
cadastrului general, care cuprinde operaţiunile de inventariere, clasificare, evidenţă şi sinteză
cantitativă şi calitativă a datelor privind condiţiile naturale ale apelor, la lucrările de stăpânire,
folosire şi protecţie a calităţii apelor din reţeaua hidrografică, grupate pe bazine hidrografice.
Obiectul cadastrului apelor îl constituie apele de suprafaţă (suprafeţele ocupate de oglinda
apelor, suprafeţele de teren ocupate periodic de ape, ostroave, heleştee, bălţi etc.), lucrările de
protecţie, de stăpânire şi de folosire a apelor de suprafaţă,a apelor subterane, precum şi cadrul
natural al apelor.
Scopul cadastrului apelor este să rezolve cunoaşterea, inventarierea şi evidenţa în timp şi
sistematică, cantitativă şi calitativă, a datelor privitoare la condiţiile naturale ale apelor, precum şi la
lucrările de stăpânire, folosire şi protecţie a resurselor de apă şi a calităţii apelor (diguri, baraje,
drenuri, canale, amenajări hidrotehnice, retenţii, alimentări cu apă, irigaţii etc.) pentru toate apele de
pe teritoriul României.
Etapele de realizare a cadastrului apelor
Întocmirea cadastrului apelor este un complex de operaţii laborioase şi de proporţii mari,
care se execută în mai multe etape, grupate astfel:
1) inventarierea cadastrală primară;
2) evidenţa cadastrală;
3) realizarea pe teren a sistemului de referinţă cadastral;
4) prelucrarea, sistematizarea şi sintetizarea datelor cadastrale primare.
Administrarea bazei de date de cadastrul apelor
Atribuţiile ce revin compartimentelor de cadastrul apelor din Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor (M.M.G.A.), Administraţia Naţională "Apele Române" (A.N.A.R.) şi
Direcţiilor de Ape din structura A.N.A.R.
6. Sistem informaţional specific fondului forestier
Cerinţe: conţinutul cadastrului forestier, descrierea economică a pădurilor, delimitarea unităţilor
de producţie.
Cadastrul forestier sau sistemul informaţional specific fondului forestier se ocupă cu
inventarierea şi evidenţa terenurilor cu vegetaţie forestieră în scopul exploatării raţionale a
pădurilor, a consolidării şi dezvoltării pădurilor tinere, precum şi pentru revizuirea
amenajamentelor silvice existente pe fiecare teritoriu organizat administrativ pe ocoale silvice.
Fondul forestier naţional reprezintă totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate
împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică, a iazurilor,
a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive incluse în
amenajamente silvice în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate publică sau
privată.
Conţinutul cadastrului forestier
Cadastrul forestier cuprinde 6 părţi, astfel:
1. Evidenţa suprafeţelor după modul de folosinţă
2. Evidenţa suprafeţele pe funcţiile pădurii
3. Evidenţa arboretelor cu productivitate (pentru ameliorat)
4. Repartizarea suprafeţei pădurilor şi masei lemnoase pe vârste şi specii
5. Evidenţa terenurilor degradate din fondul silvic
6. Posibilităţi anuale de exploatare
Delimitarea unităţilor de producţie şi/sau protecţie
Unităţile de producţie şi/sau protecţie sunt suprafeţe de fond forestier pentru care se
elaborează un amenajament silvic. La constituirea unei unităţi de protecţie şi de producţie se au în
vedere următoarele principii:
a) se constituie pe bazine sau bazinete hidrografice, în acelaşi ocol silvic;
b) delimitarea sau parcelarea se realizează prin limite naturale, artificiale permanente sau
pe limita proprietăţii forestiere, după caz. Se includ într-o unitate de producţie şi/sau protecţie
proprietăţi întregi, nefragmentate. Proprietăţile se pot fragmenta numai dacă suprafaţa acestora este
mai mare decât suprafaţa maximă stabilită de normele tehnice pentru o unitate de producţie şi/sau
protecţie.
Parcelarea pădurilor se face în cadrul evidenţei fondului silvic, în scopul realizării unor
unităţi de evidenţă, care se delimitează prin "linii de parcelare", care constituie în acelaşi timp o cale
de acces şi de orientare în pădure, servind efectiv ca drumuri. Lăţimea acestor linii de parcelare nu
trebuie să depăşească 4 m.

7. Legi specifice care guvernează activitatea de cadastru în România

- Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996
La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale - comună, oraş şi municipiu - lucrările tehnice de
cadastru constau în:
a) stabilirea, potrivit legii, a hotarelor unităţii administrativ-teritoriale şi a limitelor intravilane
componente;
b) identificarea amplasamentelor imobilelor pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe
baza posesiei exercitate sub nume de proprietar şi determinarea formei şi dimensiunilor tuturor
imobilelor din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale;
c) consemnarea litigiilor de hotare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti;
d) întocmirea documentelor tehnice cadastrale.
După finalizarea lucrărilor de teren, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, datele obţinute
se prelucrează, se înregistrează în documentele tehnice ale cadastrului, se recepţionează şi se
introduc în baza de date cadastrale.
Actele şi faptele juridice privind imobilele situate pe un teritoriu administrativ, pentru care nu s-au
definitivat documentele cadastrului general, se vor înscrie în câte o carte funciară. În aceleaşi
condiţii, se vor înscrie şi titlurile de proprietate emise în temeiul legilor funciare. La cererea de
înscriere se va ataşa documentaţia cadastrală la care se referă înscrierea, întocmită de o persoană
fizică sau juridică autorizată de Agenţia Naţională sau de oficiile teritoriale, după caz.
Conţinutul documentaţiei cadastrale şi modul de întocmire al acesteia se stabilesc de către Agenţia
Naţională.
(1) Dacă se constată unele diferenţe între suprafeţele înscrise în actele de proprietate şi situaţia reală
din teren, rezultată din măsurătorile executate pentru întocmirea cadastrului general, consiliile
locale îi vor înştiinţa pe proprietarii interesaţi.
(2) Plusurile şi minusurile de teren de pe aceeaşi unitate administrativ-teritorială se compensează
între proprietarii în cauză.
(3) Plusurile şi minusurile de teren se stabilesc de către persoanele autorizate care efectuează
măsurătorile şi se comunică celor în cauză şi primarilor.
- Legea Fondului Funciar nr.18/1991
Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.
Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având
ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de
drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim
de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate
în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei
legi, şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil.
Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de
proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data
intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv
declaraţii de martori.
Punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate celor îndreptăţiţi nu pot avea loc
decât numai după ce s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea
vecinătăţilor pe temeiul schiţei, amplasamentului stabilit şi întocmirea documentelor constatatoare
prealabile.
În toate cazurile în care reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, cu
ocazia măsurătorilor comisia ia act de recunoaşterea reciprocă a limitelor proprietăţii de către vecini
şi le consemnează în documentele constatatoare.

