Topo 2

Topografie – geodezie – semestrul I
Facultatea de Silvicultură
CENTRUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI FORMARE CONTINUĂ
Specializarea: Silvicultură
Anul I
Telefon: (+4)0 230 216 147/ / int: 532
Conf. univ. dr. Ovidiu IACOBESCU
TOPOGRAFIE – GEODEZIE
Semestrul II
SUCEAVA, 2017
Topografie – geodezie – semestrul I
Topografie – semestrul II
Introducere
Partea I a cursului s-a axat în principal pe cunoașterea elementelor geometrice ale

terenului și pe măsurarea lor, folosind diferite instrumente și metode. S-au prezentat
și câteva cunoștințe elementare despre erori, în special cele legate de determinările care au cea mai
ridicată frecvență în practică. Pentru că topografia preia din geodezie și cartografie o serie de
noțiuni pe care le folosește în interes propriu, s-au dat și câteva noțiuni din aceste domenii,
insistând doar pe cele strict necesare din geodezie, pe proiecția stereografică 70 – legiferată la noi
şi pe proiecţia stereo 2010 – în curs de a fi introdusă..
În partea a doua se prezintă succesiunea etapelor pe care topograful le parcurge, în cazul
general, pentru întocmirea unor reprezentări ale terenului. Problema de bază o constituie
poziţionarea punctelor care aparţin diferitelor reţele (de îndesire, de ridicare) şi, în final, a
punctelor caracteristice (cele care definesc conturul unui detaliu sau care redau relieful terenului).
Poziţionarea se prezintă realizată atât prin intermediul instrumentelor şi metodelor descrise în
prima parte, cât şi folosind sistemul satelitar de poziţionare, care va fi descris în acest scop. În
afară de poziţionarea punctelor, sunt prezentate şi cunoştinţe legate de determinarea suprafeţelor
şi transcalculări, toate având ca scop întocmirea reprezentării terenului prin planuri şi profile. În
final sunt prezentate cunoştinţe elementare de topografie inginerească.
Dacă am face, pentru partea a doua a cursului, un rezumat al metodelor de poziționare a
punctelor, am observa că metodele / procedeele de lucru folosite în mod curent în topografie sunt
numeroase. Fiecare necesită măsurători și calcule având, în același timp, unele trăsături și aspecte
proprii, specifice, cum ar fi:
 principiul de determinare, definit de elementele geometrice de măsurat (unghiuri, distanțe,
înălțimi ş.a), culese cu aparatură corespunzătoare;
 modul de rezolvare, direct sau indirect și baza matematică, respectiv analitică sau
trigonometrică;
 precizia teoretică ce se poate realiza, condiționată de instrument și număr de măsurători;
 poziția ocupată în ansamblu lucrărilor, poziție ce devine și criteriu practic de clasificare;
 randamentul și eficiența economică de ansamblu a lucrărilor.
Clasificarea metodelor topografice este dificilă având în vedere numărul și diversitatea lor.
Criteriile de clasificare sunt variate:
 după etapa în care este utilizată, se disting metode de îndesire a rețelei geodezice (ce
conduc la poziţionarea punctelor în rețeaua de sprijin), de realizare a rețelei de ridicare (de
regulă prin drumuiri) și metode de ridicarea a detaliilor.
i
 după natura rezultatelor, când se disting determinări tridimensionale (3D sau combinate),
în care punctele au coordonate spațiale (x,y,z), bidimensionale (sau planimetrice - x, y) și
unidimensionale (z);
 după instrument, folosit ca indicator auxiliar al metodei pentru caracterizarea lucrărilor,
spre exemplu determinări în sistem satelitar, drumuire, radiere cu stația totală.
În tabelul i.1 sunt prezentate centralizat metodele topografice ce vor fi detaliate în partea a
doua a cursului.
Tabelul i.1 Clasificarea metodelor topografice (Bos si Iacobescu, 2007)
Nr. Determi- Etapa de Altă Randa-
Metoda Aparatura Precizie
crt. nare lucru utilizare ment
I. CAZURI GENERALE
statică, foarte bună
3D supe-
1 cinematică GPS reţea de reţea de (x,y), mai
(x,y,z) rior
(variante) sprijin ridicare slabă (z)
2 intersecţie Teodolit /ST 2D (x,y) bună slab
îndesirea
staţii totale foarte supe-
reţelei
(ST) reţea de bună rior
3 drumuire geodezice
3D ridicare
tahimetre (x,y,z); ---- slab
clasice 2D
staţii totale (x,y) foarte bună superior
ridicarea reţea de
4 radiere tahimetre detaliilor ridicare slab
clasice
II. ALTE TIPURI
triangula-
2D reţea de
5 ţie – trila- ST foarte bună slab
(x,y) ridicare
teraţie reţea de
unidimen- sprijin profile
drumuire
6 sionale, de topo-
nivelitică nivelmetre,
nivelment grafice bună şi accep-
staţii totale,
geometric nivel- foarte bună tabil
radieri tahimetre ridicarea
7 sau ment de
nivelitice detaliilor
trigonom. suprafaţă
Obiectivele cursului. Competenţe
Obiectivul major al celei de a doua părţi a cursului de topografie este să continue prima
parte: odată însuşite cunoştinţe de bază despre elementele geometrice ale terenului, instrumentele
şi modul de măsurare a lor, se trece la aplicaţii practice care oferă, pas cu pas, poziţionarea
punctelor topografice în cadrul diverselor reţele din care fac parte. Este prezentată, în acest context,
succesiunea lucrărilor, tipurile de reţele şi modul de poziţionare a punctelor de detaliu.
Competenţa dobândită este menţionată şi în introducerea primei părţi: împreună cu alte
discipline din aceeași sferă de preocupări: teledetecție, cadastru, GIS – care se studiază în anii
următori, geometrie descriptivă, absolvenții pot avea alternativa lucrului în acest domeniul
topografiei / cadastrului ca persoane fizice autorizate, în conformitate cu legislația în vigoare.
ii
Dacă ne referim strict la activitatea de inginer silvic, competenţele pe care le dobândeşte

cel care a parcurs acest modùl al cursului şi a rezolvat temele de la lucrările practice de laborator
se referă la:
 citirea corectă unor planuri sau profile ale terenului sau rezolvarea unor probleme tehnice
folosind planuri și hărți,
 întocmirea unor caiete de sarcini pentru cei care execută astfel de lucrări pentru sectorul
forestier, prin faptul că înțeleg natura și volumul de muncă,
 întocmirea de planuri de situaţie sau profile ale terenului,
 rezolvarea unor probleme de parcelare / divizare a suprafeţelor în diferite condiţii,
 trasarea unor elemente simple pentru diferite tipuri de construcţii.
 formarea unui vocabular de specialitate;
Cerințe preliminare
Prezentul material este editat într-o forma accesibilă, făcând apel la cunoştinţe
dobândite în primul semestru. Ca şi primul modul, structurarea s-a făcut pe unități de
învățare (U.I.), astfel încât să aibă un conținut unitar și să poată fi însușite, în medie,
în 2-3 ore. Parcurgerea materialului se poate face ușor, mai ales că noțiunile noi sunt centralizate
și re-definite în finalul fiecărei unități de învățare, în cadrul unui glosar de termeni. Desăvârșirea
cunoștințelor cu caracter practic și fixarea lor se face și în cadrul activităților asistate (AA). Pentru
a face legătura cu AA, în materialul de față veți găsi și câteva exemple de calcul, care vor fi însoțite
de explicații. Pentru clarificări suplimentare se poate consulta și bibliografia atașată.
În lucrare sunt evidențiate secțiunile importante ale fiecărei unităţi de învăţare prin
însoțirea lor de pictograme sugestive, aceleași pentru același tip de secțiune. Aceasta face posibil
structurarea materialului și căutarea rapidă a secțiunilor de interes.
Şi în acest material se dă o mare importanţă desenelor, care au fost făcute cât mai clar
posibil. Figurile, ca și tabelele care centralizează diferite date, vor fi numerotate în cadrul fiecărei
unități de învățare.
Autoevaluarea cunoștințelor
Pe parcursul și la finalul unităților de învățare veți găsi întrebări sau exerciții care
să permită autoevaluarea cunoștințelor. Aceste teste sunt formulate în raport cu
materia parcursă în unitatea de învățare respectivă, fiind de același tip cu discuțiile ce pot avea loc
la examen de semestru sau cu cele care fac obiectul examenului de licență. Răspunsul la testele de
autoevaluare sau la alte sarcini de învățare / fixare a cunoștințelor este dat la sfârșitul fiecărei
unități de învățare.
iii
Evaluare
Modulul de Topografie – geodezie pentru semestrul II se finalizează printr-un
examen care conține întrebări teoretice și probleme practice.
Nota finală (N) se calculează ca medie ponderată din:
1. nota (NT) obținută în urma evaluării care are ca bază materialul actual de studiu
(parte teoretică) sau alte resurse bibliografice propuse, cu o pondere de 60%
2. nota (NP) la activităţile practice de laborator (AA), cu o pondere de 40%
60 ∗ 40 ∗
100
Semnificația pictogramelor folosite în materialul de studiu
Obiectivele UI definite prin Durata medie de studiu

Introducere
competențe specifice individual
Conținutul UI Definiții Exemple
Test de autoevaluare Miniglosar Bibliografie
Să ne reamintim Rezumat Evaluare
iv
Cuprins partea a II-a
Introducere
Obiectivele cursului. Competențe
Cerințe preliminare
Autoevaluarea cunoștințelor
Evaluare
Cuprins partea a II-a
Unitatea de învățare 1 : Generalități despre ridicarea în plan

1.1 Introducere în tematica ridicărilor în plan 1
1.2. Obiective și competențe dobândite 2
1.3. Ridicarea în plan: obiect, clasificări, succesiunea lucrărilor 2
1.4. Principiile generale ale topografiei 3
1.5. Marcarea și semnalizarea punctelor în geodezie și topografie 6
1.6. Rezumat 11
1.7. Test de autoevaluare 11
1.8 Glosar de termeni 13
1.9 Rezultatele testelor 13
Unitatea de învățare 2: Îndesirea rețelei geodezice (rețele de ordin V)

2.1 Introducere 15
2.3. Îndesirea rețelei de triangulație 16
2.3.1. Clasificare, generalități 16
2.3.2. Metode clasice de îndesire (îndesirea prin intersecții) 17
2.3.3. Intersecția înainte 20
2.3.4. Intersecția înapoi 22
2.3.5. Intersecția combinată 24
2.3.6. Intersecții la limită cu puncte duble 25
2.3.7. Calcul cotei punctelor de intersecție 26
2.3.8. Precizia intersecțiilor unghiulare 28
2.3.9. Rezumat 30
2.3.10 Test de autoevaluare 31
2.3.11 Glosar de termeni 32
2.3.12 Rezultatele testelor 33
Unitatea de învățare 3: Îndesirea rețelei geodezice de triangulație cu stații totale (ST).

Îndesirea rețelei de nivelment de stat
3.1 Introducere 35
3.3. Rețea de puncte determinată cu ST 36
3.4 Îndesirea rețelei de nivelment de stat (nivelmentul tehnic; de ordin V) 42
3.5. Rezumat 45
3.6 Test de autoevaluare 46
3.7 Glosar de termeni 48
3.8 Rezultatele testului 48
v
Unitatea de învățare 4: Poziționarea punctelor în sistem satelitar

4.1 Introducere 49
4.3 Sisteme satelitare. Generalități 50
4.4. Sisteme de poziționare. Părți componente 51
a. Segmentul spațial 51
b Segmentul de control 54
c. Segmentul utilizator 55
4.5 Principiul poziționării satelitare 57
1. Modul absolut (natural, soluție de navigație) 57
2. Modul relativ (diferenţial) 58
4.6. Metode și procedee de lucru. Sistemul românesc de 59
poziționare (Rompos)
4.7. Principalele erori în poziționarea GPS 64
Unitatea de învățare 5: Rețele de ridicare. Drumuiri

5.1. Introducere 69
5.3. Generalități, clasificarea drumuirilor 70
5.4. Drumuirea unghiulară tahimetrică încadrată. Cazul general 71
5.4.1. Proiectarea traseului. Alegerea punctelor de drumuire 72
5.4.2. Elemente măsurate în teren. Calculul coordonatelor
punctelor drumuirii 73
5.5. Drumuiri „în coordonate” 78
5.6. Drumuiri fără vize de capăt 79
5.7. Precizia drumuirilor unghiulare 80
5.8 Alte puncte ale rețelei de ridicare 84
Unitatea de învățare 6: Rețele topografice independente

6.1. Introducere 85
6.3 Generalități 86
6.4. Determinarea rețelelor independente prin drumuiri. Drumuirea închisă 87
Unitatea de învățare 7 Poziționarea punctelor caracteristice

ale detaliilor (ridicarea detaliilor)
7.1. Introducere 89
7. 3. Generalități. Metode de ridicare a detaliilor 90
7. 4. Metoda radierii detaliilor 91
7.4.1. Principiul metodei 91
7.4.2. Radieri cu stația totală 91
7.4.3 Radieri cu nivelmetrul (nivelul) 94
7.5. Ridicarea detaliilor prin metoda drumuirii 96
7.6. Ridicarea detaliilor prin metoda intersecției înainte 96
7.7. Ridicarea detaliilor prin metoda absciselor și ordonatelor sau 97
prin metoda absciselor
7.8. Ridicarea detaliilor prin metoda profilelor 98
a- Întocmirea unui profil din măsurători în teren 98
b- Întocmirea unui profil folosind planuri (hărți) cu curbe de nivel 99
vi
7.9. Întocmirea unui plan de situație 101

1. Generalități, etape parcurse în teren 101
2. Etape parcurse la birou 103
Unitatea de învățare 8: Determinarea mărimii suprafețelor

8.1. Introducere 104
8.3. Metodele numerice 105
8.4. Metode grafice 107
8. 5 Metoda mecanică 109
8.6. Parcelarea sau detașarea suprafețelor 111
1. Parcelarea prin punct obligat 111
2 Parcelarea paralelă 112
Unitatea de învățare 9: Noțiuni de topografie inginerească

9.1. Introducere 115
9.3. Planul de trasare 116
9.4. Trasarea direcțiilor și unghiurilor orizontale 118
9.5. Trasarea distanțelor 119
9.6 Trasarea în înălțime 120
1. Trasarea cotei unui punct 120
2. Trasarea unui plan orizontal 122
3. Trasarea unei linii de pantă dată 123
9.7. Urmărirea comportării construcțiilor 125
1. Generalități 125
2. Măsurarea deformațiilor și deplasărilor orizontale 126
3. Măsurarea tasărilor 127
4. Măsurarea înclinărilor 128
Bibliografie 130
vii
viii
Unitatea de învățare 1
Generalități despre ridicarea în plan

Cuprins:
1.1 Introducere în tematica ridicărilor în plan
1.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
1.3. Ridicarea în plan: obiect, clasificări, succesiunea lucrărilor
1.4. Principiile generale ale topografiei
1.5. Marcarea și semnalizarea punctelor în geodezie și topografie
1.6. Rezumat
1.7. Test de autoevaluare
1.8 Glosar de termeni
1.9 Rezultatele testelor
Durata medie de studiu individual – 2 ore
1.1. Introducere în tematica ridicărilor în plan
Ansamblul operațiunilor topografice de măsurare (în teren), calcul și raportare (la

birou), verificare și recepție (în teren), finalizate printr-o reprezentare a terenului,
poartă numele de ridicare în plan. Ridicarea în plan trebuie cunoscută sub toate
aspecte pe care situațiile concrete le reclamă. Asocierea de termeni „ridicare în plan” provine din
preluarea din limba franceză, cuvânt cu cuvânt, a expresiei lever un plan, fiind folosită ca atare în
toate lucrările topografice.
Operațiunile din cadrul ridicării în plan se referă atât la poziționarea punctelor din rețeaua
topografică (de sprijin și de ridicare), cât și a punctelor care descriu detaliile din teren (puncte
caracteristice). Pentru fiecare din aceste categorii de puncte există metode specifice.
Topografia, ca de altfel toate științele tehnice, are la bază o serie de principii, adică de
convenții sau reguli aplicabile în toate situațiile. Principiile topografiei, care stau la baza practicii
topografice, trebuie cunoscute și aplicate în concordanță cu metodele de lucru aplicate în diferite
situații concrete.
1
Obiectivul acestei u.i. este definirea ridicării în plan, a principiilor care stau la baza
topografiei, precum și detalierea modului de a marca și semnaliza punctele în topografie. Se începe
astfel formarea unui bagaj minim de cunoștințe utile practicii și însușirea unei terminologii care
este specifică disciplinei. Competența dobândită în urma parcurgerii u.i. se referă la înțelegerea
unor termeni si activități de strictă specialitate, cu care se operează pe tot parcursul modulului.
1.3. Ridicarea în plan: obiect, clasificări, succesiunea lucrărilor
Așa cum s-a arătat, prin ridicare în plan (ridicare topografică) se înțelege ansamblul
lucrărilor de proiectare, măsurare, calcule, raportare și verificare/recepție pentru o
porțiune de teren.
Scopul ridicărilor îl constituie întocmirea de reprezentări ale terenului (planuri, profile)
prin mijloace topografice, legate de aparatura și metodele specifice.
Clasificarea ridicărilor în plan se poate face după conținutul lor:
- ridicări planimetrice, în care se determină doar poziția în plan (x, y) a punctelor
- ridicări altimetrice (nivelitice), la care se află doar poziția pe verticală (z) a punctelor,
- ridicări combinate, în urma cărora rezultă determinări complete (x, y, z sau 3D) a
poziției punctelor.
Scara unei reprezentări topografice este raportul între o distanță „d” măsurată în
reprezentare și corespondenta „D” din teren a aceleiași distanțe, redusă la orizont.
d 1 1
Sc    [1.1]
D D N
d
Raportul invers scării, N, se numește numitorul scării. În mod curent, ridicările topografice
se execută la scări mari, numitorul N putând avea valorile 500, 1000, 2000, 2500. Reprezentările
la aceste scări constituie obiectul principal al lucrărilor topografice și se numesc planuri de situație.
Acestea sunt deosebit de importante, întrucât constituie baza oricăror lucrări tehnice de investiții
(drumuri, amenajări de torenți, construcții diverse etc).
Succesiunea lucrărilor în topografie este bine stabilită și este arătată grafic în figura 1.1.
2
Fig. 1.1. Succesiunea lucrărilor în topografie
Orice ridicare în plan, indiferent de suprafață, scară, sau precizia urmărită, se execută în
cadrul unei rețele de sprijin. Aceasta este alcătuită din puncte ale rețelei geodezice de stat (de ordin
I, II, III sau IV) și din puncte ale rețelei de îndesire (de ordin V). La rândul ei, rețeaua de sprijin
are puncte încă prea rare pentru nevoile curente ale topografiei, astfel încât și ea trebuie îndesită,
în zona de lucru, cu puncte ale rețelei de ridicare. Rețeaua de îndesire și cea de ridicare sunt de
competența topografului și se numesc rețele topografice. Etapa următoare, de ridicare a detaliilor
se face practic cu aparatul de lucru instalat în punctele rețelei de ridicare. Ordinea lucrărilor
descrise în figura 1.1 este regula generală, care se aplică în majoritatea ridicărilor în plan.
Prin excepție, în cazuri bine justificate (realizarea unor lucrări de artă, care necesită precizii
deosebite sau ridicări de importanță foarte mică, pentru care efortul legării în rețea nu se justifică),
se pot executa lucrări în cadrul unei rețele locale, ale cărei puncte nu au nici o legătură cu acelea
ale rețelei geodezice de stat.
1.4. Principiile generale ale topografiei
După cum s-a arătat, topografia are la bază principii (reguli), care se aplică în orice situație.
Principiile enumerate mai jos se vor regăsi în toate de metodele topografiei studiate mai departe.
 Detaliile din teren se descompun în puncte caracteristice
Prin puncte caracteristice se înțelege numărul minim de puncte care permit
reconstituirea formei unui detaliu din teren. În funcție de modul de determinare,
detaliile pot fi de planimetrie (definesc forma și mărimea detaliului, poziția în plan
față de alte detalii din jur) sau de altimetrie (dau poziția în înălțime a punctelor). Detaliile de
planimetrie se reprezintă prin conturul lor și pot fi naturale (râuri, lacuri, păduri) sau artificiale
(drumuri, canale, construcții).
Punctele caracteristice ale detaliilor de planimetrie se aleg la schimbarea direcției în plan
a conturului. Pentru contururile poligonale lucrul este simplu, întrucât schimbarea direcției este
bruscă și sesizabilă (figura 1.2.a). Pentru detaliile cu un contur sinuos oarecare (limita unui trup
de pădure, a unui iaz, o poiană), operatorul alege el însuși punctele caracteristice astfel încât, în
3
funcție de scara de raportare, să se poată reconstitui cât mai fidel forma detaliului respectiv. Se
face observația că, prin descompunerea în puncte caracteristice, limitele detaliilor de formă
oarecare se liniarizează, aproximându-se prin linii frânte.
a b
Fig. 1.2. Descompunerea detaliilor de planimetrie în puncte caracteristice:
a- limite de proprietate şi construcții, cu contur poligonal, b- contur oarecare, devenit poligonal
Pentru redarea altimetriei (reliefului) terenului și stabilirea poziției în înălțime a punctelor,

se aleg puncte caracteristice la schimbarea pantei terenului (figura 1.3). Numărul de puncte este
ales în scopul de a putea reconstitui relieful terenului și depinde atât de scara de reprezentare, cât
și de accidentația terenului. Dacă schimbarea de pantă este insesizabilă, atunci se pot considera
puncte la distanțe egale, în funcție de scara reprezentării.
a b
Fig. 1.3. Puncte caracteristice de altimetrie (plan vertical): a- pentru reprezentarea secțiunii unei
albii de râu, b- pentru secțiunea printr-un terasament de cale ferată realizat în umplutură
 Punctele de detaliu se proiectează prin perpendiculare în planul de proiecție

Din enunțarea acestui principiu,
rezultă două observații importante
(figura 1.4):
- toate distanțele din teren sunt regăsite
în reprezentarea grafică reduse la orizont
- toate suprafețe din teren se vor
considera de asemenea în plan orizontal,
Fig.1.4. Proiecția ortogonală a punctelor în planul suprafața pe care se contează fiind
de proiecție
4
numită, după caz, suprafață productivă (sp) sau bază de construcție (sb).
 Ridicările în plan se execută în cadrul unei rețele de sprijin, determinată pe baza rețelei
geodezice de stat
Metodele folosite în topografie conduc, în cazul general, la poziționarea punctelor prin
coordonatele lor spațiale (x, y, z), date în raport cu o suprafață de referință și un sistem de axe de
coordonate (fig. 1.5). Rețeaua de sprijin poate fi de triangulație sau de nivelment, după caz.
a b c
Figura 1.5. Sistemul de referință în România: a- pe sferă, b- în plan, c- în înălțime
 Ridicarea în plan se execută din aproape în aproape

Efectiv, ca regulă generală, se trece pe rând de la suprafețele mari spre cele mici și de la
puncte cunoscute (vechi) la cele proiectate (noi, care urmează a se afla). Acestea din urmă, odată
staționate (adică dacă din ele s-au executat măsurători spre alte puncte vechi) sunt considerate
puncte vechi (cunoscute), servind în continuare la determinarea altor puncte noi.
Rezultă că întotdeauna în teren se începe prin staționarea unor puncte vechi, se vizează
spre alte puncte vechi (vize de referință) și apoi se duc vize spre punctele noi (vize de
determinare).
 Punctele din rețeaua de sprijin și de ridicare se marchează și se semnalizează
Există reglementări care stabilesc cum se marchează în teren un punct cu coordonate
cunoscute (pentru a-l putea păstra și folosi și după determinarea lui) și cum se semnalizează acesta
(pentru a-l face vizibil de la distanță). Marcarea și semnalizarea se face în funcție de importanța
punctului, după cum se va arăta mai jos.
 Ridicările în plan se execută într-o ordine bine stabilită
Ca etape mari, ridicarea topografică presupune:
- proiectarea lucrărilor, când operatorul se documentează asupra caracterului lucrării, a
rețelei geodezice existente în zonă, alege metoda și instrumentele adecvate obținerii preciziei
cerute,
- măsurători în teren asupra elementelor geometrice necesare poziționării,
5
- calcule, când se determină progresiv/ se compensează erorile comise în rețeaua de sprijin

și de ridicare, se face reducerea distanțelor la orizont, calculul suprafețelor etc,
- redactarea planurilor și/sau profilelor pe formate standardizate, cu respectarea regulilor
de desen tehnic
- verificarea / recepția produsului grafic care rezultă în final, care se face pentru conținut
(sunt reprezentate toate detaliile necesare?) și pentru precizie (elementele geometrice din teren
corespund cu cele din plan?).
 Alegerea soluției pentru ridicarea în plan
Acest principiu spune că operațiunile enumerate se fac astfel încât rezultatul (măsurători,
piese desenate) să fie adecvat preciziei cerute și dotării cu aparatură topografică. Alegerea poziției
punctelor din rețeaua de îndesire și din rețeaua de ridicare este proprie fiecărui operator și-l
caracterizează din punctul de vedere al competenței și experienței (cunoașterea metodelor
topografice). Cu toate acestea, produsul final (plan de situație, profil) trebuie să fie același, de aici
rezultând și caracterul de unicitate al reprezentării.
Cunoașterea acestor principii și respectarea lor este obligatorie în executarea lucrărilor
geo-topografice, indiferent de tehnologia aplicată.
1.5. Marcarea și semnalizarea punctelor în geodezie și topografie
Punctele rețelei de sprijin și de ridicare se marchează și semnalizează corespunzător.

Prin marcare se înțelege operațiunea de fixare în teren a unui punct odată determinat, în
scopul folosirii lui pe o durată mai lungă de timp.
Prin semnalizare se face vizibilă da la (mare) distanță poziția unui punct cunoscut (vechi).
Marcarea punctelor se face diferit, în funcție de rețeaua din care fac parte.
 Punctele de planimetrie se marchează funcție de ordinul lor astfel:
- punctele rețelei de ridicare (punctele de drumuire) se marchează în teren natural prin
țăruși de lemn din esență tare, bătuți până la nivelul ternului și având un cui în capăt (punctul
matematic). Dacă se consideră necesar, pentru ușoara reperare ulterioară a punctului de stație se
poate folosi un țăruș martor (figura 1.6a). În intravilan sau în terenuri tari, punctele se marchează
prin buloane metalice de 10 – 15 cm lungime, care se bat în asfalt, în rosturi, între borduri sau
pavele etc (figura 1.6b). O marcare durabilă pentru terenuri moi poate fi o țeavă din metal de
maxim 1 ţol, în capătul căreia se poate bate un dop din lemn cu cui (figura 1.6c)
- punctele din rețeaua de sprijin se marchează cu borne din beton armat în formă de trunchi
de piramidă. Cele din rețeaua geodezică se marchează prin borne cu dimensiunile 17x23x80 cm,
6
a b c
Figura 1.6. Marcarea punctelor de drumuire: a- țăruș din lemn cu cui și eventual martor,
b- bulon metalic îb asfalt, c- țeavă metalică cu dop de lemn și cui
iar bornele din rețeaua de îndesire cu borne de 14x20x80 cm, conform cu STAS 3446-52 și 4294-
54. La partea superioară se înglobează punctul matematic, de fapt o tijă din fier beton de 6 – 8 mm
diametru (figura 1.7a. Marcarea la subsol se execută din mici dale de beton, cărămizi sau piese
speciale, pe care se gravează repere ce păstrează punctul matematic la subsol. Marcarea punctelor
din această categorie se face astfel încât reperul de la subsol (martor) să fie pe aceeași verticală cu
punctul matematic, borna să fie amplasată în poziție verticală și să se respecte așezarea stratelor.
Figura 1.7. Marcarea punctelor din rețeaua de sprijin: a- bornă din beton armat (1-bornă,
2- umplutură din pământ, 3- strat avertizor, 4- martor cu reper), b- materializarea verticalei
martorului, c- repoziționarea bornei distruse: 5- bornă nouă, 6- martorul vechi, nemișcat
În cazul în care borna este distrusă, ea poate fi înlocuită, urmând următoarele etape:
- se identifică locul unde a fost amplasată borna,
7
- se sapă până ce se ajunge la stratul avertizor, care se îndepărtează cu mare grijă, pentru a
nu se deranja martorul. În mod obișnuit stratul avertizor este alcătuit dintr-un material străin solului
în care se sapă (zgură, cărămidă mărunțită etc),
- se întind două sfori pe marginea gropii astfel ca firul cu plumb coborât la intersecția lor
să cadă deasupra reperului de la subsol (figura 1.7b, c),
- se așează stratele în ordine inversă și se poziționează borna cu punctul matematic la
verticala dată de firul cu plumb și semnul de la subsol (figura 1.7c).
 Punctele din rețeaua de nivelment se marchează de asemenea în mod diferit, după
importanța lor. În ansamblul drumuirilor de nivelment geometric de toate ordinele, trebuie să se
marcheze pe teren puncte la distanța medie de 5 – 7 km unul de altul, prin repere de nivelment,
mărci sau borne. În centrele populate sau/și industrializate, punctele trebuie să se marcheze la
distanțe de 300 – 500m unul de altul. Bornele de nivelment pot fi permanente (în rețeaua de
nivelment geometric de stat) și provizorii.
Punctele din rețeaua de înaltă precizie (ordinul I și II) se marchează prin repere subterane
în gropi adânci, care ajung până la stratul geologic stabil, dar la minim 1m sub adâncimea de îngheț
(figura 1.8a). Instrucțiunile tehnice prevăd astfel de repere fundamentale la fiecare 50 – 80 km.
Punctele de ordin III, IV sau V se marchează prin repere consolă, mărci la sol sau borne din
beton armat. Reperele consolă sunt turnate din fontă și conțin consola, pastila semisferică pe care
se așază mira și o placă pe care este înscrisă cota sau numărul de ordine al mărcii. Aceste repere
se montează pe clădirile vechi construite în terenuri stabile, la minim 50 cm de la sol, astfel încât
să permită instalarea unei stadii verticale (figura 1.8b) Mărcile la sol se folosesc în terenuri
stâncoase sau în construcții masive și vechi din beton (figura 1.8c). Pentru lucrările de nivelment
curente se pot folosi și reperi provizorii (borne din beton armat, buloane metalice, țăruși din lemn
etc). La marcarea fiecărui punct din rețeaua de nivelment se întocmește o schiță și o descriere
topografică, care să cuprindă elementele necesare identificării sigure în teren a punctului marcat.
Figura 1.8 Marcarea punctelor din rețeaua de nivelment: a- puncte de ordin I, II, b- reper consolă
pe clădire, c- marcă la sol
8
Semnalizarea punctelor are rolul de a le face vizibile de la distanță și se face diferit,

funcție de instrumentul folosit și durata existenței semnalului. Se disting astfel două maniere
diferite de semnalizare, valabile pentru lucrul cu instrumente terestre (teodolite, tahimetre sau ST).
Pentru toate tipurile de semnal este importantă cunoașterea înălțimii semnalului.
 Semnalizarea temporară, ce presupune instalarea la verticala punctului matematic,
doar pe timpul măsurătorilor, a unui dispozitiv care poate fi:
- jalon, în cazul folosirii teodolitelor clasice, în rețeaua de sprijin. Acesta este din lemn
rotund, are 2 m lungime și este vopsit alternativ, din 20 în 20cm, în culori contrastante între ele și
cu mediul (de exemplu alb – roșu). Jalonul are un capăt ascuțit, care se așează pe punctul matematic
al stației, indicând doar direcția orizontală spre punct (figura 1.9a). Se folosește rar;
- miră (stadie), în cazul folosirii tahimetrelor clasice. Stadia se așează pe punctul matematic
cu linia ei mediană și în timpul vizării se menține verticală cu o nivelă sferică atașată (figura 1.9b).
Înălțimea de vizare pe stadie este, de regulă, egală cu a tahimetrului instalat în stație. Se folosește
pentru semnalizarea punctelor din rețeaua de ridicare;
- prisma reflectoare / panoul cu prisme în cazul stației totale, cu rolul de a retransmite spre
aparat radiațiile emise de acesta. Jalonul ținut vertical oferă direcția orizontală spre punct, iar
înălțimea se consideră până în centrul prismei / panoului (figura 1.9c). Se folosește în rețeaua de
sprijin și de ridicare.
…
a b c
Figura 1.9. Semnalizarea temporară a punctelor: a- jalon din lemn care dă
direcția orizontală spre punct, b- stadie vizată cu tahimetrul optic, c- jalonul și
prismă reflectoare / panou cu prisme, vizate cu ST
 Semnalizarea permanentă a punctelor include (fig. 1.10):

-semnalele topografice propriu-zise, construite din lemn sau metal și având ca piesă
principală popul sau capul negru pentru vizare. Piramida este semnalul specific pentru
semnalizare în rețeaua de sprijin și constă dintr-un pop vertical cu fluture, susținut pe 3 sau 4
9
picioare din lemn. Atunci când se construiește un punct nou, se face mai întâi semnalul și apoi se
montează borna și martorul la subsol exact la verticala popului. Dacă punctul este deja bornat și
se reface doar semnalul, atunci se măsoară obligatoriu distanța (excentricitate) dintre bornă și
proiecția semnalului (ebs)și orientarea acestei direcții (θbs, figura 1.10a). În zonele de câmpie s-au
construit piramide cu pilastru. Sunt de fapt două piramide independente, construite deasupra
aceleiași borne: o piramidă cu poduri, care face posibil accesul la pilastru și susține semnalul
(capul negru) ce se vede de la distanțe mari și o piramidă pilastru, ce conține o placă pe care se
montează instrumentul pentru măsurători (figura 1.10b). Dacă punctele sunt situate pe clădiri
dominante, se obișnuiește semnalizarea prin pilastru. Pe pilastru se poate așeza fie un semnal de
tip fluture, fie se poate fixa ambaza și aparatul de măsură (figura 1.10c). În zonele împădurite, fără
astfel de construcții, se folosește și semnalul în arbore, care este tot un pop vertical cu fluture, dar
prins cu cuie și sârmă pe un arbore: dacă este din specii de rășinoase, popul se prinde de fus (figura
1.10d), iar dacă este din foioase, se prinde de crengile groase (figura 1.10e). Fluturele trebuie să
depășească în înălțime arborele pe care este instalat sau plafonul pădurii, dacă este la margine de
masiv. Și aici se măsoară excentricitatea bornă – proiecția semnalului (cu o ruletă) și orientarea
direcției (cu o busolă de buzunar).
a b c d e
Figura 1.10. Semnale topografice permanente: a- piramidă, b- piramidă pilastru și piramidă cu
poduri, c- pilastru pe terasă, d- semnal în arbore de rășinoase, e- semnal în arbore de foioase;
1- martor de subsol, 2- bornă cu punct matematic, 3- pop vertical, 4-fluturi, 5- detaliu cu elementele excentricității
(θbs și ebs), 6– picioare de susținere a piramidei, 7- elemente de rigidizare, 8- pod şi scări pentru acces, 9- cap
negru (cutie), 10- piramidă pilastru, 11- placa de centrare, 12- piramidă cu poduri
- alte semnale, netopografice, construite în alte scopuri, cu poziții dominante în peisaj.