8. Modul de întocmire a documentatiilor cadastrale conform Regulamentului ANCPI

nr.700/2014
Cerinţe: caracteristicile documentatiilor
Realizarea documentatiilor cadastrale presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) identificarea amplasamentului imobilului şi documentarea tehnică;
b) execuţia lucrărilor de teren şi birou;
c) întocmirea documentaţiilor.
Proprietarul răspunde pentru cunoaşterea, indicarea limitelor imobilului şi conservarea acestora,
precum și pentru punerea la dispoziția persoanei autorizate a tuturor actelor/documentelor pe care le
deține cu privire la imobil.
Persoana autorizată răspunde pentru măsurarea imobilului indicat de proprietar, pentru
corectitudinea întocmirii documentaţiei și corespondenţa acesteia cu realitatea din teren şi cu actele
doveditoare ale dreptului de proprietate puse la dispoziţie de proprietar. În cazul trasărilor, persoana
autorizată răspunde pentru materializarea limitelor imobilului în concordanţă cu documentaţia
cadastrală.
Persoana autorizată este obligată să execute măsurătorile la teren. Toate paginile din documentație
vor fi numerotate, iar documentele tehnice vor fi însușite de persoana autorizată prin ștampilă și
semnătură.

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU
 8. MĂSURĂTORI ELECTRONICE DE DISTANŢE

1. Principiul măsurării distanţelor geodezice cu ajutorul undelor electromagnetice.

(Cerinţe: Descriere, schiţă)

O unitate electronică G instalată în capătul A al distanţei de măsurat (fig.1) emite un fascicul de

microunde sau unde de lumină către receptorul R instalat în capătul B al distanţei căutate.

Fig.1 Principiul măsurătorilor geodezice prin unde

În cazul microundelor, receptorul R are o funcţie activă în sensul că undele recepţionate sunt
supuse mai întâi unei anumite transformări şi apoi returnate unităţii G care le-a emis.
În cazul undelor de lumină receptorul este pasiv, constând dintr-un simplu reflector optic, care
întoarce lumina pe acelaşi drum.
La sosirea în unitatea emiţătoare undele prezintă o întârziere faţă de momentul emisiei. Întârzierea
este proporţională cu spaţiul parcurs şi se măsoară electronic în unitatea G . Dacă 2 este timpul
total de parcurgere a distanţei dus-întors, atunci lungimea căutată D este:
D  v  (1)
unde v este viteza de grup a undelor electromagnetice în mediul de propagare considerat omogen.
În această ipoteză viteza v este constantă şi se calculează cu raportul:
c
v (2)
n
în care c este viteza luminii în vid, iar n indicele de refracţie de grup al undelor în mediul de
propagare. Valoarea n este funcţie de presiunea, temperatura şi umiditatea aerului şi lungimea de
undă  0 a radiaţiei electromagnetice:
n  n P, t , e, 0 

2. Clasificarea generală a aparatelor pentru măsurători electronice de distanţe. (Cerinţe:

Criterii de clasificare)
a) După mijlocul purtător al informaţiei de măsurare
În această privinţă se disting aparate cu purtătoare microunde radar, obişnuit numite încă şi
radiotelemetre şi aparate cu purtătoare unde de lumină, numite telemetre electrooptice.
b) După metoda de măsurare a distanţei
În funcţie de tehnica obţinerii distanţei, sau mai precis a timpului de propagare, aparatele se pot
clasifica în telemetre cu impulsuri şi telemetre fazice.
c) După tipul modulaţiei
În funcţie de parametrul modulat al undei purtătoare, telemetrele fazice pot fi cu modulaţie de
frecvenţă, cu modulaţie de amplitudine sau cu modulaţie a planului de polarizare.
d) După puterea de rezoluţie a distanţei
 În funcţie de precizia de detectare instrumentală a diferenţei de fază dintre modulaţiile
transmise şi cele recepţionate, ceea ce echivalează cu puterea de rezoluţie a distanţei, actualele
aparate pentru măsurători geodezice prin unde se clasifică în aparate cu rezoluţie centimetrică,
milimetrică şi submilimetrică.
e) După destinaţie
În funcţie de distanţa maximă măsurabilă şi de puterea de rezoluţie se pot distinge:
1) aparate pentru măsurat distanţe mici, în scopuri topografice sau inginereşti
speciale;
2) aparate pentru măsurători de distanţe geodezice terestre propriu-zise;
3) echipamente complexe de tip radar cu microunde sau laser, pentru măsurători
de distanţe cosmice prin procedeul impuls-ecou;
4) alte echipamente complexe cu destinaţii speciale.

3. Enumeraţi parametrii atmosferici care influenţează propagarea undelor

electromagnetice
Presiune, temperatură şi umiditate a aerului.

4. Structura verticală a atmosferei (Cerinţe: Enumerare)

Troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera, fiecare terminându-se cu o zonă de
tranziţie către cealaltă.

5. Ce element interesează din punct de vedere geodezic, în cadrul măsurătorilor

electronice de distanţe: lungimea drumului optic  , lungimea s a traiectoriei sau
distanţa rectilinie D ?. Scrieţi în ce relaţie se află aceste trei elemente!
Elementul ce interesează din punct de vedere geodezic este distanţa rectilinie D şi se află în
următoarea relaţie de inegalitate cu lungimea drumului optic  şi lungimea s a traiectoriei.
D  s 

6. Principiile de bază în dezvoltarea reţelelor liniare. (Cerinţe: Enunţ)

În dezvoltarea reţelelor liniare ca reţele constrânse sau libere, trebuie respectate următoarele
principii de bază:
1. În fiecare punct nou al reţelei trebuie să conveargă cel puţin trei laturi, măsurate de la trei
puncte de coordonate cunoscute sau calculabile în sistemul de referinţă adoptat.
2. Cel puţin două din laturile care converg în fiecare punct nou, trebuie să formeze între ele
un unghi apropiat de unghiul drept.

7. Rigiditatea reţelelor liniare. (Cerinţe: enunţ, particularizare pentru reţele liniare

constrânse şi reţele liniare libere)
Prin noţiunea de “rigiditate” a unei reţele liniare, înţelegem numărul N de laturi măsurate în plus
faţă de strictul necesar determinării poziţiei punctelor reţelei într-un sistem oarecare de referinţă
unic.
a) Rigiditatea reţelelor liniare constrânse
N  L  2P
Unde L reprezintă numărul total de laturi măsurate, iar P numărul total de puncte noi.
b) Rigiditatea reţelelor liniare libere
n n  1  2 P  2 

unde: nn - numărul de măsurători strict necesare determinării celor P puncte noi.