Acestea nu indică prezența unei borne la sol, ci sunt ele însele purtătoare de coordonate. Aceste
semnale sunt de regulă biserici (ortodoxe și catolice), coșuri de fum, antene sau alte construcții
înalte, care se pot vedea bine de la distanțe mari.
Observații:
1. Punctele rețelei de sprijin sunt gestionate de oficiile județene de cadastru și
publicitate imobiliară, în bănci de date, care cuprind coordonatele punctului, descrierea
10
amplasamentului acestuia față de reperi din teren care sunt ușor de depistat, precum și drumul de
acces spre punct.
2. La semnalele topografie, un element esențial îl constituie înălțimea semnalului (S),
servind la determinarea cotei punctelor.
1.6. Rezumat
Lecția este o introducere în problema ridicărilor în plan, definind succesiune lucrărilor topografice
executate cu aparatură legată de teren (fără sistemele de poziționare satelitară, care se vor discuta separat,
mai târziu). Întrucât de rețelele geodezice s-a vorbit în ultima lecție a primului semestru, aici începe
discuția despre rețelele derivate din acestea – rețelele topografice - care sunt de competența topografului.
Sunt enumerate principiile topografiei, care reprezintă un set de norme general valabile și se detaliază
modul de marcare și semnalizare a punctelor, chestiune concretă cu care operatorul vine nemijlocit în
contact.
Trebuie ținut cont, așa cum s-a precizat de la început, că topografia este, într-o primă etapă, o
știință a poziționării punctelor, astfel că această unitate de se consideră de bază pentru lecțiile următoare.
1.7 Teste de autoevaluare
În urma parcurgerii prezentei unități de învățare, încercuiți răspunsurile corecte
1. Mira (stadia) se folosește la semnalizarea unui punct topografic:

a- când se măsoară cu o stație totală (ST),
b- când se măsoară cu tahimetre clasice,
c- dacă are linia mediană la verticala punctului matematic
2. Înălțimea următoarelor semnale se măsoară:

a- pentru stadie = la bază (la gradația zero),
b- pentru piramidă: la partea de jos a fluturelui,
c- pentru prisma reflectoare pe jalon: în centrul prismei
3. Prin recepția unei lucrări topografice se înțelege:

a- validarea planului întocmit, din punct de vedere al conținutului
b- validarea planului întocmit, din punct de vedere al preciziei
c- o petrecere câmpenească în zona măsurată
4. În topografie un punct este considerat vechi dacă:

a- i se cunosc coordonatele,
b- bulonul metalic cu care este marcat este ruginit,
c- din acel punct s-au făcut măsurători spre alte puncte vechi
11
5. Semnalizarea unui punct cu jalonul se face:

a- atunci când se dorește doar determinarea direcției orizontale spre punct,
b- când jalonul este așezat vertical, cu vârful peste punctul matematic,
c- în cazul vizării cu un nivelmetru clasic
6. Reperul – martor aflat sub borna din beton a unui punct din rețeaua geodezică are rolul:
a- de a putea fi vizat, la nevoie,
b- de a păstra verticala punctului matematic al bornei,
c- de a face posibilă re-instalarea bornei după ce a fost distrusă
7. Marcarea unui punct se poate face:

a- prin atribuirea unei etichete care să specifice data măsurătorii,
b- prin bornă de beton armat,
c- prin țăruși din lemn
8. Scara unui plan topografic este:

a- raportul constant dintre o distanță orizontală din teren și corespondenta ei din desen,
b- o modalitate curentă de exagerare a înălțimilor (reliefului) față de lungimile
orizontale,
c- o valoarea mai mică decât 1
9. Prin „semnalizarea punctelor” în topografie se înțelege:

a- o modalitate de a face punctele topografice vizibile de la distanțe mari,
b- un mod de comunicare între operatori, la distanțe mari, folosind stații de
emisie – recepție,
c- un ansamblu de convenții de comunicare, făcute în cadrul unei echipe de teren, pentru
operațiunile curente
10. Prin ridicare în plan se înțelege:

a- proiectarea elementelor geometrice ale terenului în plan vertical, folosind funcții
trigonometrice adecvate,
b- toate lucrările de măsurare, calcule, raportare și recepție pentru o porțiune de teren,
c- proiectarea elementelor geometrice ale terenului în planul orizontal de proiecție,
folosind funcții trigonometrice adecvate
11. Următoarele afirmații se regăsesc între principiile generale ale topografiei:

a- instrumentele folosite trebuie în prealabil verificate metrologic,
b- detaliile de planimetrie se reprezintă prin conturul lor, descompus în puncte
caracteristice,
c- ridicările topografice pot fi planimetrice, altimetrice sau combinate,
12. Redarea altimetriei (reliefului) unui teren se face prin:

a- stabilirea poziției în înălțime a punctelor caracteristice, alese la schimbarea pantei,
b- ridicări combinate,
c- determinarea coordonatelor plane ale punctelor
13. Un reper de nivelment de tip consolă este:

a- amplasat astfel încât să permită instalarea unei stadii verticale,
b- încastrat în clădirile noi, odată cu construirea lor,
c- instalat astfel încât să permită instalarea ST
12
14. Rețeaua de sprijin cuprinde:

a- punctele din rețeaua geodezică și de îndesire,
b- toate punctele caracteristice din zona măsurată,
c- ansamblul operațiunilor din teren și de la birou necesare realizării unui plan
- jalon = piesă din lemn folosită la semnalizare, de 2 m lungime, cu un capăt ascuțit, vopsit
alternativ în culori contrastante,
- marcarea punctelor = operațiune de fixare în teren a unui punct odată determinat, în scopul
folosirii lui ulterioare,
- piramida topografică = semnal specific pentru semnalizare, instalat deasupra bornelor,
constând dintr-un pop vertical cu fluture, susținut pe 3 sau 4 picioare din lemn,
- puncte caracteristice = numărul minim de puncte care permit reconstituirea formei unui detaliu
din teren sau a reliefului
- rețele de sprijin = rețea de puncte ce reunește puncte ale rețelei geodezice (ordin I, II, III, IV) și
ale rețelei de îndesire (ordin V),
- rețea locală = rețea ale cărei puncte nu au nici o legătură cu rețeaua geodezică
- ridicare în plan = ansamblu de operațiuni topografice pentru o porțiune de teren (măsurare în
teren, calcul, raportare, verificare, recepție) finalizate printr-o reprezentare a terenului
- ridicări altimetrice (nivelitice) = în urma cărora se află doar poziția pe verticală (z) a punctelor,
- ridicări combinate - în urma cărora rezultă poziția spațială (x, y, z sau 3D) a punctelor.
- ridicări planimetrice= măsurători în urma cărora rezultă doar poziția în plan (x, y) a punctelor,
- scara (unei reprezentări topografice) = raportul între o distanță „d” din planșă și corespondenta
„D” din teren a aceleiași distanțe, redusă la orizont
- semnalizare temporară a punctelor topografice = instalarea unui semnal deasupra punctului
matematic numai pe timpul măsurătorilor,
- semnalizarea permanentă a punctelor = indicarea poziției unui punct topografic prin construcții
durabile în timp (de ex. piramide),
- semnalizarea punctelor = modalitate de a face vizibile punctele topografice da la distanță,
1.9. Rezultatul testului de autoevaluare
1-b, c; 2-c; 3-a, b: 4-a, c; 5- a, b; 6-b, c; 7- b, c; 8-c; 9-a; 10-b: 11-b; 12-a, b; 13-a, 14-a.
13
14
Îndesirea rețelei geodezice (rețele de ordin V)
Cuprins:
2.1 Introducere
2.3. Îndesirea rețelei de triangulație
2.3.1. Clasificare, generalități
2.3.2. Metode clasice de îndesire (îndesirea prin intersecții)
2.3.3. Intersecția înainte
2.3.4. Intersecția înapoi
2.3.5. Intersecția combinată
2.3.6. Intersecții la limită cu puncte duble
2.3.7. Calcul cotei punctelor de intersecție
2.3.8. Precizia intersecțiilor unghiulare
2.3.9. Rezumat
2.3.10 Test de autoevaluare
2.3.11 Glosar de termeni
2.3.12 Rezultatele testelor
2.1 Introducere
Această unitate de învățare (u.i.) este prima dintr-un capitol care se ocupă cu problema
îndesirii rețelelor geodezice (de triangulație și de nivelment) de stat. Îndesirea Rețelei Geodezice
Naționale Spațiale (RGNS), obținută prin alte tehnici de poziționare decât cu instrumente
amplasate pe teren, va fi abordată ulterior, după ce va fi prezentat sistemul de poziționare satelitar.
În cuprinsul acestui capitol vor fi prezentate metodele folosite în mod curent de topografi
pentru îndesirea rețelei geodezice. Aceste metode se diferențiază explicit după momentul istoric
al apariției lor, moment care depinde de evoluția aparaturii folosite. Se va da, desigur, o importanță
sporită acelor metode care sunt mai folosite în momentul de față, în detrimentul celor clasice care,
15
deși au făcut epocă zeci și chiar sute de ani, sunt mai puțin folosite în prezent. Într-o primă privire
generală, metodele au fost enumerate – nu neapărat în ordinea în care vor fi abordate – în tabelul
i.1 din capitolul introductiv, acolo unde s-a făcut mențiunea „rețea de sprijin” sau „îndesirea rețelei
geodezice”.
Rețelele de ordinul V sunt de competența operatorilor topografi și servesc la îndesirea
rețelei geodezice de triangulație / de nivelment de stat, ale cărei puncte sunt prea rare pentru
nevoile curente de ridicare în plan. Odată îndesirea executată, punctele nou determinate constituie
rețeaua de sprijin, împreună cu punctele rețelei geodezice de ordin I – IV (figura 1.1).
Obiectivul u.i. este de a face cunoștință cu metodele de îndesire a rețelei geodezice,

prezentând etapa de teren și cea de calcule. Metodele se prezintă în strânsă concordanță cu măsurile
ce trebuie luate pentru menținerea erorilor într-un interval tolerabil. Pentru că marea majoritate a
lucrărilor topografice necesită determinarea unor puncte de îndesire, competența dobândită va fi
aceea de a putea aborda practic astfel de lucrări în situații din cele mai diverse, așa cum sunt cele
pe care terenul și aparatura diversă le oferă.
2.3. Îndesirea rețelei de triangulație
2.3.1. Clasificare, generalități
Așa cum s-a arătat (partea I, u.i. 11, §11.3), punctele rețelei geodezice de triangulație
alcătuiesc o rețea pe întreg teritoriul național, cu o densitate medie de circa 1 punct/20 km2. Pentru
a aplica, în zona de lucru, metodele de măsurare proprii topografiei, această rețea trebuie îndesită,
ajungând la o densitate de cca 1 punct/4-5km2 în extravilan și 1 punct / 1-2km2 în intravilan.
Pentru îndesirea rețelei de triangulație există mai multe categorii de metode, care s-ar putea
grupa, din punctul de vedere al instrumentelor folosite, astfel:
 metode clasice, în cadrul cărora se folosesc pentru poziționarea unui punct nou
doar măsurătorile unghiulare. Sunt mai puțin folosite acum decât în urmă cu 30-40 de ani, dar
constituie, în unele situații, singurele posibilități de poziționare. Ele vor fi prezentate în cele ce
urmează sub aspect principial, oferind posibilitatea rezolvării unor probleme simple, de
determinare a poziției unui singur punct nou și nu neapărat a unei rețele de puncte. Aceste metode
16
au stat la baza determinării rețelei geodezice de stat, oferind o precizie de poziționare acceptabilă,
în medie de ordinul a ±15-20cm. Îndesirea prin astfel de metode se mai numește și „îndesire prin
intersecții”, iar instrumentele care se folosesc pot fi teodolite (având precizia de lectură de minim
5cc) și ST, care au și posibilitatea măsurării și înregistrării doar a unghiurilor.
 metode ce folosesc stațiile totale (ST). Aceste metode cuprind atât situațiile în care
se măsoară unghiuri și distanțe (când se realizează drumuiri cu laturi lungi (poligonometrice) sau
radieri controlate), cât și cazul în care se măsoară numai distanțe (trilaterația);
 metode de poziționare satelitară, legate de extinderea folosirii sistemului satelitar de
poziționare – GNSS, când poziționarea se face prin determinarea în final a distanțelor
între diferiți sateliți și receptoare amplasate la sol.
2.3.2. Metode clasice de îndesire (îndesirea prin intersecții)
Aspectul matematic al îndesirii

Suportul (aspectul) matematic al îndesirii este dat de soluția intersecției a două drepte care
trec printr-un punct dat și au coeficientul unghiular cunoscut, problemă pusă în termeni specifici
geometriei analitice. Punctele „date” (= de coordonate plane cunoscute) pot fi două puncte bornate
din rețeaua geodezică, 1(x1, y1) și 2(x2, y2). „Coeficientul unghiular” sau „panta” dreptei din
geometria analitică are aceeași semnificație cu tangenta orientării unei direcții. Pentru desenele și
discuțiile ce vor urma, se fac următoarele convenții, prezentate în figura 2.1.a.:
- viza unilaterală este o viză dusă numai de la un punct la celălalt (de ex. de la 1 la I),
- viza bilaterală este dusă reciproc între puncte (de ex. de la 1 la 2, dar și de la 2 spre 1),
- punctele vechi vor fi reprezentate prin triunghi, iar cele noi prin cerc.
a b
Figura 2.1: Aspectul matematic al îndesirii: a- convenții de notare,
b- schema de calcul
17
Considerând direcțiile care trec prin 1 și 2, de orientare respectiv 1 și 2 , acestea se

intersectează în punctul necunoscut (nou) I, de coordonate (x, y), ca în figura 2.1.b
Așadar, cunoscând coordonatele punctelor 1 și 2 și orientările direcției 1I (1) și 2I (2), se
pot scrie ecuațiile dreptelor 1-I și 2-I (sub forma ecuației unei drepte ce trece printr-un punct dat,
de pantă dată), unde I este punctul lor de intersecție, de coordonate necunoscute (x, y):
 y  y1
tg1  x  x
 1
 [2.1]
tg  y  y2
 2 x  x2
Rezolvarea sistemului de ecuații conduce la determinarea coordonatelor punctului I:
 y  tg1 ( x  x1 )  y1 y 2  y1  x1tg1  x2 tg

  x [2.2]
 y  tg 2 ( x  x2 )  y 2 tg1  tg 2
Relația [2.2] dă soluția intersecției folosind ecuația dreptei scrisă cu ajutorul funcției tg
(relațiile tangentei). Aceleași ecuații pot fi scrise și folosind ctg:
 x  x1
ctg1  y  y1

 [2.3]
ctg  x  x2
2
 y  y2
În acest caz, rezolvarea sistemului de ecuații conduce la soluția exprimată prin relațiile
cotangentei:
x2  x1  y1 ctg1  y 2 ctg 2  x  ( y  y1 )ctg1  x1

y ;  [2.4]
ctg 2  ctg1  x  ( y  y 2 )ctg 2  x2
Cele două relații se pot folosi în egală măsură, deși, în perioada premergătoare
calculatoarelor performante, la calculul cu multe zecimale a funcțiilor tg sau ctg se putea opta, în
anumite condiții, pentru una din ele.
Aspectul topografic al îndesirii

Se referă la cazul practic, în care direcțiile 1-I și 2-I sunt direcții din teren, de orientări
cunoscute, punctele 1 și 2 sunt puncte vechi, iar punctul I este un punct nou, necunoscut. Se
observă că determinarea coordonatelor plane ale punctului I presupune măsurarea unghiurilor
orizontale, măsurătoare care se poate face cu orice instrument care are limbul gradat cel puțin din
5cc în 5cc (teodolite clasice sau electronice, stații totale) și care este, invariabil însoțită de erori, dar
pot apare și greșeli.
Întrucât specific topografiei este controlul determinării, punctul nou nu se obține numai
dintr-o singură pereche de vize intersectate, ci din mai multe perechi de vize independente (adică
o viză să facă parte dintr-o singură pereche). În acest mod, se realizează atât controlul determinării
18
(eliminarea eventualelor greșeli), cât și o precizie mai bună de determinare (s-a demonstrat deja
în u.i 9, cap. 9.5.1 că, pentru un șir de măsurători, media aritmetică este cea mai bună valoare
accesibilă practicii).
Din punctul de vedere practic, al modului în care se duc în teren vizele, intersecția capătă
următoarele aspecte practice :
 intersecție înainte, când se staționează în puncte vechi (de coordonate cunoscute) și se
determină punctul nou. Punctul nou este determinat dacă rezultă, pentru control, din
intersecția a minim două perechi de vize independente, dacă e posibil din 4 cadrane
diferite (figura 2.2a). În practică acest procedeu se folosește când punctul nou (de
determinat) este unul nestaționabil (în care nu se poate instala instrumentul de lucru:
turlă de biserică, semnal în arbore etc);
 intersecție înapoi, când se staționează în punctul nou (necunoscut) și se măsoară spre
punctele vechi (cunoscute). Este un procedeu agreat și folosit pentru că este comod, în
sensul că nu necesită multe deplasări între puncte. Sunt necesare minim 4 puncte vechi,
direcțiile punct nou- punct vechi trebuie să fie dispuse în toate cadranele (figura 2.2b);
 intersecția combinată, când se staționează atât în punctele vechi, cât și în cale noi și
când există deci și vize bilaterale (reciproce) între puncte (figura 2.c).
Figura 2.2: Aspectul topografic al intersecțiilor (scheme de principiu): a- înainte,

b- înapoi, c- combinată
O situație aparte o constituie intersecțiile la limită, adică determinarea unui punct nou cu
minimum de vize necesare (figura 2.3). În funcție de cazul concret, poate exista intersecție la limită
înainte (din minim două vize), înapoi (din minim trei) sau combinată (cu minim două vize, din
care măcar una să fie reciprocă). Problema intersecțiilor la limită nu este pe deplin acceptată în
practica topografică, pentru motivul că nu există control asupra determinării, deși, din punct de
vedere matematic, există suportul de calcul. În zonele cu vegetație forestieră și, în general, acolo
unde vizibilitatea este scăzută și nu permite ducerea de vize spre mai multe puncte vechi,
intersecțiile la limită pot fi o soluție practică, dar trebuie luate o serie de măsuri speciale pentru a
micșora apariția greșelilor: măsurarea de mai multe ori sau de mai mulți operatori. În cazul
intersecției înainte și combinate se va evita dispunerea vizelor în unghiuri ascuțite (apropiate de 0
19
gon) sau prea deschise (apropiate de 200 gon), iar în cazul intersecției înapoi se va urmări ca
punctele să fie dispuse „în Y” (pe cât posibil unghiuri egale între vize). Atunci când nu se pot evita,
se poate apela la o rezolvare aparte a intersecțiilor la limită, cea cu puncte duble, când se obțin
simultan două puncte noi, dar și în acest caz determinarea este tot la limită (adică nu există decât
un control de calcul).
a b c
Figura 2.3 Intersecții la limită (cu număr minim de vize, fără control):
a- înainte, b- înapoi, c- combinată
2.3.3. Intersecția înainte
Este specifică situației în care punctul nou nu este staționabil (biserică, turn,
diverse antene înalte). În această situație, se staționează cu aparatul doar în puncte
vechi (staționabile) și se duc vize spre punctele noi.
Figura 2.4. Intersecția înainte: a- vize duse din punctul vechi 1 spre alte puncte vechi (2, 4, 5)
și spre cel nou (I); b- schemă de calcul pentru orientarea automată a vizelor
În teren, dacă situația este ca aceea din figura 2.4a (punctul nou I este o biserică), se
staționează fiecare punct vechi, de unde, conform principiilor topografiei, se duc mai întâi vize de
orientare spre puncte vechi (de exemplu din 1: 1-4, 1-2, 1-5) și apoi, din fiecare punct vechi se
duc vize de determinare unilaterale spre punctul nou, I: 1-I, 2-I, 3-I, 4-I. Pentru determinarea
poziției plane a punctului nou se măsoară unghiurile orizontale prin metoda seriilor (2 – 3 tururi
20
de orizont în fiecare punct vechi staționat), iar măsurarea unghiurilor verticale se face în scopul
determinării cotei punctului nou.
La birou, calculele se pot grupa în:
 calcule preliminare, care cuprind determinarea unghiului mediu compensat în fiecare
stație (vezi partea I / metoda seriilor, u.i. 4, § 4.4.3),
 orientarea vizelor, care se referă la calcularea orientării medii a vizelor duse din punctele
vechi spre punctul nou. Dacă se urmăresc notațiile din figura 2.4.a, orientarea medie
pentru viza dusă din punctul 1 spre I ar rezulta din valorile orientărilor între 1 și alte
puncte vechi vizate (2, 4, 5), calculate din coordonate, la care se adaugă unghiul
orizontal i măsurat în punctul 1. De exemplu orientarea 1-I determinată pornind de la
orientarea 1-4, (1-I4 ) rezultă:
1-I4 = 1-4 + 1 ; 1-I2 = 1-2 - 2 ; 1-I5 = 1-5 - (2 + 3) [2.5a]
Cu aceste valori rezultă orientarea medie dusă din 1 spre punctul nou I:
∑
= = , [2.5b]
unde „n” este numărul de vize duse spre punctul nou.

Orientările dintre 1 și celelalte puncte vechi (2, 4, 5) se determină din coordonate
(cunoscute).
O modalitate mai simplă de calcul a orientării vizei spre punctul nou este „orientarea
automată” (figura 2.4b). Aceasta se face cu ajutorul unghiului de orientare mediu al stației
(unghiul între direcția nord și gradația zero a limbului). Din punctul vechi 1 s-au dus vize
spre punctele vechi 2, 4,5 și spre punctul nou I, gradația 0 (zero) a limbului fiind orientată
spre o direcție oarecare. Dacă se notează cu 0 unghiul de orientare al stației, atunci
orientarea unei vize s-ar putea determina dacă la 0 s-ar aduna citirile medii de la limb Ci
(adică C4 , C2 , C5 ,) spre fiecare direcție, de unde se poate determina valoarea 0med :
1-2 = 0 + C2 ;  0(2) = 1-2 – C2;
()
∑
1-5 = 0 + C5 ;  0(5) = 1-5 – C5;  = [2.6]
1-4 = 0 + C4 ;  0(4) = 1-4 – C4;
unde 0(2) de ex., reprezintă orientarea stației calculată cu citirea făcută spre punctul 2, C2
Orientarea vizei spre punctul nou rezultă:
1-I = 0med + C I [2.7]
Așa cum s-a procedat pentru orientarea vizei din punctul 1 spre punctul nou, se
procedează pentru orientarea vizei spre punctul nou din punctele vechi 2, 3, 4 (conform
figurii 2.4.a)
21
 alegerea vizelor. Punctul nou I rezultă din intersecția a minim două vize independente.
Din motive care țin de precizia intersecției, se au în vedere o serie de reguli:
- se preferă vizele de orientare cele mai lungi,
- se preferă vizele de determinare scurte,
- se caută, pe cât posibil, perechi de vize din toate cadranele, care să facă între ele un
unghi orizontal apropiat de 100 gon (se admit unghiuri între 35gon și 165gon),
 calculul se face folosind, de exemplu, formulele tangentei. Datorită erorilor comise
la măsurarea unghiurilor, va rezulta o diferență între coordonatele (x, y) rezultate
din fiecare pereche de vize intersectate. Determinările se consideră corecte dacă
diferențele între coordonate nu depășesc circa 20-25cm. Rezultatul mediei
aritmetice a determinărilor reprezintă coordonatele punctului nou I.
Intersecția înainte este singurul procedeu prin care se atribuie coordonate unor puncte noi,
nestaţionabile, de tipul: biserici, turnuri, diverse antene, semnale în arbore etc. Dezavantajul este
acela că vizitarea tuturor punctelor vechi, situate la distanțe de ordinul km și răspândite în toate
direcțiile, consumă timp și efort, mai ales dacă se tine cont de recomandările pentru măsurarea
unghiurilor: cele verticale dimineața și după amiază, iar cele orizontale în jurul prânzului.
Test 1: Să se determine coordonatele unui punct nou nestaționabil, I, care a fost vizat în
teren din punctele A(637.454,43m, 578.415,320m) și B (634.602,92m, 577.318,86m). Orientările
spre punctul nou sunt: θAI = 269,1245gon, θBI = 383,7685gon.
2.3.4. Intersecția înapoi
Se folosește la determinarea coordonatelor unui punct nou când punctele cunoscute

din jur sunt nestaţionabile (de ex. biserici, antene), la distanțe mari sau greu
accesibile. Este avantajos întrucât este un procedeu static comparativ cu intersecția înainte: specific
este că se staționează numai în punctul nou, de unde se vizează spre punctele vechi, care trebuie
să fie dispuse în jur în tur de orizont. Acest procedeu mai este cunoscut și sub denumirea de
retrointersecție sau Pothénot, după cel care a dat printre primii soluția matematică a problemei.
În teren se măsoară prin metoda seriilor unghiurile orizontale din jurul punctului nou
(pentru determinarea poziției în plan) și unghiurile verticale dacă se dorește și determinarea cotei
lui. Numărul de vize necesar spre punctele vechi este de minim 4: trei pentru determinarea efectivă
(la limită) și una pentru verificare.
La birou se calculează unghiurile orizontale medii măsurate. Având unghiurile și
coordonatele punctelor vechi cunoscute, există mai multe rezolvări date de-a lungul timpului
pentru determinarea coordonatelor plane la intersecția înapoi: Snellius, Delambre, Pothenot,
22
Collins, Cassini, Martinian etc. Intersecția înapoi nu este posibilă dacă punctele folosite formează
un patrulater inscriptibil.
Rezolvarea Delambre (matematician francez). Cu notațiile din figura 2.5a, cunoscând
coordonatele plane (xi, yi) ale punctelor vechi (i = 1, 2, 3, 4) și unghiurile orizontale , , , se pot
scrie ecuațiile dreptelor ce trec prin punctul nou P (x, y) și de orientare :
 y  y1  ( x  x1 ) tg P1

 y  y 2  ( x  x2 )tg P 2 [2.8]

 y  y3  ( x  x3 ) tg P 3
În sistemul de mai sus, necunoscutele sunt x, y,  P1,  P2,  P3, adică sistemul de ecuații este
nedeterminat. Pentru înlăturarea nedeterminării se fac substituțiile:
tg P1 = tg  = tg 1P; tg  P2 = tg ( +), tg  P3 = tg( + ) [2.9]
În acest caz sistemul devine determinat, cu 3cuații și 3 necunoscute: x, y, 
 y  y1  ( x  x1 ) tg

 y  y 2  ( x  x2 ) tg (   ) [2.10]
 y  y  ( x  x ) tg (   )
 3 3
Figura 2.5. Schema de calcul și notații pentru rezolvarea intersecției înapoi:

a- notații pentru rezolvarea Delambre, b- notații pentru rezolvarea Martinian
Rezolvarea sistemului înseamnă mai întâi exprimarea tangentei sumei prin relațiile
cunoscute din trigonometrie (de ex.: ( + )= ) și înlocuirea în relațiile [2.10]. În
final rezultă  și apoi, prin înlocuire în sistem, x, y.

( y 2  y1 ) ctg  ( y1  y3 ) ctg   x3  x2
tg  [2.11]
( x2  x1 )ctg  ( x1  x2 )ctg  y3  y 2
Având valorile coordonatelor punctelor vechi: 1(x1, y1), 2(x2, y2), 3(x3, y3), 4(x4, y4) și
orientările 1P, 2P, 3P și 4P, valorile coordonatelor plane ale punctului nou P rezultă printr-un
calcul ca la intersecția înainte. Regulile de alegere a vizelor pentru intersecție sunt aceleași.
23
Rezolvarea Martinian (geodez român). Profesorul Martinian a propus o rezolvare simplă,

care este preferată pentru că nu necesită calcul de orientări și se pretează ușor la a fi automatizată.
Cunoscând coordonatele punctelor vechi (xi, yi) și cu notațiile unghiurilor din figura 2.5b rezultă:
 x P  x2  r  y
 [2.12]
 y P  y 2  r  x
 x  
x  ( y 2  y1 ) ctg  x1  x2  x2  x3   y 2  y3 ctg
unde [2.13]
y   x1  x2 ctg  y1  y 2  y 2  y3  ( x3  x2 )ctg

y
yx  xy
și r  [2.14]
x 2   y 2
Ca verificare a determinării, se poate introduce și a patra viză (în loc de  și  se intră în
calcul  și ) și se reia calculul. Există și o relație de verificare a calculului propusă de Martinian:
y 2
1 
 y P2  K ( y1  y P )  ( x12  x P2 )  L x1  x P   0
[2.15]
unde : K  2 y 2  y; L  2 x2  x
Test 2. Să se determine poziția punctului nou P prin intersecție înapoi, cunoscând

coordonatele punctelor vechi A, B, C și unghiurile  și , care au ca la tură comună viza spre B.
Valori: A (637.454,43m , 578.415,32m), B (634.602,92m, 577.318,86m),
C (636.004,74m, 576.812,49m) ,  = 84,1560gon,  = 123,6234gon.
2.3.5. Intersecția combinată
Reprezintă procedeul cel mai indicat,

care se va aplica ori de câte ori este
posibil atunci când și punctele noi și cele
vechi sunt staționabile (figura 2.6).
În teren se staționează în puncte vechi (de ex. 1, 2, 4)
și se măsoară unghiurile, ca la intersecția înainte, dar se
Figura 2.6. Schemă pentru
intersecția combinată staționează și în punctul nou (C), de unde se măsoară
unghiurile spre punctele vechi, ca la intersecția înapoi.
La birou calculele se desfășoară în două etape:
- calculul orientărilor,
- alegerea vizelor și calculul punctului C, ca punct de intersecție înainte
Calculul orientărilor se face diferit, după punctul în care ne situăm (nou sau vechi).
Se parcurg două etape: orientarea vizelor în punctele vechi staționate (1, 2, 4) și în punctul
nou (C). La calculul orientării într-un punct vechi (de ex. 2) se determină mai întâi, din coordonate,
vizele de orientare (duse din 2, de ex. spre 1, 3 sau spre alte puncte vechi, nefigurate în desen),
24
apoi unghiul mediu de orientare al vizei 2-C, întocmai ca la intersecția înainte. În punctul nou se
procedează asemănător. Orientările din punctele vechi spre C („din exterior”) se cunosc deja și
pot fi trecute în orientări inverse (de la punctul nou spre cel vechi) prin adăugarea/scăderea unui
semicerc (± 200gon). Se determină unghiul mediu de orientare al stației C și, cu ajutorul
unghiurilor orizontale compensate din C, se determină orientările spre punctele vechi („din
interior”). Astfel, este posibil ca, pentru vizele reciproce, să se determine o orientare medie = (θint
+ θext )/2, care oferă un plus de siguranță și precizie.
Calculul coordonatelor punctului C se face prin intersecția vizelor, ca la intersecția înainte.
Se aleg perechile de vize, după ce sunt puse într-o figură în care orientările să semene cu cele reale
(în figura 2.6 s-ar alege 1-4 și 2-3). Se observă că vizele spre 1și 4 sunt reciproce, de aceeași
încredere, iar spre 2 și 3 avem o viză bilaterală (2-C) și una unilaterală (3-C), situație care nu este
cea mai indicată, pentru că orientărilor nu sunt calculate cu aceeași precizie. În realitate, când sunt
mai multe puncte și vize decât în figură, se preferă cu precădere intersectarea vizelor bilaterale.
2.3.6. Intersecții la limită cu puncte duble
Un aspect aparte îl au intersecțiile la limită cu puncte duble. Acestea sunt tot intersecții la
limită (la limită = nu există controlul determinării), dar au un control al calculului și conduc la
obținerea nu a unui punct, ci a două puncte noi, ceea ce în teren poate fi adesea mai util. Un punct
nou R se poate afla din 2 vize de determinare duse spre două puncte vechi 1, 2 (măcar unul este
nestaționabil, de ex. o biserică). Pentru aceasta, trebuie ca în zonă să mai poată fi găsit un al doilea
punct nou, S, din care:
- să se poată duce viză spre primul punct nou (R),
- să se poată duce vize spre cele două puncte vechi (1 şi 2).
Există mai multe situații practice, care și-au găsit rezolvări teoretice interesante; în
continuare se prezintă doar o astfel de problemă, ce s-a dovedit mai utilă pentru situațiile din teren.
Problema Hansen presupune o situație
ca în figura 2.7: sunt două puncte vechi,
cunoscute: 1 și 2 (= biserică), iar punctele
noi, de determinat, sunt R și S. Există
vizibilitate: din punctele noi spre cele
vechi (R-1, R-2 respectiv S-1 și S-2) și
reciprocă între R-S.
Figura 2.7. Problema Hansen: schemă de calcul și
notații specifice
25
În teren se staționează R și în S și se măsoară unghiurile orizontale prin metoda seriilor,

rezultând, în final, unghiurile , , , , în forma în care sunt arătate în figura 2.7.
În etapa de birou se poate apela la mai multe soluții, cea mai simplă fiind oferită de Kadner
și Otokar. Cu notațiile din figura 2.7 se poate scrie:
ctg  ctg  ctg  ctg
tg  [2.16]
ctgctg  ctg ctg
unde unghiul „” este format de direcția ce trece prin punctele vechi 1-2 și cea care trece prin
punctele noi R-S. Din relație rezultă valoarea unghiului  (folosind funcția inversă arctg), cu
ajutorul căreia calculele se continuă în următoarele etape:
- se determină orientarea 12 din coordonatele punctelor 1 și 2,
- se calculează succesiv:
 RS =  12 + ;  R1 =  RS - ,  R2 =  RS +;  S2 =  SR +  =  RS  200 + ;
 S1 =  SR - ;  1R =  R1  200,  R2 =  2R  200 [2.17]
- se calculează punctele R și S, ca într-o intersecție înainte la limită: R rezultă din
intersecția vizei 2R cu 1R, iar S din 1S cu 2S. Există și un control al calculului: punctul
S se poate determina prin intersecție din 1S cu RS și 2S cu RS
Intersecția cu puncte duble poate fi o soluție de teren în cazul în care în zonă sunt puncte
puține și nestaţionabile (de ex. biserici). Este avantajos faptul că rezultă simultan două puncte noi,
între care se pot dezvolta ulterior îndesirii rețelele de ridicare necesare. Dacă se lucrează cu o stație
totală, o verificare suplimentară poate fi măsurarea distanței între punctele noi (dRS) și compararea
cu cea determinată din coordonate.
2.3.7. Calculul cotelor punctelor de intersecție
Măsurarea unghiurilor orizontale, împreună cu

coordonatele cunoscute ale punctelor vechi conduc, prin
diferite procedee de calcul arătate anterior, la determinarea
coordonatelor plane x, y. Cotele, la a căror determinare se
folosesc unghiurile verticale, se determină de regulă prin
Figura 2.8 Aspect (parțial) al unei nivelment trigonometric la distanțe mari. În figura 2.8 se
îndesiri realizată prin intersecții:
combinate (1, 2), înainte (3- prezintă (parțial) o îndesire a rețelei existente (punctele A,
biserică) și înapoi (4) B, C, D, E) cu puncte noi 1, 2, 4 și 3 (= nestaționabil).
Punctele determinate prin intersecție combinată, între care există vize reciproce (desenate,
conform convenției, cu linie continuă) se pot lega într-un traseu (numit drumuire), care pleacă și
ajunge în puncte de coordonate cunoscute (de ex. A-1-2-B). Calculul punctelor de acest tip se face
26
prin nivelment trigonometric la distanțe mari. Cotele punctelor determinate prin vize unilaterale
se exemplifică pentru un punct de intersecție înainte (3- biserică) și altul înapoi (4).
a) Drumuirea de nivelment trigonometric se aplică după calculul coordonatelor plane
pentru punctele noi. Pentru traseul A-1-2-B se pleacă de la elementele cunoscute: A (xA, yA, zA),
B(xB, yB, zB), 1(x1, y1), 2(x2, y2), unghiurile verticale, înălțimea I a aparatului în stație și S a
semnalelor, toate măsurate în teren (figura 2.9).
Figura 2.9 Secțiune verticală prin traseul A-1-2-B, cu elementele

de calcul ale cotelor și diferențelor de nivel
Calculul diferențelor de nivel prin nivelment trigonometric la distanțe mari (vezi u.i.8,
§8.3.1) de-a lungul traseului se detaliază pentru tronsonul A-1 (dA1 rezultă din coordonate):
 - din A spre 1: zA1 = dA1·tgA1 + IA – S1 + c (cazul  pozitiv)
 - din 1 spre A: z1A = dA1·tg1A + I1 – SA - c (cazul  negativ)
 se face calculul și se compară rezultatele; semnul este dat de diferența de nivel în sensul
de parcurgere a traseului (de la A spre 1). Dacă rezultatele sunt tolerabile (relația [2.18],
unde D este distanța dintre puncte, exprimată în km), se consideră corectă media lor
aritmetică
T   0,20 D [2.18]
În mod similar se fac calculele și pentru tronsoanele următoare. În final diferențele de nivel
trebuie să îndeplinească condiția:
zA1 + z12 + z2B = zB –zA [2.19a]
 se determină eroarea, ez , ca diferență între valoarea măsurată (diferențele de nivel
însumate) și cea considerată justă (zB –zA) și se compară cu toleranța:
e z   zij  ( z B  z A )  T   0,20 ( d ij ) [2.19b]

 dacă eroarea ez este tolerabilă, atunci se calculează corecția unitară, cu, (pe unitate de
lungime) și apoi cea aferentă fiecărei laturi, cij:
ez
c z   ez ; cu  ; cij  cu  d ij (ij = A1, 12, 2B) [2.20]
D
 se calculează toate diferențele de nivel compensate, pentru toate tronsoanele, (zijc )
și se verifică dacă suma lor este cea corectă (determinată cu valorile date):
27
zijc = zij + cij; [2.21a]

zij = zB - zA
c [2.21b]
 în final se determină și se verifică cotele absolute ale punctelor intermediare:
z1 = zA + zA1c ; z2 = z1 + z12c zBcalculat = z2 + z2Bc = zB dat inițial [2.22]
b) Unui punct determinat prin intersecție înainte (pct. 3 din figura 2.8), se spune că i „se
duc cote”. Cota se determină plecând de punctele C și D (figura 2.10a):
a b
Figura 2.10 Scheme de calcul pentru cota unui punct : a- de intersecție înainte (pct. 3),
b- de intersecție înapoi (pct 4)
z3C  zC  I C  dC 3tgC 3  c1 (din C )