Rezultă că, în cazul reţelelor liniare libere, pentru rigiditatea N definită ca diferenţa N  L  nn
rezultă expresia:
N  L  2P  3

8. Intersecţia liniară simplă (Cerinţe: scurtă descriere, schiţă).

Intersecţia liniară simplă constă în determinarea coordonatelor plane ( X , Y ) ale unui punct P cu
ajutorul distanţelor r1 şi r2 măsurate de la două puncte date A( X 1 , Y1 ) şi B ( X 2 , Y2 ) (fig.1).
Acestea determină aşa-numita bază a intersecţiei liniare. Se înţelege că drept bază a intersecţiei
liniare poate servi şi o latură măsurată direct în care caz pentru cele două puncte de capăt ale ei se
adoptă un sistem local de coordonate.




Fig.1 Intersecţia liniară simplă

Evident, poziţia calculată a punctului nou P va fi la intersecţia arcelor de cerc de raze r1 şi r2

având centrele în punctele date A şi B. Coordonatele ( X , Y ) pot fi determinate prin două metode şi
anume:
- prin metoda coordonatelor polare, care necesită în prealabil calculul unghiurilor  şi  cu
ajutorul teoremei cosinusului şi apoi a orientărilor spre punctul nou       şi respectiv
       200 g ,  fiind orientarea laturii fixe AB .
- prin metoda proiecţiilor, aceasta necesitând în prealabil calculul segmentelor p şi q
determinate de înălţimea coborâtă din vârful P.

9. Intersecţia liniară multiplă (Cerinţe: scurtă descriere, schiţă).

În practică, determinarea coordonatelor unui punct nou ( x, y ) pe bază de măsurători liniare, nu se
va limita la strictul necesar din punct de vedere matematic (două lungimi), ci se vor măsura distanţe
şi de la alte puncte vechi cunoscute C ( X 3 , Y3 )...L( X L , YL ) (fig.1). Aceasta evident în scopul
asigurării controlului şi creşterii preciziei determinării.
 Fig.1 Intersecţie liniară multiplă

Determinarea coordonatelor unui punct prin intersecţie liniară multiplă cu aplicarea teoriei
măsurătorilor indirecte, cere mai întâi aflarea unor coordonate provizorii ( x 0 , y 0 ) , suficient de
apropiate de cele probabile ( x, y ) , astfel încât corecţiile (dx, dy ) să rezulte mici. În acest scop,
coordonatele provizorii vor fi determinate ca medie aritmetică din mai multe variante de intersecţii
liniare simple, pe cât posibil independente şi cu un unghi  de intersecţie apropiat de 90 0 .
Fiecărei laturi măsurate ri ' îi corespunde o ecuaţie de măsurători indirecte de forma generală:
 x  xi  2   y  y i  2  ri'  vi

10. Schema de principiu a unui telemetru electrooptic. (Cerinţe: Descriere, schiţă)

Lumina emisă de o sursă, care poate fi cu filament incandescent, cu descărcări în gaze sau chiar
laser cu emisie continuă, este modulată în intensitate de către modulator (fig.1).
Acesta este comandat de către o tensiune alternativă de înaltă frecvenţă produsă de un generator cu
cuarţ.

Fig.1 Schema de principiu a telemetrului electrooptic

În cazul în care se lucrează cu frecvenţă variabilă, în schema constructivă a telemetrului
intră obligatoriu şi un frecventmetru, menit să indice cu precizie valoarea frecvenţei la care se
anulează defazajul.
Lumina modulată întoarsă de la reflectorul pasiv instalat în celălalt capăt al distanţei de
măsurat, atacă o fotocelulă a cărei sensibilitate este comandată de aceeaşi tensiune alternativă a
generatorului de înaltă frecvenţă, care comandă şi modulatorul de lumină. Fotocelula transformă
variaţiile de intensitate a luminii întoarsă de la un reflector în variaţii de tensiune electrică.
Fotocurentul astfel apărut este condus la un fazometru care măsoară diferenţa de fază dintre faza
luminii şi faza tensiunii modulatoare, aplicată în momentul respectiv fotocelulei. Măsurarea
propriu-zisă constă în realizarea unei egalizări a celor două faze.
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

9. FOTOGRAMMETRIE

1. Sisteme de coordonate utilizate în fotogrammetrie. (Cerinţe: Enumerare)

a) Sistemul de coordonate al fotogramei
b) Sistemul de coordonate model
c) Sistemul de coordonate teren

2. Elemente de orientare ale fotogramei. (Cerinţe: Scurtă descriere)

a) Elementele de orientare interioară – stabilesc poziţia centrului de proiecţie faşă de
planul fotogramei. Acestea sunt distanţa focală a camerei fotogrammetrice, coordonatele
punctului principal şi distorsiunile obiectivului camerei.
b) Elementele de orientare exterioară – permit reconstrucţia fasciculului de raze
proiective din momentul fotografierii. Acestea sunt:
- X 0 , Y0 , Z 0 - coordonatele centrului de proiecţie;
-  - unghiul de înclinare longitudinală a fotogramei (pe direcţia de zbor);
-  - unghiul de înclinare transversală (perpendicular pe direcţia de zbor);
-  - unghiul de rotaţie al fotogramei în plan, în jurul axului său

3. Câte elemente sunt necesare pentru orientarea unei fotograme?

Pentru orientarea unei fotograme sunt necesare 9 elemente: 3 pentru orientarea interioară şi 6 pentru
orientarea exterioară (trei elemente liniare şi trei elemente unghiulare).

4. Deformaţii pe fotogramă. (Cerinţe: Enumerare)

a) Deformaţii datorate diferenţelor de nivel din teren
b) Deformaţii datorate instabilităţii suportului materialelor fotografice
c) Deformaţii datorate refracţiei atmosferice
d) Deformaţii datorate curburii Pământului

5. Redresarea fotogramelor (Cerinţe: – definiţie)

Transformarea fotogramelor înclinate în fotograme nadirale, la o scară dată se numeşte redresare.

6. Definiţia stereofotogrammetriei!
Stereofotogrammetria sau fotogrammetria stereoscopică determină forma, dimensiunile şi poziţiile
spaţiale ale obiectelor, folosind perspectivele centrale, înregistrate fotografic.

7. Sistemul de coordonate al fotogramei digitale (Cerinţe: Scurtă descriere, figură)

Sistemul de coordonate imagine are originea în afara matricii elementelor imagine şi este rotit cu
100G faţă de cel clasic.
Măsurarea coordonatelor imagine în fotogrammetria digitală este înlocuită de identificarea pixelului
în cadrul imaginii digitale în mod manual, semiautomat sau automat.

Fig.1 Sistemul de coordonate al fotogramei digitale

r – linia pixelului; c – coloana pixelului
 8. Definiţia piramidei imagine!
Piramida imagine este o structură de date imagine care reprezintă plane imagine succesive care au
informaţia nivelurilor de gri a imaginii originale compresată, expandată sau filtrată.

9. Ce presupune transformarea imaginii prin reeşantionare?

Transformarea imaginii prin reeşantionare presupune calculul poziţiei pixelului corespondent în
imaginea de transformat şi corespunzător acestei poziţii se reeşantionează nivelul de gri al acestui
pixel.

10. Componentele unui sistem UAV (Unmanned Aerial Vehicle – Platforme pilotate fără
echipaj uman la bord)
Un sistem UAV include două componente principale:
a) un vehicul aerian fără pilot, constituind platforma aeriană pentru colectarea datelor;
b) un segment terestru, care asigură controlul, comunicațiile și logistica necesară desfășurării
misiunii platformei aeriene
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

10. TEHNOLOGII GEODEZICE SPAŢIALE

1.Segmentele sistemului de poziţionare globală

Cerinţe: clasificare, particularităţi
Sistemul GPS este conceput din 3 segmente principale :
 segmentul spaţial:
o sateliţii sistemului;
o semnalul transmis de sateliţi;
 segmentul de control:
o staţiile de control
o staţiile master;
 segmentul utilizator:
o aparatura utilizată.
Segmentul spaţial prevede 32 de sateliţi operaţionali dispuşi pe 6 plane orbitale cu înclinaţie de 55°.
Această constelaţie garantează vizibilitatea simultană spre cel puţin 4 sateliţi, din orice punct de pe
Pământ, iar dacă satelitul trece prin zenitul observatorului, atunci acel satelit va fi vizibil pentru
aproximativ 5 ore. Sarcina principală a sateliţilor este de a emite semnale, care să poată fi
recepţionate cu receptoare adecvate.
Segmentul de control are următoarele atribuţii:
 Calcularea efemeridelor sateliţilor;
 Determinarea corecţiilor pentru efemeridele satelitare;
 Menţinerea standardului de timp, prin supravegherea stării de funcţionare a ceasurilor satelitare
şi extrapolarea mersului acestora;
 Transferul mesajelor de navigaţie spre sateliţi;
 Controlul integral al sistemului.
Segmentul utilizator include diferite tipuri de receptoare şi echipament periferic, necesare pentru
operaţiile de teren ale receptoarelor GPS şi pentru prelucrarea datelor cu Programul de post
procesare GPS ( GPPS ).

2.Definirea sistemului de referinţă(WGS’84)

Cerinţe: definiţie, particularităţi
GPS-ul este deci un sistem de poziţionare globală, adică un sistem datorită căruia, pornind de
la poziţiile mobile de-a lungul orbitelor a sateliţilor, poate fi determinată poziţia punctelor
aflate în oricare parte a Terrei. Sistemul de referinţă trebuie de aceea sa fie geocentric, unic
pentru tot globul şi fix cu privire la mişcarea Pământului. Sistemul adoptat pentru GPS este
sistemul conform WGS’84 (Sistemul geodezic mondial 1984).

Figura 1. Sistemul de referinţă WGS 84

Axa Z a acestui sistem este paralelă cu direcţia polului terestru (CTP) definit în 1984 de Bureau
International de l’Heure (BIH acum IRS). Axa X este definită de intersecţia planului meridianului
de referinţă la WGS’84 cu planul ecuatorului conform polului terestru. Meridianul de referinţă este
paralel cu meridianul zero definit de BIH. Axa Y este situată pe planul ecuatorial şi este
perpendiculară pe axa X. Valorile coordonatelor cresc de la stânga la dreapta.
La acest sistem de coordonate caracteristic GPS-ului este asociat un elipsoid (elipsoidul
GRS80) având aceeaşi origine cu sistemul cartezian.

3. Definirea elementelor orbitei satelitare şi clasificarea mişcării orbitale a sateliţilor:

mişcarea satelitară neperturbată şi perturbată
Cerinţe: clasificare și particularităţi
Elipsa Kepler nepeturbată
Teoria de bază pentru calculul orbitelor satelitare se regăsește în legile lui Kepler, care descriu mișcarea
planetelor în jurul Soarelui. Aplicate la mișcarea unui satelit în jurul Pământului aceste legi au următorul
enunț:
1. Orbita unui satelit este o elipsă, într-unul din focarele ei aflându-se geocentrul (central de masă al
Pământului);
2. Raza vectoare a unui satelit (linia care unețte geocentrul cu satelitul) descriere în intervalul de timp
egale suprafețe egale;
3. Pătratul timpului de revoluție al unui satelit este proporțional cu semiaxa mare a elipsei la puterea a
treia.
Cu ajutorul acestor legi, precum și cu completările ulterioare ale lui Newton pentru cea de-a treia lege a lui
Kepler, poate fi calculată poziția unui satelit la orice moment T în planul elipsei orbitale, dacă sunt cunoscuți
parametrii elipsei precum și poziția satelitului la un moment de referință T 0.
Geometria orbitei satelitului este descrisă integral prin semiaxa mare a și semiaxa mică b a elipsei orbitale
(figura 1).

Figura 1 Elipsa ca orbită satelitară

Unul din focarele elipsei orbitale este geocentrul G.

Sunt valabile următoarele definiții:
 Perigeul Pe: punctul cel mai apropiat de Pământ de pe elipsa orbital;
 Apogeul Ap: punctual cel mai îndepărtat de Pământ de pe elipsa orbital;
 Linia abciselor: linia care unește Pe cu Ap;
 Anomalia excentrică E: este unghiul (P eMS’) format de perigeu cu central proiecției și proiecția
satelitului;
S’- proiecția satelitului pe cercul circumscris elipsei;
M-centrul elipsei;

 Excentricitatea numerică e:
a 2  b2
e
a2
 Anomalia adevărată υ: unghiul PeGS;
S-poziția satelitului pe orbită.
 Raza vectoare r: dreapta GS.
Poziția orbitei satelitului în spațiu este descrisă într-un sistem de coordonate cartezian astronomic care este
definit de:

Figura 2 Poziția spațială a orbitei satelitare

- Originea sistemului de coordonate – geocentrul;

- Axa Z – axa de rotație a Pământului;
- Planul XZ definit de axa Z și punctual vernal γ.
Punctul vernal este un punct fictive care se află pe direcția linie de intersecție a planului orbital al Pământului
(ecliptica) cu planul ecuatorial ( pe acea parte unde Soarele străpunge de la Suds pre Nord planul ecuatorial).
Poziția spațială a unei elipse în acest system de coordonate poate fi descrisă cu ajutorul unghiurilor (figura
2):
o Ω – ascensia dreaptă a nodului ascedent;
o ω – argumentul Perigeului;
o i – înclinarea.