[2.23]
z3D  z D  I D  d D 3tg D 3  c2 (din D)
În final, cota se determină ca medie aritmetică între valorile obținute, dacă sunt tolerabile.
c) Unui punct determinat prin intersecție înapoi (punctul 4 în figura 2.8), se spune că i „se
aduc cote”. În punctul 4 se aduc cote din 3, 2 (considerate de acum cunoscute), B, E și D (vechi).
Spre exemplu, cota punctului 4 determinată cu viza spre E (figura 2.10b) este:
z E  z 4  I 4  d 4 E tg 4 E  c;  z 4E  z E  I 4  d 4 E tg 4 E  c [2.24]
În mod similar se determină cota punctului 4 cu celelalte vize și, cu valorile tolerabile, se
face media aritmetică a determinărilor.
Precizia determinării cotei punctelor noi de intersecție prin nivelment trigonometric este
se estimează la 15-20cm pentru 1 km de viză.
2.3.8. Precizia intersecțiilor unghiulare
Din cele prezentate până acum, reiese că folosind metoda intersecțiilor unghiulare, unui
punct nou i se determină coordonatele numai în funcție de unghiurile măsurate în teren și de
coordonatele punctelor vechi (cunoscute). Unghiurile orizontale conduc în final la determinarea
coordonatelor plane, iar unghiurile verticale măsurate conduc la determinarea cotei punctelor noi,
prin nivelment trigonometric la distanțe mari. Instrumentele folosite sunt cele care măsoară
unghiuri măcar cu precizia de 5cc (stații totale, teodolite clasice sau digitale). Precizia de măsurare
fiind una ridicată, și precizia determinării punctului nou este ridicată.
28
Să presupunem cazul unei intersecții înainte (la care se reduc practic și celelalte tipuri de
intersecție) între vizele 1P și 2P (figura 2.11a) și să considerăm influența direcției 1P asupra
poziției punctului P. Din figură se observă că:
 1P =  12 +  [2.25]
Orientarea 1P este însoțită de o eroare  , care provine din eroarea medie de măsurare a
unghiului , m și din eroarea d de determinare a orientării dintre punctele cunoscute 1 și 2.
Asupra acesteia din urmă, care depinde de precizia cu care au fost determinate în teren punctele 1
și 2 din rețeaua de sprijin, nu putem acționa și, oricum, valoarea ei este mică și o putem neglija.
Rămâne că eroarea  care însoțește valoarea orientării 1P este:
 1P +  = ( 12  d ) + (  m)
 =  d  m   m [2.26]
Eroarea unghiulară m produce la distanța „d” o abatere liniară „e”, care va deplasa punctul
P în P’. Valoarea lui e se scrie ținând cont că m este o valoare mică, de ordinul secundelor:
sin m m ( cc )
e  d tgm  d  d ( cc ) [2.27]
cos m 
Figura 2.11 Elemente geometrice ce condiționează precizia intersecțiilor unghiulare:

a- elemente luate în considerație la poziționarea unui punct nou P, b- creșterea erorii cu distanța
„d” punct vechi - punct nou, c- dependența erorii de unghiul „γ” de intersecție al vizelor
intersectate, d- micșorarea erorii unghiulare „m” cu creșterea distanței
Se poate spune, analizând figura 2.11, că valoarea lui e depinde de:

- distanța „d” dintre 1 și P;
- unghiul de intersecție „” între vizele intersectate (1P și 2P),
- eroarea de măsurare a unghiului orizontal „m”.
29
Astfel, dependența de distanța „d” pentru „m”. și „” considerate constante este indicată
în figura 2.11b, unde este evident că distanțelor din ce în ce mai mari d1, d2, d3 le corespunde o
eroare liniară din ce în ce mai mare, e1, e2, e3 , dependența fiind proporțională.
Influența unghiului de intersecție a vizelor este sugerată în figura 2.11c. Considerând „m ”
și „d” constante, se observă că valoarea minimă a erorii „e” este când „” este apropiat de un unghi
drept și crește pe măsură ce „” este din ce în ce mai ascuțit.
Pentru cazul „e” dat și „” constant, se observă că eroarea unghiulară „m” scade cu
creșterea distanței (figura 2.11d).
Observațiile de mai sus conduc la o serie de concluzii cu caracter practic, de care operatorul
de teren, trebuie să țină cont în vederea creșterii preciziei de poziționare a punctelor noi prin
intersecții:
 vizele de determinare, duse spre punctul nou, să fie cât mai scurte, pentru că eroarea
de poziționare a punctului crește cu distanța (figura 2.11b);
 vizele alese pentru intersecție să facă între ele un unghi cât mai apropiat de unghiul
drept (figura 2.11c);
 vizele de orientare (spre punctele vechi) să fie cât mai lungi, întrucât o aceeași eroare
„e” comisă la vizarea semnalului are efecte mai mici („m ” scade) odată cu creșterea
distanței (cu alte cuvinte semnalele mai îndepărtate sunt vizate mai precis).
 o intersecție este cu atât mai precisă cu cât numărul vizelor este mai mare. Practic se
preferă minim 4-5 vize de orientare, minim 4 vize de determinare și, ori de câte ori e
posibil, cât mai multe vize reciproce.
Rezultatele poziționării unui punct nou prin intersecții unghiulare se consideră corecte dacă
coordonatele obținute în urma diferitelor combinații de vize nu diferă mai mult de 20-25 cm.
2.3.9. Rezumat
Unitatea de învățare prezintă cazurile de îndesire a rețelei geodezice prin intersecții unghiulare,
care folosesc pentru poziționarea punctelor de ordin V doar unghiuri orizontale (la determinarea
coordonatelor plane) și unghiuri verticale (la determinarea cotelor). Singurele distanțe măsurate în teren
se referă la înălțime aparatului în stație sau a semnalului vizat.
După prezentarea suportului matematic al intersecțiilor, sunt detaliate cazurile simple, de
poziționare a unui singur punct, prin diferite procedee. Intersecția înainte este folosită și acum efectiv ori
de câte ori se poziționează un semnal nestaţionabil (antenă, biserică, castel apă etc) care, prin înălțimea
lui dominantă, poate constitui un bun reper de orientare a vizelor. Intersecția înapoi este un procedeu mai
comod, prin care se determină un punct nou dacă în jurul lui sunt uniform răspândite puncte vechi,
staționabile sau nu. Intersecția combinată poate fi considerată superioară celorlalte două din punct de
vedere al preciziei de determinare a orientării vizelor reciproce și este cea mai indicată. Intersecțiile la
limită sunt cele la care punctul nou se determină fără control și de aceea nu sunt agreate decât ca ultimă
soluție. Se prezintă și intersecția la limită cu puncte duble, care este mai avantajoasă practic, întrucât oferă
simultan poziția a două puncte noi. Intersecțiile asigură precizii de poziționare în plan de ordinul a 20-
25cm.
30
2.3.10 Test de autoevaluare
În urma parcurgerii textului aferent prezentei unități de învățare, încercuiți răspunsurile corecte:
1. Rețeaua de sprijin reprezintă:

a- toate punctele de ordin V dintr-o anumită zonă,
b- ansamblul punctelor caracteristice care formează detaliile de planimetrie,
c- punctele din rețeaua geodezică şi din reţeaua de îndesire într-o anumită zonă
2. Rețeaua de sprijin se realizează în scopul:

a- atingerii, în zona de lucru, a unei densităţi de circa 1 punct la 4-5 km2 în extravilan,
b- atingerii, în zona de lucru, a unei densităţi de circa 1 punct la 4-5 km2 în intravilan,
c- completării reţelei geodezice de stat
3. Îndesirea prin intersecţii se realizează:

a- cu orice instrument topografic care măsoară unghiuri orizontale,
b- măsurând unghiuri (cu instrumente ce au precizia de lectură de minim ± 5cc) şi distanţe prin unde,
c- folosind teodolite clasice sau digitale
4. Prin punct vechi se înțelege:

a- un punct determinat înainte de campania de măsurare,
b- un punct care este marcat la sol prin bornă de beton,
c- un punct din rețeaua geodezică de stat
5. Un punct nou este:

a- un punct marcat şi semnalizat corespunzător,
b- un punct staționat, din care s-au dus vize de orientare şi de determinare,
c- un punct marcat, spre care urmează a fi duse vize unilaterale de determinare
6. O viză unilaterală poate fi:

a- o viză dusă numai de la un punct nou spre un punct vechi,
b- o viză dusă numai de la un punct vechi spre un punct nou,
c- o viză dusă de la un punct vechi spre alt punct vechi
7. O viză bilaterală este:

a- o viză de la un punct nou spre un vechi,
b- o viză dusă reciproc între două puncte noi,
c- o viză dusă reciproc între două puncte vechi,
8. Intersecția înainte:
a- se folosește la îndesirea rețelei geodezice, ori de câte ori se poate măsura o distanță între un punct vechi
(staționat) și altul nou (vizat),
b- este procedeul la care se măsoară unghiuri, staționând în puncte vechi și vizând spre puncte noi,
c- este procedeul la care se măsoară unghiuri, staționând în puncte noi și vizând spre puncte vechi,
9. Intersecția înainte:
a- este procedeul cel mai precis de poziționare prin intersecții,
b- este procedeul cel mai rapid de determinare a uni punct nou,
c- se folosește ori de câte ori apare un punct nou, nestaţionabil
10. Poziționarea prin intersecție înainte este posibilă dacă:

a- spre punctul nou există 7 vize,
b- se pot măsura distanțe de ordinul km între puncte,
c- spre punctul nou există minim două perechi de vize independente, distribuite în toate cadranele
11. Poziționarea unui punct prin intersecție înapoi este posibilă dacă:
a- există 7 vize duse din punctul nou, distribuite în toate cadranele,
b- există 7 vize duse din puncte vechi spre punctul nou, distribuite în toate cadranele,
c- punctul nou este staționabil
31
12. Poziționarea unui punct prin intersecție înapoi este posibilă dacă:
a- vizele spre punctele vechi sunt minim trei, distribuite într-un singur cadran,
b- vizele spre punctele vechi sunt minim patru, distribuite în toate cadranele,
c- se staționează în punctul nou și se vizează spre 8 puncte vechi distribuite în toate cadranele
13. Combinațiile de „vize independente” folosite la intersecții reprezintă:

a- vize care nu sunt legate de puncte ale rețelei geodezice,
b- vize care apar într-o singură combinație,
c- vize bilaterale (reciproce) între puncte
14. Intersecția la limită:

a- este atunci când se staționează doar puncte noi și se vizează puncte vechi (cunoscute),
b- are elemente comune atât intersecției înainte, cât și intersecției înapoi,
c- este o soluție care nu se recomandă la îndesirea rețelei geodezice
15. Numărul de vize pentru o intersecție la limită este:

a- trei pentru o intersecție înainte,
b- două, pentru o intersecție înapoi,
c- patru pentru o intersecție combinată
16. Orientarea automată a vizelor la intersecția înainte se realizează:

a- cu o busolă de buzunar, când câmpul magnetic terestru nu este perturbat,
b-folosind gradația zero a limbului,
c- prin încercări
17. Alegerea vizelor pentru o intersecție înainte se face:

a- cu preferință pentru vizele scurte de determinare,
b- cu preferință pentru vizele cele mai lungi de determinare,
c- căutând perechi de vize care să facă între ele un unghi cât mai apropiat de cel drept.
18. Intersecția combinate se poate realiza dacă:

a- punctele noi nu sunt staționabile,
b- și punctele vechi și cele noi sunt staționabile,
c- între puncte există vize bilaterale.
19. Intersecția la limită cu puncte duble este:

a- avantajoasă datorită volumului mic de muncă în teren și la birou,
b- mai avantajoasă decât de o intersecție la limită simplă,
c- neindicată, întrucât nu există un control al determinării
20. Cotele punctelor de intersecție se determină:

a- prin nivelment geometric, pentru că este nevoie de o precizie ridicată,
b- prin nivelment trigonometric la distanțe mari,
c- diferit pentru cazul vizelor reciproce sau bilaterale între puncte.
2.3.11 Glosar de termeni
- coeficient unghiular al unei drepte (notat m în geom. anal.) = coeficient care intervine în scrierea
ecuației dreptei ce trece prin punct dat A (xA, yA) şi de pantă dată, m: y−yA = m(x−xA).
Coeficientul unghiular (sau panta) are aceeași semnificație cu tangenta orientării unei direcții
în topografie
- determinare la limită = determinare în care nu există control al elementelor măsurate,
- extravilan = zonă aparținând unei localități, situată înafara perimetrului destinat construirii,
- intersecția combinată = caz practic al unei intersecții, când se staționează atât în punctele vechi,
cât și în cale noi, existând astfel vize bilaterale între puncte,
32
- intersecție cu puncte duble = caz practic al intersecțiilor la limită, când se obțin simultan două
puncte noi
- intersecție înainte = caz practic al unei intersecții, când se staționează în puncte vechi și se
vizează punctul nou, de regulă nestaţionabil,
- intersecție înapoi = caz practic al unei intersecții, când se staționează în punctul nou și se măsoară
unghiuri spre puncte vechi
intersecțiile la limită = caz practic al unei intersecții, prin care un punct se determină fără control,
cu minimum de vize necesare
- intravilan = zonă care cuprinde suprafața destinată construirii a unei localități
- panta dreptei = vezi coeficient unghiular
- punct nou = punct de coordonate necunoscute, care urmează a se afla
- punct vechi (sau dat) = punct de coordonate cunoscute sau în care s-au efectuat deja măsurători,
- retrointersecție = intersecție înapoi,
- vize de determinare = vize duse de la punct vechi spre punct nou
- vize de orientare = vize duse de la punct vechi spre alt punct vechi
- vize independente (la intersecţii) = vize care sunt folosite o singură dată pentru determinare (fac
parte dintr-o singură combinaţie)
2.3.12 Rezultatele testelor
Test 1: Se dă: A(637.454,43, 578.415,320), B (634.602,92, 577.318,86),

θAI = 269,1245gon, θBI = 383,7685gon.
Acesta este un exemplu de rezolvare a intersecției unei
perechi de vize duse spre un punct nestaţionabil, ca în figura alăturată.
Pentru rezolvare se folosesc relațiile [2.2.] sau [2.4]
Pentru că punctele sunt date cu coordonatele lor reale, este
avantajos să se lucreze, pentru a simplifica scrierea, cu coordonate reduse,
care se obțin scăzând de pe fiecare axă aceeași valoare: pentru axa x:
630.000m, pentru axa y: 570.000m. În consecință, coordonatele reduse sunt:
A (7.454,43, 8.415,320), B (4.602,92, 7.318,86m) Calculul se poate rezolva
tabelar. În relațiile generale (de ex. el tangentei), punctul A joasă rolul
punctului 1, B joacă rolul lui 2, iar orientările θ1 şi θ2 reprezintă respectiv
θAI şi θBI. Se determină mai întâi x (6602,01), apoi valoarea acestuia se
înlocuiește în ambele formule pentru y, având astfel un control de calcul
(6797,42/6797,43). În mod asemănător s-ar rezolva şi coordonatele pentru
alte perechi de vize. În final se determină media coordonatelor tolerabile, Schema vizelor pentru testul 1
revenind de la coordonatele reduse la cele reale.
 y  tg1 ( x  x1 )  y1 y 2  y1  x1tg1  x2tg

Formule (grupa tangentei)   x
 y  tg 2 ( x  x2 )  y 2 tg1  tg 2
Punct x (m) Valori naturale y (m) θ
A (=1) 7.454,43 1,897636 8.415,320 θAI =269,1245 (=θ1)
I 6602,01 tangenta 6797,42/6797,43
B (=2) 4.602,92 -0,2606814 7.318,86 θBI = 383,7685(=θ2)
Coordonate punct nou: x = 636.602,01m; y = 576.797,735m
33
Test 2. Se dă: A (637.230,4553, 576.612,308), B (635.830,160, 578.980,163), C (633.428,627, 576.710,320),

 = 84,1560gon,  = 123,6234gon.
Este un exemplu de rezolvare a unei intersecții înapoi la limită. Se alege procedeul de calcul Martinian.
Calculele care se fac pentru acest caz se repetă pentru alte trei vize, în condițiile specificate la § 2.3.4, folosind relațiile
2.12 - 2. 15 şi figura 2.53b.
Rezolvare- procedeul Martinian

Relații de calcul
  x  
 xP  x2  r  y x  ( y2  y1 ) ctg  x1  x2  x2  x3   y2  y3 ctg yx  xy
 ; ; r
 yP  y2  r  x y   x1  x2 ctg  y1  y2  y2  y3  ( x3  x2 )ctg x 2  y 2
  
y
verificare
y 2
1
2
P 
 y  K ( y1  y P )  ( x12  x P2 )  L x1  x P   0
unde : K  2 y 2  y; L  2 x2  x
Punct x (m) y (m) unghi orizontal Schema de calcul - Martinian
A (1) 637.230,4553m 576.612,308  = 84,1560gon
B (2) 635.830,160m 578.980,163m  = 123,6234gon
C (3) 633.428,627m 576.710,320m
P 634.887,397m 576.207,383m
Calcul:
δy = 2723,734467; Δy = 1388,330296
δx = -798,514393; Δx = -4083,245515
r = 0,67906279
xP = 634.887,397m yP = 576.207,383m
Verificare:
K = 1155236,592; L = 1272458,834
Relaţia de control: = -0,00005674
Test autoevaluare:
1=c; 2= a; 3= c; 4=a; 5=c; 6=a,b,c; 7=b,c; 8=b; 9=c; 10=a,c; 11=a,c; 12=b,c; 13=b; 14=b,c; 15=- ; 16=b; 17=a,c;
18=b,c; 19=b,c; 20=b,c;
34
Îndesirea rețelei geodezice de triangulație cu stații totale (ST).