În această situație (conform figurii de mai sus) vom defini:

 nodul ascedent: acel punct al elipsei orbitale în care satelitul traversează de la Sud spre Nord planul
ecuatorial;
 ascensia dreaptă a nodului ascendent Ω: unghiul dintre axa X a sistemului de coordonate stronomic
și linia care unește geocentrul cu nodul ascedent;
 argumentul Perigeului ω: unghiul KGPe;
 înclinarea orbitei i: este unghiul dintre planul ecuatorial și planul elipsei orbitale;
 argumentul latitudinii u: este argumentul Perigeului la care se adaugă anomalia adevărată:

u=ω+υ
Cele prezentate mai înainte se bazează exclusiv pe situația că planul orbital este o elipsă, adică respectă
prima lege a lui Kepler.
Cea de-a doua lege a lui Kepler poate fi formulată astfel:timpul de revoluție al satelitului este proporțional cu
suprafața excedentă descrisă de raza vectoare

Elipsa Kepler peturbată

Abaterea figurii Pământului de la o simetrie sferică şi repartiţia neuniformă a densităţii în interiorul
Pământului sunt cauzele principale ale perturbării elipselor pe care gravitează sateliţii. O perturbare
deosebită rezultă din forma elipsoidală a Pământului. Aceasta conduce la variaţii relativ mari ale ascensiei
drepte a nodului ascendent Ω şi a argumentului Perigeului ω, semiaxa mare şi mică a orbitei satelitare,
precum şi înclinarea acesteia sunt neglijabil de stabile.
Alte cauze de perturbare a orbitelor satelitare sunt:
 influenţa câmpurilor gravitaţionale ale Lunii şi Soarelui;
 presiunea radiaţiilor solare şi presiunea radiaţiilor indirecte a radiaţiilor reflectate de Pământ;
 frecarea atmosferei.
Suma tuturor influenţelor perturbatoare de natură gravitaţională şi negravitaţională conduc la o orbită
satelitară sub formă de spirală a cărei poziţie în spaţiu se modifică în permanenţă. În prezent, orbita
satelitară poate fi determinată fără prea mare dificultate cu o precizie de centimetri.
 4. Sisteme regionale bazate pe sateliți
Cerinţe: definiţie, particularităţi
Sistemul de navigație QZSS
Cerinţe: definiţie, particularităţi
Sistemul satelitar QZSS (Quasi Zenith Satellite System) este dezvoltat de Japonia ca un sistem
regional. Sistemul QZSS are rolul de a asigura servicii de poziționare în zone cu clădiri înalte
(canioane urbane) și zonele muntoase. Constelaţia de bază a sistemului QZSS este constituită din
trei sateliţi QZS (Quasi-Zenith Satellite), plasaţi pe orbite eliptice foarte înclinate, care au forma
„cifrei 8”, centrate la o longitudine de 135°E.Acestă configuraţie are rolul ca, în orice moment unul
dintre cei 3 sateliţi să fie în poziţie aproape zenitală, astfel încât să poată oferi servicii pentru
unghiuri de elevaţie mai mari de 70°. Sateliţii QZSS vor avea în dotare ceasuri atomice cu
Rubidium, şi o periodă de funcţionare de 10 ani.
Segmentul terestru a QZSS se constituie din aproximativ 10 staţii monitoare distribuite în Japonia,
Asia de Est şi Oceania, o staţie de control principală, cu rolul de a colecta informaţiile de la staţiile
monitoare, de a calcula efemeridele şi corecţiile ceasurilor satelitare, de a genera mesajele de
navigaţie.
Sistemul de navigație IRNSS
Cerinţe: definiţie, particularităţi
India a demarat programul IRNSS (Indian Regional Navigation Satellite System), pentru
dezvoltarea unui sistem de navigaţie independent, care să acopere subcontinentul Indian.Segmentul
spaţial va fi constituit din: 3 sateliţi geostaţionari şi alţi 4 sateliţi geosincronizaţi. Sateliţii GEO vor
fi amplasaţi la 34°E, 83°E și 132°E. Sateliţii GEO vor intersecta ecuatorul la 55°E (doi sateliţi) şi
111°E (doi sateliţi) sub un unghi de înclinaţie de 29° şi diferenţă relativă de 56°(Kibe,2006).
Sistemul va avea o arie de acoperire cuprinsă între meridianele de 40° şi 140° longitudine E şi
paralele de 40° latitudine nordică şi sudică.Primul satelit este preconizat a fi lansat în prima parte a
anului 2010. Faza finală a constelaţiei va fi atinsă după 2015.

5. Sistemul Român de Poziționare Globală „ROMPOS”

Cerinţe: definiție, servicii
Sistemul Român de Determinare a Poziţiei – ROMPOS asigură poziţionări precise în sistemul de
referinţă şi coordonate european ETRS89 pe baza Reţelei Naţionale de Staţii GNSS Permanente.
ROMPOS se bazează pe Sisteme Satelitare de Navigaţie Globală (GNSS - Global Navigation Satellite
Systems) incluzând GPS, GLONASS şi GALILEO (în viitor), furnizând date complementare necesare
îmbunătăţirii preciziei de determinare a poziţiei până la ordinul câtorva milimetri. Acoperă întreg teritoriul
României cu un număr de 73 de staţii GNSS de referință.
ROMPOS este un sistem de determinare a poziţiei care include următoarele tipuri de servicii:
 ROMPOS DGNSS – pentru aplicaţii cinematice în timp real cu o precizie de poziţionare între 3m şi
0.5m.
 ROMPOS RTK - pentru aplicaţii cinematice în timp real cu o precizie de poziţionare între 0.5 şi
2cm.
 ROMPOS GEO (Geodezic) pentru aplicaţii postprocesare şi o precizie de poziţionare sub 2cm.