Îndesirea rețelei de nivelment de stat
Cuprins:
3.1 Introducere
3.3. Rețea de puncte determinată cu ST
3.4 Îndesirea rețelei de nivelment de stat (nivelmentul tehnic; de ordin V)
3.5. Rezumat
3.6 Test de autoevaluare
3.8 Rezultatele testului
3.1 Introducere
Îndesirea rețelei geodezice de triangulație sau de nivelment cu puncte noi, de ordinul
V, este prima operațiune pe care topograful o face în cadrul unei lucrări noi.
Referitor la îndesirea rețelei de triangulație, în introducerea la u.i.2 (§ 2.3.1) au fost
enumerate posibilitățile tehnice de realizare, fiind prezentate apoi mai detaliat metodele clasice
(intersecții unghiulare), care sunt folosite puțin în prezent, locul principal ocupându-l poziționarea
cu stația totală (ST) și satelitară. Aceasta din urmă se va dezvolta ulterior (u.i. 4)
La rândul lor, îndesirile cu ST oferă soluții diversificate, după cum:
 se măsoară unghiuri și distanțe (drumuiri poligonometrice, puncte reunite în triunghi,
radieri controlate),
 se măsoară doar distanțe (intersecții liniare)
 se măsoară doar unghiuri, caz practic identic cu poziționarea prin intersecții, discutată
deja anterior.
Metodele ce folosesc ST pentru îndesire au avantajul că permit soluții diversificate și
adaptabile aproape oricărei situații de teren. Poziționarea se face cu o precizie mai bună decât prin
intersecții și cu un randament mai bun la lucrările de teren.
35
Referitor la îndesirea rețelei de nivelment de stat, atunci când este cazul, se face prin
nivelment geometric, folosind nivelmetre clasice, automate sau digitale, cu precizii de cel puțin 2-
3 mm/1km drumuire).
Stațiile totale sunt în prezent instrumentele cele mai răspândite în dotarea oricărei companii
care execută lucrări topografice. Avantajul lor este că măsoară unghiurile cu precizia unui teodolit
(cercurile au gradații de 1cc-5cc) și distanțele cu precizii subcentimetrice, într-o marjă largă, de la
2-3 metri până la peste 1km. În acest fel, cu ST se poate acoperi o gamă largă de lucrări:
poziționarea punctelor din rețeaua de îndesire (de ordin V), a punctelor din rețeaua de ridicare
(drumuire) și poziționarea punctelor caracteristice ale detaliilor, adică practic toată gama de lucrări
necesare ridicării în plan, menționate în figura 1.1 din u.i.1,. În acest context, obiectivul principal
este de a rezolva, cu ST, problema îndesirii cu puncte noi, de ordin V, în orice situație pe care
terenul o prezintă.
Nivelmentul geometric este metoda de bază prin care se îndesește rețeaua geodezică
(nivelment tehnic), dar și de determinare a cotei unor puncte din rețeaua de triangulație, dacă sunt
incluse în traseul drumuirilor de nivelment. Se asigură astfel preciziile necesare de determinare a
cotei pentru categorii largi de lucrări.
Competența dobândită se referă la creșterea abilității de a executa lucrări de îndesire,
întregind astfel competența de a executa ridicări în plan.
3.3 Rețea de puncte de ordin V determinată cu ST
Metodele de îndesire a rețelei de triangulație folosind aceste instrumente moderne, care

măsoară deopotrivă unghiuri (cu precizii de teodolit) și distanțe (prin unde) s-au dezvoltat odată
cu răspândirea lor pe scară largă. Metodele folosite s-au impus în defavoarea metodelor clasice.
Proiectarea lucrărilor se referă la alegerea poziției punctelor noi în funcție de cele vechi,
în scopul de asigura, împreună, o densitate corespunzătoare. În principiu, dacă este vorba despre
o zonă mai întinsă pentru care se face îndesirea, se pornește de la o hartă cu curbe de nivel la scara
1:25.000 sau 1:50.000, pe care sunt raportate punctele din rețeaua de ordin I-IV și eventuale puncte
de ordin V determinate anterior. Se urmărește ca, în ansamblu, punctele vechi și cele noi să asigure
densitatea corespunzătoare, de circa un punct la 4-5km2 în extravilan și de un punct la 1-2km2 în
36
intravilan, adică, în medie un punct într-un pătrat cu latura de aproximativ 2km respectiv 1km. Se
poate aplica un caroiaj peste hartă, având dimensiunea indicată pentru pătrat. Punctele noi între
care există vizibilitate reciprocă sunt în marea lor majoritate legate în trasee de drumuire, dar pot
exista, în funcție de situația concretă, și puncte de completare, determinate prin radiere controlată,
reunite în triunghi, intersecție liniară sau intersecție unghiulară clasică (mai ales înainte). Acestea
din urmă au rolul de a completa pătratele care nu sunt dotate cu un punct nou sau vechi, iar la ele
se apelează sau nu, funcție de situația concretă (figura 3.1).
Fig. 3.1. Tipuri de puncte de îndesire care se pot determina cu ST

(Δ= puncte vechi, 1, 2, = drumuire, R = radiere controlată, T= reunit în
triunghi, P = intersecție liniară simplă, I= intersecție înainte)
Lucrările din teren încep prin vizitarea punctelor vechi, verificarea existenței bornelor, a
semnalelor și a vizibilității între puncte. Dacă e cazul se măsoară înălțimea semnalelor,
excentricitatea bornă – semnal și orientarea acesteia. Punctele de drumuire, care constituie
majoritatea punctelor noi, se aleg astfel încât între cele consecutive să existe vizibilitate reciprocă,
iar laturile rezultă cu lungimi de ordinul sutelor de metri. Se marchează prin borne în extravilan,
în locuri dominante, sau prin buloane metalice în intravilan, mai ales la intersecția străzilor. Pentru
restul punctelor (de completare), lucrările de teren se vor descrie pentru fiecare situație.
La drumuiri se măsoară unghiurile orizontale pe partea stângă în sensul de parcurs a
traseului drumuirii, unghiurile verticale și distanțele spre înapoi și înainte, în ambele poziții ale
lunetei, așa cum se va detalia în capitolul următor, destinat drumuirilor. La punctele radiate și
reunite în triunghi se măsoară unghiuri și distanțe, la intersecția liniară numai distanțe, iar la
intersecția unghiulară – numai unghiuri. Elementele măsurate vor fi detaliate, pe scheme de lucru,
pentru fiecare metodă în parte.
Drumuirea va fi analizată pe larg în capitolul următor (vezi u.i.5 ). Specific acestor
drumuiri, spre deosebire de cele ce vor fi analizate ulterior, este că distanțele sunt de regulă peste
37
400 m, caz în care cotele se determină prin nivelment geometric la distanțe mari, pentru că intervin
corecțiile aferente refracției atmosferice și curburii terestre.
Radierea controlată
Metoda radierii este specifică poziționării punctelor caracteristice ale detaliilor topografice,
dar este folosită și în acest caz de determinare a punctelor noi de ordin V. În figura 3.1 și 3.2.a se
arată cazul unui astfel de punct R, determinat pe baza punctelor cunoscute 9, B și 7.
În teren se staționează pe rând punctele 9, B, 7, se face o serie (minim două tururi de
orizont) pentru unghiurile orizontale din jurul fiecărui punct, vizând inclusiv jalonul cu prismă
instalat în R. Spre jalonul din R se mai măsoară distanța înclinată (l) și unghiul vertical (z).
La birou calculele încep cu reducerea distanței la orizont și determinarea unghiurilor
orizontale, din care reținem pe cele convenabile pentru calculul cât mai simplu al orientărilor spre
punctul nou R (, , γ în figura 3.2a). Direcțiile 9-B și 7-B se consideră deja cunoscute din calculul
drumuirilor. Dacă punctul R ar fi determinat doar față de un singur punct, radierea ar fi simplă (și
nu ar exista control!); în acest caz, fiind determinat din mai multe puncte (trei), există un control
asupra poziției punctului R, motiv pentru care se numește radiere controlată.
Din fiecare punct cunoscut (9, 8, 7) se determină coordonatele punctului R:
- din 9: xR = x9 + x9-R ; yR = y9 + y9-R, [3.1a]
unde: x9-R = d 9-Rcos 9-R ; y9-R = d 9-Rsin 9-R
d 9-R = l 9-R•sinz 9-R;
9-R = 9-B + , iar 9-B se calculează din coordonate
- din B: xR = xB + xB-R ; yR = yB + yB-R,
cu B-R = B-9 - , [3.1b]
- din 7: xR = x7 + x7-R ; yR = y7 + y7-R ,
cu 7-R = 7-B -  [3.1c]
Dacă valorile coordonatelor plane ale lui R (xR, yR), determinate din fiecare punct vechi,
se găsesc într-un interval tolerabil, dat de cerințele lucrării (de ex. ± 5cm), atunci valoarea lor
definitivă se consideră media aritmetică.
a b
Figura 3.2. Scheme de calcul pentru unele puncte de completare: a- prin radiere
controlată din 9, B, 7, b- reunit în triunghi (T = nestaționat)
38
Punctul reunit în triunghi este pentru cazul determinării coordonatelor unui punct
nestaționabil, ca în figura 3.2b, când T este, de ex., o biserică. În acest caz, se cunosc coordonatele
punctelor 3 și D.
În teren, când se măsoară (prin metoda seriilor) unghiurile orizontale din jurul punctelor
3 și D se include și viza spre T.
La birou, calculele încep cu valorile unghiurilor orizontale din jurul lui 3 și D, reținând
valorile  și , alese convenabil, față de direcții de orientări cunoscute. Pentru calculul punctului
T se determină unghiul  și se aplică teorema sinusului în triunghiul D3T, rezultând distanțele
orizontale 3T și DT:
 = 200 – ( + ) [3.2a]
sin  sin  sin 
  ;  3T ; DT [3.2b]
3T DT 3D
Având distanțele orizontale 3T și DT (distanța 3D se măsoară sau se cunoaște din
coordonate), calculul se conduce mai departe ca la radiere.
Observații:
- așa cum s-a prezentat, determinarea este la limită, întrucât unghiul  este calculat și nu
măsurat; de aceea controlul este doar pentru calcul;
- determinarea nu este o intersecție la limită, întrucât în calcule intră și o lungime (d = 3D).
Intersecția liniară
Presupune determinarea poziției unui punct numai prin măsurarea distanțelor între punctul nou
și puncte cunoscute. Distanța se poate măsura spre două puncte vechi, caz în care se numește
intersecție liniară simplă, sau spre trei sau mai multe puncte vechi (intersecție liniară multiplă).
Pornind de la două puncte cunoscute A și B, elementele de plecare sunt coordonatele plane
cunoscute (xA, yA) și (xB, yB), distanțele d1 și d2 măsurate pe teren și D determinat din coordonate
(figura 3.3.a). Pentru calculul punctului nou P (xP, yP) se deduc segmentele p și q din triunghiurile
dreptunghice APP’ și BPP’ (PP’ este înălțime în triunghiul oarecare ABP). Se exprimă p și q în
triunghiurile APP’ și BP’P funcție de unghiurile din A și B, iar pentru a afla aceste unghiuri se
scrie teorema cosinusului (Pitagora generalizată) și rezultă succesiv:
39
Figura 3.3 Intersecție liniară: a- simplă (din două puncte), b- multiplă, din trei puncte
= ; = [3.3a]
d12  d 22  D 2  2 Dd2 cos Aˆ

[3.3b]
d 2  d 2  D 2  2 Dd cos Bˆ
2 1 1
Prin înlocuirea cosA și cosB din [3.3.a] se obțin termenii p și q funcție de elementele
cunoscute și se face controlul:
d12  d 22  D 2 d 22  d12  D 2
p ; q ; pq D [3.4]
2D 2D
Se deduce înălțimea (h = PP’) în triunghiul ABP:
h  d12  p 2  d 22  q 2 [3.5]
În continuare se exprimă creșterile pe axa x și y între punctele A, B și punctul nou (P), în
funcție de orientarea (θ = θAB) calculată din coordonate și termenii de mai sus (p, q și h):
x P  x A  x AP  a  b x AP  p  cos   h sin 
din A: , unde [3.6]
y P  y A  y AP  c  d y AP  p  sin   h cos 
xP  x B  x BP   q  cos   h sin 
din B: [3.7]
y P  y B  y BP   q sin   h cos 
În final se deduc coordonatele punctului P:

xP  x A  x AP y P  y A  y AP
din A: și din B: [3.8]
xP  x B  xBP y P  y B  y BP
Drept control final se calculează distanțele AP și BP din coordonate și se compară cu cele

măsurate (d1 și d2).
Pornind de la trei puncte cunoscute A, B și C, determinarea se face plecând de la distanțele
măsurate în teren, de regulă cu aparatul instalat în P, și de la coordonatele punctelor A, B și C.
40
Ca schemă de calcul se construiește un sistem de axe translatat, Ax’y’, cu originea în punctul

A de coordonate minime, unde P are coordonatele (x’, y’), figura 3.3b.
Calculele încep prin reducerea distanțelor la orizont (rezultă d1, d2 și d3) și determinarea, din
coordonate, a distanțelor D1, D2 și D3 și a orientărilor θ1 (=θAB) și θ2 (=θBC ).
Punctul nou P se află la intersecția cercurilor ce trec prin A, B și C și au rază respectiv d1, d2
și d3. În sistemul de axe translatat Ax’y’ se scrie ecuația fiecărui cerc,
′ + ′ − =0; pentru cercul de rază d , ce trece prin A
( − ′ ) + ( − ′ ) − = 0; pentru cercul de rază d , ce trece prin B [3.10]
( − ′ ) + ( − ′ ) − = 0; pentru cercul de rază d , ce trece prin C
Se exprimă coordonatele punctelor în sistemul translatat funcție de distanțele cunoscute:
′ + ′ = ′ = ′ =
; și [3.11]
′ + ′ = ′ = ′ =
Înlocuind relațiile [3.11] în ultimele două relații [3.10], grupând termenii asemenea
convenabil, rezultă coordonatele punctului nou în sistemul translatat:
∙ ∙
= =
∙ ∙
; unde: [3.12]
= =
Se face trecerea înapoi la coordonatele din sistemul inițial, Oxy:

= + ′
[3.13]
= + ′
Precizia intersecțiilor liniare este funcție de unghiul sub care se realizează intersecția și de
precizia de măsurare a distanțelor. Mărimea distanței punct nou – punct vechi nu influențează
precizia de determinare a coordonatelor punctului nou, spre deosebire de intersecțiile unghiulare,
când vizele de determinarea era indicat să fie cât mai scurte. Intersecțiile liniare sunt mai rapide și
cu randament mai bun, întrucât măsurarea distanței nu este condiționată de perioada din zi când se
efectuează, de starea atmosferei sau de existența unor semnale speciale de vizare. Se recomandă
utilizarea unor ST performante, susținerea jalonului prismei pe trepied și măsurarea corectă a
parametrilor atmosferici (temperatură, umiditate, presiune - de care depinde viteza de deplasare a
undei și deci distanța măsurată). Erorile de poziționare sunt, în cazul unor lucrări îngrijit executate,
de până la ±5 cm.
Punctele determinate prin intersecții unghiulare sunt cel mai adesea pentru
determinarea coordonatelor punctelor noi, nestaţionabile, prin intersecție înainte, sau pentru
determinarea unui punct nou prin intersecție înapoi, dacă în jur sunt punct vechi nestaţionabile.
Situațiile în care se aplică, precum și modul de calcul, au fost discutate anterior, în unitatea de
învățare 2.
41
Calculul cotei punctelor noi se face, pentru toate cazurile prezentate, prin nivelment
trigonometric la distanțe mari. Dacă se consideră, simplificat, că prisma reflectoare (figura 3.4) se
montează la o înălțime S egală cu a aparatului, I =S, relația generală de la nivelmentul
trigonometric la distanțe mari (lecția 8 din partea I, relațiile [8.7] se poate scrie simplificat:
zi j  d i j tg i j  c  pentru cazul   0
[3.10]
zi j   d i j tg i j  c  pentru cazul   0
În terenurile plane, unde vizele merg mult

Figura 3.4. Elemente de calcul pentru
timp paralel cu terenul la înălțimi mici, sub 2m, se
calculul cotei punctelor noi
preferă determinarea cotelor punctelor prin
nivelment geometric, întrucât coeficientul de corecție atmosferică este valabil doar la vize înalte.
Temă: fără a avea cursul în față, refaceți schemele și relațiile de calcul pentru radierea controlată,
punctul reunit în triunghi și intersecția liniară simplă.
3.4 Îndesirea rețelei de nivelment de stat (nivelmentul tehnic; de ordin V)
Așa cum s-a arătat, punctele rețelei geodezice de stat (de ordin I, II, III și IV) dau cu precizie
cotele normale ale punctelor în sistemul Marea Neagră 1975. Scopul îndesirii rețelei de nivelment
este obținerea, în zona de lucru, a unei rețele de puncte a cărei densitate să corespundă nevoilor
practice (circa 1 punct la 1 – 4 km).
Metoda folosită la îndesirea rețelei este drumuirea încadrată de nivelment geometric, în
care punctele se leagă între ele prin diferențe de nivel, pe un traseu care pleacă și ajunge în puncte
de cotă cunoscută din rețeaua geodezică de stat (de ordin I – IV).
Proiectarea rețelei de puncte noi constă în alegerea punctelor intermediare în drumuire și
se face ținând cont de o serie de reguli:
 traseul se sprijină pe puncte ale rețelei de nivelment de ordin I – IV și se conduce pe
terenuri stabile, cu pante line, prin zona de lucru,
 dacă se urmărește aducerea de cote punctelor din rețeaua de sprijin de triangulație (ordin
I-V), traseul trebuie să includă și astfel de puncte,
 lungimea totală a unui traseu să nu depășească 2 km,
 niveleele (distanța dintre stadii) să nu depășească 200m, astfel ca lungimea porteii să fie
de maxim 100m,
 o parte din punctele intermediare, care sunt considerate utile pentru lucrările ulterioare,
se vor marca în mod corespunzător
42
[V]
[H]
Figura 3.5. Drumuire de nivelment geometric încadrată: a- vedere în plan vertical,

b- vedere în plan orizontal
Măsurătorile în teren presupun lucrul prin procedeul cu stații duble, cu citirea înălțimilor
din dreptul firului nivelor pe stadia ținută vertical (v. partea I, lecția 7, § 7.6.4). În figura 3.5 se
prezintă un caz simplificat, cu numai 3 puncte intermediare, dar în realitate numărul maxim de
stații poate fi 20-25. Practic, se staționează în S1, se vizează stadia din A și se face citirea „a”, apoi
se citește b1 pe stadia din 1. Se face controlul măsurătorii, mutând nivelul în S1’ și refăcând citirile
spre A (a’) și 1 (b1’). Tronsonul A-1 se consideră măsurat dacă între diferențele de nivel obținute
din cele două determinări (Δz=a-b1 și Δ’z=a’-b1’) există o diferență mică, tolerabilă. Pentru
trecerea la tronsonul următor (1 – 2), stadia din 1 se răsucește spre S2 (nu se ridică de pe punctul
1), iar stadia din A se va așeza în punctul 2; operațiile de mai sus se repetă și pentru acest tronson.
Pentru a menține o precizie cât mai ridicată a determinărilor, în teren se iau o serie de
măsuri de prevedere, din care se amintesc:
 se alege un instrument care să asigure o precizie bună pe kilometrul de drumuire,
 se staționează cu nivelul la distanțe egale față de stadii (portee egale),
 verticalizarea stadiilor se asigură cu nivele sferice; se recomandă susținerea lor prin
contrafișe,
 se folosesc stadii cu bandă de invar și broaște de nivelment, pentru a asigura menținerea
stadiei exact la același nivel atunci când se vizează din două stații consecutive (vezi partea
I, u.i.7, § 7.6.4).
Calculul drumuirii încadrate de nivelment geometric se face pornind de la elementele
cunoscute (figura 3.5): cota punctelor de sprijin, zA și zB și citirile spre stadiile verticale. Dacă se
notează citirile spre înapoi cu a, a1, a2, … și a’, a1’, a2’, …, iar cele spre înainte cu b1, b2, b3, …
și b1’, b2’, . ., se pot face următoarele două variante de calcul al drumuirii:
43
 1 – cu diferențele de nivel
 se determină diferența de nivel medie pe fiecare tronson:
(a  b1 )  (a1'  b1' )
z A  1 
2
. . . . . . [3.11]
(a3  b )  (a3'  b' )
z 3  B 
2
 se calculează eroarea totală comisă la măsurarea diferențelor de nivel:
e z = z i j – (z B –z A) [3.12]
 dacă eroarea este mai mică decât toleranța, se determină corecția totală (egală și
opusă erorii) și corecția unitară, cu, cu care se corectează diferența de nivel pentru
fiecare tronson din cele „n”. Corecția totală s-a distribuit egal pe fiecare tronson,
ținând cont că și nivelee sunt aproximativ egale.
eZ
cU   [3.13]
n
 se calculează diferența de nivel compensată și cotele absolute:
z ic j  zi j  cU
[3.14]
z1  z A  z cA1 ; z 2  z1  z c12 ; . . . , z Bcalc  z3  z 3c B  z Bdat
 2 - cu citirile de pe stadie
În acest caz, diferența de nivel se obține făcând diferența între suma citirilor spre înapoi
(∑ai) și cele spre înainte (∑bi). Această diferență se compară cu valoarea considerată justă (zB-
zA), rezultând eroarea totală:
e z  ( ai  bi )  ( z B  z A ) [3.15]
Se determină corecția totală și cea unitară, dar în final se corectează citirile și nu diferențele
de nivel. Cu citirile corectate rezultă cotele absolute ale punctelor intermediare.
Precizia drumuirii de nivelment geometric se poate studia pe o drumuire ideală (figura 3.6),
presupunând un traseu cu pantă lină, continuă, având n laturi de lungime 2d. Diferența de nivel
pentru întreaga drumuire este:
z = (a1 – b1) + (a2 – b2) + . . . + (an – bn) [3.16]
44
Figura 3.6. Precizia drumuirii de nivelment geometric

Eroarea care afectează diferența totală de nivel, ez, provine din erorile care afectează
fiecare citire. Considerând că citirea ai este afectată de eroarea  ei, se poate scrie:
z + ez = [(a1  e1) - (b1  e1’)] + [(a2  e2) - (b2  e2’)] + . . . . + [(an  en) - (bn  en’)] [3.17]
Ținând cont de relația [3.16] se poate scrie:
ez =  e1  e1’  e2  e2’  . . .  en  en’ [3.18]
Valorile  ei și  ei’ nu sunt cunoscute dar, întrucât se lucrează pe portee egale, cu același
instrument operator, ele se pot înlocui cu o eroare medie,  e. În acest caz, eroarea care afectează
întreaga diferență de nivel, ez, devine o eroare medie, mz, dată de:
mz =  e  e  e . . .  e (2n termeni) [3.19]
Pentru a scăpa de semnele alternante se ridică la pătrat și relația devine succesiv:
D e
mz   e 2  e 2  ...  e 2   e 2n   e  D   e' D [3.20]
d d
Transformările succesive din relația [3.20] sus sunt posibile întrucât porteea poate fi
considerată constantă, de mărime dată.
Concluziile practice care rezultă din relația de propagare a erorilor în nivelmentul
geometric [3.20] sunt:
 eroarea totală este funcție de precizia nivelului folosit ( e),
 deși porteele mici ar asigura o precizie bună (d să fie mic), acest lucru ar scădea
randamentul lucrării, așa încât ele nu se vor lua, practic, sub 50m,
 mărimea erorii este proporțională cu lungimea totală a traseului drumuirii.
3.5. Rezumat
Unitatea de învățare 3 continuă descrierea metodelor de îndesire a rețelei geodezice de

triangulație.
45
La determinarea rețelelor de îndesire (de ordin V) a triangulației se au în vedere

posibilitățile de măsurare ale ST: distanțe și unghiuri (rezultă trasee care leagă între ele puncte
vechi - drumuiri poligonometrice, radieri controlate sau puncte reunite în triunghi), numai distanțe
(rezultă intersecții liniare simple și multiple), sau numai unghiuri (rezultă îndesirea prin intersecții,
întrucât ST poate juca și rolul teodolitelor clasice). Cu excepția drumuirilor, care vor fi detaliate
în capitolele următoare, metodele amintite au fost detaliate.
Pentru îndesirea rețelei de nivelment (prin nivelment de ordin V sau nivelment tehnic) se
descrie metoda drumuirii de nivelment geometric, prin care se determină cota punctelor
intermediare din drumuire. Se fac recomandări cu privire la creșterea preciziei de determinare.
3.6. Teste de autoevaluare

Figura 3-T:
[H] [H] [H]
a b c
[H] [H] [H]
d e f
În urma parcurgerii textului aferent prezentei unități de învățare, încercuiți răspunsurile corecte:
1. Ținând cont de convenția făcută (figura 2.1.a), în figura 3-T-a viza AB este:
a- reciprocă,
b- de determinare,
c- de orientare
2. Cu datele măsurate în figura 3T-b, punctul nou „1” se determină prin:
a- intersecție înainte la limită,
b- punct reunit în triunghi,
c- radiere controlată
3. Cu datele măsurate în figura 3T-c, punctul nou „1” se determină prin:
a- intersecție liniară simplă,
46
4. Cu datele măsurate în figura 3T-d, punctul nou „1” (nestaționabil) se determină prin:
a- intersecție înainte la limită,
5. Să se corecteze schema de calcul a punctului R din figura 3T-e, unde R a fost
determinat prin radiere controlată din 5 și 6
6. Să se corecteze schema de calcul din figura 3T-f, unde punctul T (nestaționabil) a fost
determinat ca punct reunit în triunghi pornind de la 5 și 6
7. Radierea controlată este metoda prin care se determină:
a- coordonatele unui punct nou, nestaționabil,
b- coordonatele unui punct nou, staționabil,
a- coordonatele unui punct nou, măsurând doar distanțe,
8. „Punctul reunit în triunghi” este o metoda prin care:
a- se determină puncte noi, nestaţionabile,
b- se determină puncte noi, dacă vizele sunt mai scurte de 2 km,
c- nu există un control asupra determinării
9. Prin intersecție liniară se determină un punct nou:
a- dacă punctul nou este staționabil,
b- fără un control asupra determinării,
c- mai precis decât prin intersecție unghiulară
10. Prin nivelmentul de ordin V se realizează:
a- îndesirea rețelei de triangulație cu puncte noi,
b- aducerea de cote unor puncte din zona de lucru,
c- trasee în care punctele sunt legate prin diferențe de nivel, mai scurte de 2 km
11. În nivelmentul de ordin V se determină diferențele de nivel prin:
a- nivelment de capăt,
b- nivelment de mijloc, cu stații duble,
c- nivelment hidrostatic, care este cel mai precis
12. Precizia determinării diferențelor de nivel în nivelmentul tehnic depinde de:
a- tipul de instrument folosit,
b- corecția de curbură și refracție atmosferică,
c- lungimea totală a traseului drumuirii de nivelment geometric.
47
cotă normală – valoare a cotei determinată cu gravitația medie de-a lungul normalei la elipsoid
(în România se folosește sistemul de cote normale)
poligonometrie (drumuiri poligonometrice) – metodă de determinare a punctelor noi utilizând
măsurători de unghiuri și distanțe
intersecție liniară (simplă, multiplă) - metodă de determinare a punctelor noi utilizând doar
măsurători de distanțe (de la punctul nou la două sau mai multe puncte vechi)
metoda radierii – metodă topografică de poziționare a unui punct nou prin măsurarea distanței și
a unghiului orizontal față de o direcție cunoscută
nivelment de ordin V (nivelment tehnic) – modalitatea de a determina cotele unor puncte de ordin
V prin nivelment geometric, prin drumuiri desfășurate între puncte ale rețelei geodezice
puncte de completare – nume generic dat punctelor de ordin V determinate cu ST, obținute prin
alte metode decât drumuirea poligonometrică
ST – prescurtare pentru stație totală
teorema cosinusului (teorema lui Pitagora generalizată) - într-un triunghi oarecare pătratul unei
laturi este egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi minus/plus de două ori produsul lor înmulțit
cu cosinusul unghiului dintre ele (minus /plus pentru unghiuri < 900 respectiv > 900)
teorema sinusului – într-un triunghi oarecare raportul între lungimea unei laturi și sinusul
unghiului opus este constant Dacă laturile unui triunghi au lungimile a, b și c, iar unghiurile care
se opun acestora sunt A, B și C, atunci:
3.8 Rezultatele testului

1= a, c; 2= c; 3 = a; 4 = b; 5 = unghiul γ trebuie desenat în stația 6; 6 = unghiul γ trebuie desenat
în stația 6; 7 = b; 8 = a, c; 9 = a, c; 10 = b; 11 = b; 12 = a, c
48
Poziționarea punctelor în sistem satelitar
Cuprins:
4.1 Introducere
4.3 Sisteme satelitare. Generalități
4.4. Sisteme de poziționare. Părți componente
a. Segmentul spațial
b Segmentul de control
c. Segmentul utilizator
4.5. Principiul poziționării satelitare
1. Modul absolut (natural, soluție de navigație)
2. Modul relativ (diferențial)
4.6. Metode și procedee de lucru. Sistemul românesc de poziționare (Rompos)
4.7. Principalele erori în poziționarea GPS
4.1 Introducere
În cadrul unității de învățare 2 s-au enumerat metodele folosite în prezent pentru
îndesirea rețelei de triangulație (vezi § 2.3.1). După ce, în lecțiile 2 și 3 s-au detaliat primele
posibilități enumerate (îndesirea clasică – „prin intersecții” și folosind stația totală), urmează o
discuție despre îndesirea rețelei de triangulație prin poziționarea punctelor în sistem satelitar. Prin
această modalitate de poziționare s-a putut realiza și RNGS, care a fost prezentată în partea I a
cursului (u.i.11). Întrucât sistemul satelitar nu a fost abordat până acum, se va face mai întâi o
scurtă prezentare a ceea ce înseamnă sistem satelitar de poziționare și situația actuală a părților
componente ale acestui sistem. Se vor prezenta metodele de poziționare și situația în Romania.
Obiectivul unității de învățare este să fie cunoscute noțiuni legate de sistemele satelitare,
principiul de lucru în diferite ipostaze, pentru a putea face apoi expunerea metodelor de poziționare
cu ajutorul sistemelor satelitare, inclusiv de îndesire a rețelei geodezice. Competența căpătată se
49
înscrie în cele legate de desăvârșirea cunoștințelor pentru ridicarea în plan. În prezent, receptorii
sistemului satelitar își dispută volumul de lucrări topografice și geodezice cu ST, cu tendința de a
ieși în avantaj față de aceasta, datorită considerentelor legate de precizie și randament
4.3 Sisteme satelitare. Generalități
Sistemul global de navigație prin sateliți, GNSS, (Global Navigation Satellite System)
folosește tehnica de poziționare a obiectelor statice sau în mișcare, în orice moment, oriunde s-ar
găsi pe suprafața Pământului, în apă sau în aer. El furnizează utilizatorilor informații (coordonate)
în timp real (practic instantaneu) sau în urma unei procesări a datelor, care pot constitui soluții
pentru navigarea în siguranță sau poziționarea într-un anumit punct.
Un sistem global de poziționare GPS (Global Positioning System) este o parte a
sistemului global de navigație prin sateliți, utilizată pentru a furniza informațiile necesare
determinării poziției unor puncte pe suprafața terestră. În sectorul geodezic sau topografic
aplicarea tehnologiei GPS are drept rezultat determinarea coordonatelor unor antene receptoare
instalate în puncte ale unei rețele geodezice, a unei rețele de îndesire (de ordin V) sau în puncte
caracteristice ale detaliilor.
Domeniul măsurătorilor terestre a beneficiat de rezultatele spectaculoase în ce privește
poziționarea în sistem satelitar, respectiv determinarea coordonatelor spațiale ale punctelor atât
din rețelele geodezice (de exemplu RNGS), cât și în rețeaua de ordin V. Avantajos estre că
asemenea informații sunt obținute independent de condițiile meteorologice, de ora din zi sau
noapte sau de poziția punctului pe glob
Sistemele de tip GNSS folosite în lucrările topografice, atât în Europa cât și la noi, sunt::
 NAVSTAR-GPS (NAVigation System with Timing And Ranging – Global
Positioning System respectiv Sistem de navigație pentru urmărire și poziționare – sistem de
poziționare globală), dezvoltat în SUA și cunoscut mai ales sub denumirea prescurtată - GPS,
funcțional complet pentru folosința civilă din 1995;
 GLONASS (GLObal NAvigation Satellite System - ca sistem global satelitar de
navigație), realizat de Federația Rusă, operațional din 1986;
 GALILEO, ca încercare europeană, a cărui implementare va fi probabil desăvârșită
în 2020, sistemul fiind prevăzut a fi inter-operațional cu primele două, ceea ce va conduce la
posibilitatea poziționării, pe teritoriul european, fără folosirea sistemului american GPS.
50
Sistemele de poziționare sunt independente și au în structura lor aceleași părți componente.

Ele se pot folosi însă și împreună, apelând la receptori specializați, care sunt capabili să „vadă”
atât sateliții GPS, cât și GLONASS sau, mai nou, Galileo, realizând astfel un spor pentru precizia
determinărilor.
Denumirea corectă a sistemelor de poziționare globală folosite în geodezie și topografie ar
fi GPS – NAVSTAR, GPS - GLONASS respectiv GPS – GALILEO. Din rațiuni practice, pentru că
a fost primul apărut și folosit la noi, sistemul GPS NAVSTAR va fi nominalizat în continuare ca
sistem sau tehnologie GPS.
Un sistem de poziționare globală,
oricare ar fi el, este constituit din trei
părți (segmente), fiecare cu funcții bine
precizate (fig. 4.1). Întreg ansamblul
lucrează în mod coordonat, dispunând de
legături unidirecționale sau bilaterale cu
posibilități de control și de aplicare, la
nevoie, a unor corecții.
Fig. 4.1 Segmentele sistemului satelitar
4.4. Sisteme de poziționare. Părți componente
a. Segmentul spațial
La sistemul GPS există o constelație care a avut inițial 24 sateliți, dispuși câte 4 în 6 plane
orbitale înclinate cu 550 față de planul ecuatorial, care sunt plasați pe orbită la o înălțime de
20.350km, cu o perioadă de revoluție de aproape 12 ore (fac într-o zi două rotații complete în jurul
Pământului). Generațiile de sateliți au evoluat, astfel că sateliții din prima generație (Block I), cu
durată de viață de 7,5 ani, nu se mai regăsesc în prezent printre cei activi aflați pe orbită. Generațiile
următoare (tip Blocvk II) sunt din ce în ce mai performante sub aspectul duratei medii de viață, a
calității și intensității semnalelor emise, a sursei de energie ș.a. (fig. 4.2). Există în prezent cinci
sateliți în plus față de cei 24 inițiali, intercalați între planele orbitale, care sporesc precizia de
poziționare și constituie o rezervă pentru buna funcționare în cazul unor defecțiuni.
Funcția principală a sateliților este de a genera și emite în permanență semnale pe două
frecvențe diferite care, recepționate la sol, să permită determinarea distanțelor necesare
poziționării punctelor. În acest scop, sunt dotați cu câte patru ceasuri-oscilatoare, două cu Rubidiu
și două cu Cesiu (cu precizia de 10-15 sec/zi), microprocesor, emițător, antene pentru comunicare
între sateliți și cu stațiile de la sol. Energia necesară funcționării lor este asigurată de panouri solare
de diferite puteri.
51
Figura 4. 2 Imagini ale sateliților GPS tip Block: a- II, b- IIR-M, c- IIF
Modul de dispunere al sateliților permite ca, în orice

moment, în orice loc de pe glob, la o elevație de peste 150 față
de orizontala locului, indiferent de condițiile meteo, să poată fi
captate direct semnalele de la 4 – 8 sateliți și chiar mai mulți în
zona ecuatorială (figura 4.3). Poziția spațială a acestor sateliți,
ca și starea lor și configurația întregii constelații, este cunoscută
în orice moment, în cadrul unui sistem geocentric de referință
Fig. 4.3.Constelația de și poate fi accesată oricând în sistemul Internet
sateliți GPS
(http://www.ngs.noaa.gov.). În figura 4.4 se prezintă un extras
din tabelul cu sateliții activi și principalele caracteristici.
Figura 4.4 Fragment din lista cu sateliți GPS activi (ID= număr de identificare, prn = pseudo-random
noise number = o secvență de cod ce se repetă la câteva secunde, specifică fiecărui satelit, launched = data lansării,
peroid = perioada de rotație, perigee = perigeu = punct pe orbita satelitului în care este cel mai aproape de Pământ;
apogee = apogeu = punct pe orbita satelitului în care este cel mai departe de Pământ; inclination = unghi de înclinare
față de planul ecuatorial terestru
Semnalul transmis de un satelit este generat de un oscilator cu o frecvență de bază sau

fundamentală de 10,23 MHz. Structura lui este complexă și cuprinde (tab. 7.1., fig. 4.5):
 purtătoarea L1, modulată prin două coduri pseudoaleatoare (PRN), respectiv C/A și P, iar
purtătoarea L2 numai prin P;
52
 codul C/A, de achiziție grosieră (Coarse Acquisition-code sau Civilian Acces-code),

accesibil tuturor utilizatorilor GPS, fiind desemnat ca Serviciu de Poziționare Standard (SPS)
și codul P (Precision code) pentru serviciul de poziționare precisă (SPP), cu o rezoluție de 10
ori mai bună decât codul C/A;
 mesajul de navigație cuprinzând efemeridele și starea sateliților, coeficienți de modelare a
ionosferei, baza de timp și corecțiile ceasurilor;
Fig. 4.5 Mesaje emise de sateliții GPS
Tabelul. 4.1. Semnale transmise de sateliții GPS (J. Neuner,