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

11. TOPOGRAFIE INGINEREASCĂ

1.Definiti problema topografică directă si problema topografică inversă;

Proiectarea construcţiei necesită planuri topografice, care se obţin prin ridicări topografice;
acestea fac obiectul ,,problemei topografice directe”, care constă în următoarele: find marcate pe
teren o serie de puncte topografice, se cere să se determine coordonatele X,Y,H ale acestor puncte,
cu ajutorul cărora se va întocmi planul topografic cu curbe de nivel şi profilele necesare proiectării.
Execuţia unei construcţii necesită aplicarea proiectului pe teren, fapt care determină
obiectul, „problemei topografice inverse“. Aceasta problemă constă în următoarele: cunoscând prin
pregatirea topografică a proiectului coordonatele X1, Y1 şi H1, ale punctelor unei construcţii, se cere
să se fixeze pe teren poziţia acestor puncte conform proiectului cu precizia hotarâtă de proiectant.

2.Principiul trasării pe teren a unghiurilor orizontale din proiect cu precizie ridicata;

Trasarea cu precizie ridicată a unghiurilor orizontale din proiect comportă două etape şi anume:
-Trasarea unghiului orizontal cu precizie redusă;
-Detrerminarea acestuia cu metoda seriilor sau reiteraţiilor si apoi aplicarea corecţiei pentru găsirea
poziţiei juste a direcţiei (ungiului) proiectat.
Diferenţa dintre unghiul proiectat  şi cel măsurat ’, o reprezintă corecţia  = ( - ’), care se va
introduce pentru a creşte precizia unghiului trasat, sau a gasi pozitia justa a acestuia:
 = ’ +  .
Cunoscând din proiect distanţa BC '  b , se
calculează corecţia liniară CC '  q .
Se deduce apoi din teorema sinusului corectia
liniara q:
 cc
q  b cc

unde:
-  cc este factorul de transformare în radiani (  cc
= 636.620cc)
- b este lungimea orizontală BC ' din proiect

3.Enumerati modurile de trasare pe teren a distanţelor din proiect precum si aparatura

folosita;
1. Trasarea distanţelor pe cale directă (aparatura folosită: rulete, benzi pentru măsurare precisă,
benzi de invar);
2. Trasarea optică a distanţelor (aparatura folosită: teodolit-tahimetru);
3. Trasarea electronocă a distanţelor (aparatura folosită: distomatele, staţii totale)

4.Principiul trasării pe teren a cotelor din proiect prin nivelment geometric;

Se aşează aparatul de nivelmet geometeric la mijlocul distanţei dintre reperul R şi punctul B (proiectat), pe
P
verticala căruia trebuie trasată cota proiectată trasată H B .
 Se determină altitudinea planului de vizare HV.
P
HV = HR + r = H B + bP
Unde:
P T
b b HR – este cota reperului de la care se face trasarea;
C.L.

r r – citirea pe mira instalată pe acest reper.

B
S
H Br H P
B Din relaţia de mai sus se calculează citirea pe miră
HR
R
HV
S0
bP – corespunzătoare cotei proiectate.
P
bP = HV - H B

5.Principiul trasării pe teren a cotelor din proiect prin nivelment trigonometric

I
În vederea trasării cotelor prin nivelmet
P trigonometric, se calculează unghiul de înclinare
R al lunetei (unghiu de panta) P, corespunzător
h
cotei proiectate H BP (diferenţei de nivel h care
se aplică pe teren).
HR h
l tg P 
D
D unde: h = H BP  HR
H pB
H Bt Distanţa D se determină în prealabil sau este
cunoscuta.
Pentru trasare se deplasează pe verticală mira
deasupra punctului B până când firul nivelor al
lunetei teodolitului, care vizează cu unghiul de pantă
P, se va citi pe miră înălţimea I a instrumentului. La
talpa mirei se marchează cota trasată.

6.Principiul trasării pe teren a liniilor de panta data prin nivelmet geometric de capat;
Aparatul de nivelmet geometric se instalează în punctul A şi se măsoară înalţimea aparatului.
Citirile b1, b2, b3 corespunzătoare pantei proiectate se vor determina pe mirele verticale
aşezate în punctele 1, 2, 3.
b1 b2 b3 b1  I  s1

I
b2  I  s 2
b3  I  s 3
S1
p% S2 Determinarea segmentelor şi se face pornind de la relaţia
A S3 cunoscută de calcul a pantei în procente:
1
d1 s1 s s
2 p%  100  100 2  100 3
d1 d2 d3
d2 3
p%d 1 p%d 2 p%d 3
d3 s1  ; s2  ; s3 
100 100 100
unde d1, d2, d3 distanţa orizontală din punctul A la
fiecare ţăruş.
Se ridică sau se coboară mira până când vom citi
pe ea valoarea bi; se bate ţăruşul până la talpa mirei.

7.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda coordonatelor rectangulare;

 Metoda se recomandă în situaţiile când lucrările se
execută în zone în care sunt posibile atât măsurătorile
unghiulare cât şi cele liniare, iar baza de trasare este
alcătuită dintro drumuire poligonometrică sau reţea
topografică de construcţii.
Trasarea pe teren a punctului C se face prin aplicarea,
din punctul A al reţelei de trasare, a unghiului orizontal
din proiect  (unghi polar), faţă de latura reţelei
(direcţie de referinţă) şi a distanţei D din proiect (rază
vectoare)

Coordonatele punctelor A şi B sunt cunoscute (puncte ale reţelei de trasare) iar coordonatele punctului C
sunt indicate în proiect.
Trasarea punctului C se efectuează astfel:
– se staţionează cu teodolitul în punctul A şi faţă de direcţia de referinţă AB se trasează unghiul 
(procedeul de trasare, stabilit în faza de proiectare topografoinginerească, se alege în concordanţă cu precizia
cerută de trasare).
– pe direcţia astfel obţinută se va aplica distanţa D [m], la capătul ei materializânduse punctul de trasat.

8.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda coordonatelor rectangulare;

Această metodă se aplică în cazul punctelor
construcţiilor situate în apropierea
aliniamentului ce uneşte două puncte ale
reţelei de sprijin (de trasare). Eficienţa
metodei este condiţionată de poziţia punctelor
reţelei de trasare pe direcţia unei axe de
coordonate (de exemplu: în cazul reţelei
topografice de construcţii, când calculul
elementelor este foarte facil).
Metoda constă în materializarea pe teren a
punctului C al construcţiei prin aplicarea unui
segment x în lungul aliniamentului ce uneşte
cele 2 puncte de sprijin (A, B) iar din punctul
P astfel obţinut a unei perpendiculare de
lungime y.
Pregătirea topografică constă din
determinarea coordonatelor relative x,y.

Trasarea punctului C prin această metodă presupune următoarele operaţii:

 se aşează teodolitul în staţie în punctul A şi se vizează abscisa x şi se materializează punctul P;
 se instalează teodolitul în punctul P şi faţă de direcţia PA se trasează un unghi de 100 g;
 pe direcţia astfel obţinută se va aplica ordonata y rezultând poziţia pe teren a punctului C din
proiect.

9.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda intersecţiei unghiulare înainte;

Metoda intersecţiei unghiulare înainte aparţine
procedeelor clasice de poziţionare, trasare şi
ridicare ale topografiei inginereşti.
Procedeul este recomandat la trasarea axelor
principale din puncte de triangulaţie (de exemplu
a centrelor infrastructurilor podurilor sau a axelor
construcţiilor hidrotehnice) sau alte puncte
cunoscute, şi în general în situaţiile în care este
foarte dificilă măsurarea distanţelor din punctele
de sprijin spre punctul de trasat.
Poziţia pe teren a punctului C se obţine prin
 aplicarea unghiurilor orizontale  şi 
Trasarea se poate face utilizând un teodolit şi anume:
Se instalează teodolitul în staţie în punctul A şi faţă de direcţia AB se aplică unghiul  ;
direcţia rezultată se materializează pe teren prin ţăruşi (1 şi 2) în zona punctului C (figura
4.7);
 se deplasează teodolitul în punctul B şi se trasează unghiul  rezultând pe teren
punctele 3 şi 4 (marcate prin ţăruşi);
 poziţia pe teren a punctului C se va găsi la intersecţia unor fire (sârme) întinse între
punctele 1 şi 2, respectiv 3 şi 4.

10.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda intersecţiei liniare;

Metoda intersecţiei liniare se recomandă la
trasarea punctelor construcţiilor aflate în
apropierea punctelor reţelei topografice de
sprijin, pe teren plan, fără obstacole. Această
metodă se poate utiliza şi la trasarea în plan a
axelor în halele industriale, precum şi la
montaj.
Poziţia pe teren a unui punct al construcţiei se
obţine prin aplicarea, din punctele A şi B ale
bazei de trasare a distanţelor a şi b

Trasarea se efectuează cu ajutorul benzilor de oţel (rulete sau fire de invar) în lungime maximă de
20…24 m. Aplicarea distanţelor orizontale a şi b se poate face concomitent (cu două instrumente de
măsurare a distanţelor de acelaşi tip), sau prin trasarea pe teren de arce de cerc de rază a şi b, din
punctele A şi B cu aceeaşi ruletă. La intersecţia acestor arce de cerc se va găsi punctul C.
UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL CCTFC – PROGRAM DE STUDII DE LICENŢĂ MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI
CADASTRU

12. RIDICĂRI TOPOGRAFICE SPECIALE

1.Scopul lucrărilor topografice pentru ridicarea reţelelor subterane tehnice şi edilitare

existente în localităţi;
Scopul ridicarilor topografice a reţelelor edilitare din localităţi este determinarea traseului în
plan şi înalţime, realizarea prolilelor longitudinale sau transversale, secţiunilor transversale ale
caminelor de racordare, tipul reţelei, adancimea la care este poziţionată, diametrul secţiunii,
materialul din care este confecţionată, etc..
Determinarea poziţiei elementelor care definesc reţelele subterane se face în funcţie de bazele
de ridicare planimetrica şi altimetrica din zona de lucru, iar pentru aceasta practica mai multe
procedee, aplicabile in diferite situaţii concrete din teren, clasificate în procedee directe si procedee
indirecte.

2. Principiul de proiectare şi întocmire a reţelei geodezice de sprijn pentru tunele – Reţeaua

geodezică de sprijin;
Această reţea reprezintă partea terestră a reţelei, cu ajutorul căreia trebuie să se determine cu
precizia cerută poziţiile punctelor de acces în subteran. Ca precizie recomandată se poate considera
în mod obişnuit să se obţină o eroare maximă de 1 cm/km lungime de tunel, valoare ce poate fi
atinsă uşor pentru componenta cotă (prin nivelment geometric de precizie), dar ridică probleme
pentru componentele planimetrice.
Un principiu de bază în realizarea reţelelor de sprijin de la suprafaţă, este faptul că punctele
reţelelor de apropiere să nu se regăsească la marginea reţelei deoarece în orice reţea precizia scade
către marginea acesteia.
Reţeaua de sprijin geodezică se poate realiza printr-un lanţ dublu de triunghiuri, astfel încât
să poată fi descoperite orice greşeli ce pot apărea în punctele reţelei, iar principiul de proiectare şi
determinare a reţelei este acelaşi ca în cazul orcărei reţele geodezice de acelas tip.

3 .Principiul reţelei de apropiere sau de legatură;

Această reţea este compusă din mai multe reţele mici situate în zonele de portal, în zonele
puţurilor sau galeriilor de coastă şi realizează sprijilul şi legătura pentru reţeaua subterană, legând-o
de reţeaua de sprijin geodezică de la suprafaţă. De asemenea, se crează posibilitatea efectuării unor
controale geodezice prin procedee clasice terestre sau prin procedee moderne.

4.Principiul metodei intersecţiei reperate utilizate la trasarea infrastructurii podurilor;

a 5 b Axa podului este definită de aliniamentul 5-6. Pe
5 unul din maluri se aleg punctele a şi b, cărora li
se calculează coordonatele în sistemul local al
C podului. Coordonatele centrelor pilelor, C şi C’
C sunt cunoscute din proiect, astfel că din
10 11 coordonate se pot calcula orientările din
C' punctele a şi b către punctele 5, C şi C’. Din
diferenţa orientărilor se vor calcula unghiurile
6
făcute de aliniamentele existente în teren,
b " 6 a ' a" determinate de punctele a şi b către punctul 5 şi
b'
aliniamentele din punctele a şi b către C şi C’.
 Pentru trasarea pe teren a punctului C se vor staţiona concomitent punctele a şi b cu câte un
teodolit, se va viza, pentru orientare punctul 5, şi se vor trasa unghiurile către punctul C.

5.Transmiterea cotelor peste apă prin nivelment geometric – Modul de lucru pentru râuri cu lăţimi mai mari de 150m;
Pentru cursurile de apa cu laţimi mai mari de
150 m, transmiterea cotelor se face utilizând
o marcă speciala mobilă fixată pe mire cu
bandă de invar. Modul de lucru este
urmatorul:
- se fixează pe miră o marcă dublă cu fâşii
orizontale mai mari de 1 cmş
- se vizează mira de pe celălalt mal;
- operatorul de la miră ridică sau
coboară marca mobilă până când firul nivelor
se va afla în mijlocul celor două fâşii late;
- operatorul de la miră va citii valoare
de pe miră la indexul special a mărcii mobile

6.Principiul determinării construcţiilor înalte;

C Se vor alege două puncte, A şi B, astfel ca
distanţa între ele să se poată măsura şi ele să
 
formeze cu punctul C, situat pe construcţie,
  două direcţii aproximativ perpendiculare. Din
C '
punctele A şi B se vor măsura:
d B C
 '  
 ' B  distanţa dAB între punctele de staţie;
d A C
 unghiurile orizontale către construcţie, βγ
şi γ
 unghiurile verticale αi şi αi' făcute de direcţia
de vizare din fiecare staţie cu partea
superioară respectiv partea inferioară a
A
construcţiei. Cu aceste date măsurate vom
calcula:
δ  200 g  (β  γ)

relaţie ce rezultă din condiţia îndeplinită de

unghiurile dintr-un triunghi
Din teorema sinusului se pot calcula acum distanţele dAC şi dBC:
d AB d d
 AC  BC
sinδ sinγ sinβ
Calculul înălţimilor parţiale ale construcţiei din staţiile A şi B cu relaţiile:
h1  d BC * tg1
h2  d BC * tg 2

relaţii ce se aplică atât în staţia A cât şi în staţia B

Calculul înălţimii totale a construcţiei cu relaţia :
H C  h1 A  h2 A
H C  h1B  h2 B

Valoarea cea mai probabilă va fi media celor două determinări.

7.Principiul trasării cotelor în groapile mari de fundaţie;
c' În cazul gropilor de fundaţie sau a
a transmiterilor la etajele construcţiei,
RN S1
nivelmentul geometric efectuat cu
mirele clasice nu mai poate fi utilizat în
condiţii optimed. Se va proceda deci la
H RN
c" înlocuirea citirilor pe miră cu citiri pe o
b pr B p ro ie c t bandă gradată de oţel, cea mai comodă
H B p r.
B te re n
fiind banda unei rulete.
S2

Un instrument de nivelment este instalat în staţia S1 şi face citirile a, pe mira amplasată pe reperul
de nivelment şi c’ pe o ruletă suspendată. Pentru a se menţine ruleta în poziţie verticală şi a-i
asugura stabilitate, de capătul de jos al său se va lega o greutate ce se va scufunda într-un vas cu
lichid vâscos
Un al doilea instrument de nivelment este instalat în groapa de fundaţie şi face citirea c” pe ruleta
suspendată. Din figură se poate scrie că:
HRN + a = HBpr + bpr + (c” - c’)
În ecuaţia de mai sus, cotele punctelor sunt cunoscute din proiect, citirile a, c” şi c’ se fac pe miră
sau ruletă. Rezultă:
bpr = HRN + a - HBpr - (c” - c’)
Odată aceste calcule efectuate, trasarea presupune ca mira amplasată pe punctul B să fie ridicată sau
coborâtă până când la firul reticular orizontal se va citi valoarea lui bpr.

8.Principii de trasare şi verificare a montajelor elementelor prefabricate pentru construcţiile inginereşti;

Amplasarea în teren a acestor aliniamente este
necesară deoarece datorită săpăturilor, trasarea
în teren a centrului gropii de fundaţie şi
menţinerea lui în timp este un lucru imposibil de
realizat; centrul gropii va dispare cu ocazia
săpăturilor.
Pentru a se preîntâmpina acest neajuns, trasarea
se face prin intersecţie reperată, materializarea
aliniamentelor făcându-se pe o împrejmuire
construită în jurul gropii de fundaţie.
Trasare se va executa pe doua direcţii
materializând pe teren “proiecţii verticale”.
Materialul din care sunt confecţionaţi aceştia poate fi metalul sau betonul armat şi se pot
realiza fie la faţa locului fie pot fi prefabricaţi. Indiferent de material sau locul de realizare, stâlpii
vor fi prevăzuţi cu rizuri verticale pentru poziţionarea lor pe aliniament, precum şi cu un riz
orizontal pentru poziţionare pe cotă.
În cazul stâlpilor prefabricaţi din beton, montaţi în fundaţii de tip pahar, pentru corecta
poziţionare a lor se vor folosi pene de lemn care vor fixa stâlpul până ce betonul de legătură a făcut
priză. După montare, dar înainte de fixarea cu beton în fundaţie, poziţia stâlpilor va fi verificată cu
un teodolit, prin vizare laterală.

9.Metode de trasare în detaliu a curbelor de racordare în arc de cerc. Metoda cu abscise egale. Modul de lucru.
 Această metodă face parte, alături de metoda
O arcelor egale, din categoria metodelor de
x 2 2 trasare în detaliu cu ajutorul coordonatelor
2' rectangulare pe tangentă. Această denumire
este urmarea faptului că se foloseşte drept axă
a absciselor chiar tangenta. Elementele ce se
y2 calculează pentru a trasa în detaliu o curbă se
x1 1 referă la coordonatele rectangulare ale
1' punctelor 1, 2, ..., n şi rezultă din figura
y1
x V alaturată.
T i
2x Abscisele punctelor se aleg de 2, 5, 10 sau 20
metri, iar acestora le vor corespunde
ordonatele. Din figură calculăm coordonatele
punctului 1
Trasarea se execută prin pichetarea pe aliniamentul Ti - V a absciselor egale; din punctele
astfel marcate se trasează unghiuri drepte pe care se aplică ordonatele.

10.Metode de trasare în detaliu a curbelor de racordare în arc de cerc. Metoda cu abscise egale. Modul de lucru.
Din geometria plană se ştie că, la arce egale
O corespund unghiuri la centru egale. Acest fapt
se poate folosi în cazul trasării în detaliu a
 curbelor de racordare. Astfel, la arce egale de
 5, 10, 20m, corespund unghiuri la centru λ,
2 egale.
2'
Considerând exemplul din figura alaturată,
coordonatele punctelor 1, 2, ..., i se vor
1 y2 calcula pornind de la o valoare aleasă a
1' y1 arcului l care subîntinde unghiul λ ce se poate
T i
x 1 V calcula cu relaţia:
x 2 l cc
λ ρ
R
unde ρcc = 636620cc, reprezentând mărimea în
secunde centesimale de arc a unui radian
Trasarea punctelor de detaliu se face şi în acest caz similar cu metoda prezentată anterior, iar
punctele fiind simetric dispuse faţă de punctul bisector, se vor calcula puncte numai pentru una din
ramuri, acestea fiind folosite şi la trasarea în detaliu a celeilalte ramuri a arcului de cerc.