Semnal Simbol Frecvența (MHz) λ
Frecvența de bază fo 10,23 29,31 m
L1 154·fo = 1575,42 19,05 cm
Unda purtătoare
L2 120·fo = 1227,60 24,25 cm
C/A fo/10 = 1,023 293,10 m
Coduri
P fo = 10,23 29,31 m
Mesaj de navigație D fo/204600 = 50 biți/sec --
Sistemul GLONASS cuprinde 24 sateliți dispuși câte 8 în 3 plane orbitale, sateliți ce se

rotesc pe orbite cvasicirculare, înclinate la circa 650 față de planul ecuatorial, la înălțimea de
19.100km. Constelația transmite continuu radiosemnale pe o frecvență proprie, ce pot fi
recepționate în orice punct la sol, pe mare sau în aer, simultan de la minimum 4 sateliți. Semnalele
sunt de tip SP (Standard Precision) pentru precizie standard și HP (High Precision)
corespunzătoare unei precizii ridicate. Aceste semnale pot fi recepționate în orice punct de pe glob,
în repaus sau în mișcare, situat la sol, pe mare sau în aer, astfel încât, sistemul poate identifica
viteza și poziția acestuia în timp real. Așadar este vorba de un sistem de poziționare globală, care
asigură o acoperire practic totală a suprafeței terestre și o precizie compatibilă cu sistemul GPS.
Sistemul de poziționare Galileo este un proiect al Uniunii Europene gestionat de Agenția
sa spațială, ca replică la sistemul GPS american, inițiat și demarat în anii 2000 după acceptul de
coexistență și utilizare combinată a celor două părți. Noul sistem urma să conducă la independența
asigurării navigației și a poziționării, în condiții superioare de siguranță și precizie, odată cu
sporirea serviciilor și aplicațiilor oferite. În esență este vorba de un sistem regional (nu este un
53
sistem global, ci deservește zona europeană), performant, pus în întregime sub control civil, pus
la dispoziția oricărui utilizator. Primele lansări de sateliți proprii au avut loc în decembrie 2005 și
aprilie 2008, continuate cu alți doi în 2011. Întreg sistemul trebuia să devină operațional în 2011,
dar această dată a fost amânată probabil pentru 2020. La sistemul Galileo au aderat succesiv și alte
țări care nu fac parte din UE (Ucraina, Maroc, Coreea de Sud, Norvegia).
Constelația proprie este prevăzută să cuprindă 30 de sateliți (dintre care 3 de rezervă)
lansați pe orbite de o altitudine de 23.222 km, dispuși în trei plane orbitale înclinate la 56 0 și o
durată de viață de cca 12 ani.
b Segmentul de control
Segmentul de control este o altă componentă s sistemului satelitar, fiind format din stații aflate
la sol și care au ca principale atribuții reglarea poziției orbitelor la un moment dat, implementarea
unor tehnici de protecție (antiefracție), supravegherea ceasurilor proprii, transferul mesajelor de
navigație etc. Aceste operații se efectuează, în principiu, la fiecare trecere a sateliților deasupra
stațiilor.
La sistemul GPS există cinci stații la sol, diferențiate după misiunile fiecăreia (figura 4.6):
 stația de control principală (Master Control Station), din Colorado Springs SUA, care
adună datele de la stațiile monitoare, calculează orbitele, retransmite sateliților mesajele de
navigație,
 stații monitoare (Monitor Station) în număr de patru, care recepționează semnalele
sateliților vizibili și fac o primă procesare a datelor pe care le transmit apoi spre stația principală
Fig. 4.6 Componentele segmentului de control în sistemul GPS

La sistemul GLONASS, segmentul de control de la sol GCS (Ground-based Control
System) cuprinde în structura sa un centru principal (Krasnoznamensk –Moscova) și câteva stații
de urmărire, plasate pe teritoriul Rusiei, care supraveghează sateliții vizibili și cumulează
semnalele respectiv datele necesare stabilirii poziției lor.
54
Pentru sistemul GALILEO, centrul de comandă se află la Praga, în Cehia, iar stațiile de
urmărire la sol sunt lângă München (Germania) și Fucino (Italia).
c. Segmentul utilizator
Receptorul sistemului GPS reprezintă principala componentă a acestui segment, cu care
operatorul vine în contact direct. Ca instalație specifică, are rolul de a capta semnalele cu
informații transmise de sateliți și de a le prelucra, furnizând în final date privitoare la viteza de
deplasare a undelor, distanța parcursă și chiar poziția spațială dată într-un sistem geocentric
internațional de referință. În acest scop, receptoarele GPS generează același tip de semnal cu acela
emis de satelit, respectiv pe una sau pe două lungimi de undă, inclusiv codurile amintite C/A și P.
Aici se încearcă corelarea celor două semnale – recepționat de la satelit și generat de receptor –
determinându-se codurile și decalajul de timp dintre ele, ca observații de cod, inclusiv mesajele
de navigație, după demodulare obținând diferența de fază între semnale și observații de fază.
În structura unui receptor GPS utilizat în lucrările geotopografice sunt incluse, în
principiu, următoarele componente (figura 4.7):
 antena A, ce recepționează semnalele de la sateliți, le filtrează și le transmite la un
preamplificator și apoi la unitatea de înaltă frecvență RF, unde are loc identificarea lor;
 microprocesorul MPU cuplat la antenă, de unde primește semnalele și codurile canalelor,
controlează modul de operare, decodează și procesează datele pentru a calcula poziția, viteza,
timpul etc;
 convertorul analog – digital, care preia frecvența intermediară FI obținută din unitatea RF
și o separă în canale;
 sursa de energie (bateria), care alimentează întregul sistem al receptorului, caracterizată de
o anumită durată de funcționare.
Figura 4.7 Scheme de receptoare GPS:

a- principiu, b- receptor cu 20 canale
55
a b c
Fig. 4.8 Receptoare GPS: a- montate pe trepied, b- pe tijă verticală, c- receptoare de mână
În poziție de lucru receptoarele se instalează la sol, pe trepied sau se montează pe tije

telescopice ce se susțin manual în poziție verticală cu ajutorul nivelelor. Înălțimea h a receptorului
se obține automat funcție de ho și r în cazul instalării pe trepied, sau direct, pe tija gradată (figura
4.8 a, b). Controlul operațiilor se face prin tastatură și monitor, realizându-se astfel comunicarea
operatorului cu receptorul.
Clasificarea receptoarelor folosite în lucrările geodezice și topografice se poate face după
mărimile cu care se operează și după precizia de poziționare pe care o asigură. Privite în ansamblu,
cele profesionale pot fi grupate în:
 receptoare topografice ce procesează codurile C/A și P și execută măsurători de fază pe
frecvența L1, având între 12 și 20 canale și o durată a observațiilor de maxim 2-3 minute.
Precizia de poziționare variază de la ±5m în determinări absolute (autonome), ±25cm în timp
real – diferențial și 1cm ± 2ppm prin postprocesare diferențială;
 receptoare geodezice, care utilizează codurile C/A și P și fac măsurători de fază pe ambele
frecvențe L1 și L2. Cele cu 12 până la 50 de canale permit înregistrarea semnalelor de la
sateliții Navstar, Glonass, Galileo ș.a., asigură o precizie de ±5m în determinările autonome și
5mm±5ppm prin postprocesare diferențială, iar timpul de observare nu depășește 3 minute.
Receptoarele de mână (handheld), din categoria celor de navigație, oferă precizii
informative, utile însă în multe și diferite domenii de activitate (figura 4.8 c). În lucrările
geotopografice acestea se folosesc curent în special la orientarea operatorului în teren sau la
căutarea unor puncte (borne) de coordonate cunoscute.
Alte utilizări posibile ale receptoarelor de mână pot fi:
 identificarea constelației de sateliți vizibili la un moment dat și stabilirea intensității
semnalului 3D;
56
 estimarea preciziei - EPE (Estimated Position Error) - de determinare a punctului, ce

depinde în principal de numărul și dispoziția sateliților disponibili și poate ajunge la valori de
ordinul metrilor;
 poziția în spațiu, direcția și viteza operatorului la intervale de timp dorite;
 traseul parcurs de la ultima resetare, distanța față de diverse puncte de pe traseu prin care
s-a trecut, drumul de efectuat până la un punct introdus în memoria instrumentului prin
coordonatele lui ș.a.
4.5. Principiul poziționării satelitare
În practica curentă există două modalități de lucru în vederea poziționării unui punct prin
intermediul sistemului satelitar.
1. Modul absolut (natural, soluție de navigație)
Un sistem global de poziționare permite determinarea poziției unui punct de pe suprafața
terestră în funcție de înregistrările și măsurătorile asupra semnalelor recepționate simultan de la
un grup de sateliți, în funcție de care se obțin distanțele de la aceștia la antena receptoare.
Coordonatele spațiale x, y, z ale punctului staționat de receptor rezultă printr-o intersecție înapoi
liniară spațială având la bază distanțele deduse și coordonatele sateliților în momentul emisiei,
(date de efemeride), în sistemul geocentric internațional WGS 84.
Teoretic, poziționarea se sprijină pe un raționament simplu (fig. 7.35):
a b
Fig. 4.9 Poziționarea în sistem satelitar prin intersecție spațială
 dacă receptorul primește semnal de la un singur satelit, (se poate determina o singură
distanță satelit-receptor), poziția punctului poate fi oriunde pe o sferă în jurul satelitului;
57
 datele recepționate simultan de la doi sateliți vor genera două distanțe, care reprezintă
razele a două sfere (figura 4.9a). Receptorul se situează pe cercul de intersecție a celor două
sfere
 datele simultane de la 3 sateliți generează trei distanțe, receptorul fiind poziționat într-unul
din cele două puncte ce rezultă din intersecția cercului anterior cu a treia sferă (figura 4.9b);
 cu datele de la al patrulea satelit se determină o distanță care permite procesorului să
elimine poziția care nu corespunde suprafeței terestre ( poziția ridicolă), rămânând doar poziția
corectă.
Practic, întrucât ceasul receptorului nu este perfect sincronizat cu cele ale sateliților, se
obțin de fapt niște pseudodistanțe în loc de cele reale, funcție de eroarea de timp Δt. Deși
microprocesorul receptorului poate ajusta aceste distanțe, rămân alte surse de erori, motiv pentru
care vor rezulta ed fapt mai multe puncte de intersecție. Procesorul receptorului, cuplat cu antena,
furnizează în câteva secunde, printr-un calcul statistic, poziția medie, ora în timp universal precum
și viteza de propagare a semnalului.
Poziționarea absolută (sau naturală sau soluție de navigație) se bazează pe măsurarea
fazei codurilor și pseudodistanțe ajustate uneori de microprocesorul receptorului și permite o
rezolvare rapidă, independentă a problemei, folosind un singur receptor, aflat în repaos sau în
mișcare cu o viteză de până la 400m/s (1440km/h). Asemenea determinări sunt folosite ca soluție
de navigație pentru localizarea unor obiecte fixe sau în mișcare, dotate cu receptoare, cu o
incertitudine de ordinul metrilor. În lucrările geodezice sau topografice acest mod de determinare
are doar utilizare informativă, în special în cazul receptoarelor de mână (handheld), folosite la
orientare sau la căutarea unor puncte vechi.
2. Modul relativ (diferențial)

Pentru lucrările topografice sau
geodezice, o precizie satisfăcătoare, de ordinul
centimetrilor sau chiar milimetrilor, se obține prin
poziționare relativă sau diferențială, bazată pe
principiul dublei diferențe, ce presupune utilizarea
a două receptoare, unul instalat într-un punct
cunoscut A, iar altul în punctul nou B (figura
4.10). După înregistrarea simultană a semnalelor
de la aceiași doi sateliți, prin post-procesarea
Fig. 4.10. Duble diferențe în poziționare datelor rezultă diferențele de distanță (D1-D2) și
diferențială (D3 – D4) prin compararea semnalului de la
58
primul receptor cu cel de la al doilea. În acest mod se elimină cea mai mare parte a erorilor
cunoscute ce influențează poziționarea.
Rezultatul primar al determinărilor diferențiale este vectorul bază, definit de cele două
puncte staționate A și B, ale cărui componente Δx, Δy, Δz se stabilesc în funcție de diferențele de
distanțe amintite. Coordonatele finale ale punctului B se obțin din cele cunoscute ale stației A și
relativele vectorului de bază (proiecțiile pe axele de coordonate), motiv pentru care poziționarea
este numită și relativă.
Condițiile de respectat în acest mod de poziționare vizează doar posibilitatea recepționării
semnalelor de la aceiași patru sateliți într-un interval de 1-60 minute, în funcție de tipul
receptoarelor, condițiile iono-troposferice și configurația sateliților. Receptoarele mai noi au
nevoie de timp scurt, de ordinul minutelor sau 1 – 2 zeci de minute.
La baza poziționării relative stă determinarea exactă a timpului necesar parcurgerii
distanței satelit – receptor prin măsurători de fază asupra undelor purtătoare de informație. Pentru
siguranță, se apelează la modul de lucru cu triplă diferență prin înregistrări cu cele două receptoare
asupra celor doi sateliți în reprize diferite.
În concluzie cele două concepte de bază privind modul de poziționare (absolută și relativă)
trebuie privite diferit prin prisma lucrărilor geotopografice. Modul relativ sau diferențial se
utilizează exclusiv în cadrul unor metode și procedee geotopografice, folosite la determinarea
rețelelor geodezice. Acestea se diferențiază după timpul de staționare, numărul de receptoare,
lungimea vectorilor, elemente ce condiționează randamentul și precizia lucrărilor. Modul absolut
de poziționare, prin posibilitățile sale mai reduse ca precizie, de ordinul metrilor, rămâne doar ca
soluție de navigație.
4.6. Metode și procedee de lucru. Sistemul românesc de poziționare (Rompos)
Așa cum s-a arătat, poziționarea satelitară se reduce la o retrointersecție (intersecție înapoi)
lineară spațială, plecând de la lungimi ce pleacă de la sateliți (cu poziție cunoscută) la receptorul
terestru (punct necunoscut). Elementele necesare se obțin pe baza datelor recepționate de la sateliți,
precum și a efemeridelor, ce furnizează pozițiile sateliților vizibili în momentul emiterii. De aici
se obține viteza de deplasare a undelor emise și timpul scurs pentru a ajunge de la satelit la
receptor. Acestea sunt necesare la calculul distanței satelit- receptor.
Determinările în cadrul modului de lucru diferențial, care ne interesează în cazul
măsurătorilor topografice, au la bază înregistrări specifice, distingând:
 măsurători în regim static în care receptoarele rămân fixe în timpul observațiilor, efectuate
în mai multe reprize asupra acelorași puncte;
59
 măsurători în regim cinematic în care receptoarele din punctele noi sunt în mișcare.
Cele două tipuri de măsurători au generat de-a lungul timpului metoda statică respectiv
cinematică de poziționare, în cadrul cărora s-au diferențiat procedee sau variante de execuție.
Metoda statică
Observațiile se execută cu
receptoare instalate în stația A cunoscută
și în cea nouă B, toate rămânând fixe
într-o sesiune, în cadrul căreia se primesc
semnale de la aceiași minimum patru
sateliți (figura 4.11). Ca regulă generală,
datele se preiau cu receptoare
profesionale, în cadrul unei sesiuni de Figura 4.11. Metoda statică
lucru, adică perioada de timp în care se adună date simultan, continuu și de la aceiași minim patru
sateliți.
Metoda este destinată realizării rețelelor geodezice, la care se contează pe erori
subcentimetrice. În prezent metoda statică se folosește rar.
Metoda cinematică
În principiu, metoda este
caracterizată de folosirea a două sau mai
multe receptoare, din care unul rămâne
fix, de regulă într-un punct cunoscut, și
altul (sau altele) se deplasează în puncte
noi (figura 4.12). Durata măsurătorilor
propriu-zise este scurtă. Efectiv, la
început, cu două receptoare, unul
instalat în punctul cunoscut A și altul
mobil B, se realizează inițializarea Fig. 4.12 Metoda cinematică
măsurătorilor prin interschimbarea
antenelor. Folosind înregistrările simultane, efectuate în această formație, asupra undei purtătoare
recepționată de la cel puțin patru sateliți, se obțin coordonatele punctului B. În continuare
receptorul fix rămâne pe loc, iar celelalte (sau unul) devin mobile și se deplasează succesiv într-
un lanț cinematic al punctelor noi B1, B2, …Bn, în care determinările sunt aproape instantanee
(staționări de 1-2 zeci de secunde), cu o precizie de ordinul ±1-2cm.
60
Metoda dispune de mai multe variante de aplicare, toate presupunând respectarea a două
condiții de bază în aplicarea lor:
 culegerea datelor în cadrul aceleiași epoci, respectiv cu aceeași constelație de
sateliți;
 păstrarea contactului spre aceiași patru sateliți folosiți la inițializare.
Pierderea contactului cu un satelit din configurația inițială sau întreruperea unui semnal
presupune reinițializarea pe baza primară sau aducerea receptorului în ultimul punct determinat,
operație ce nu depășește 25 minute.
Procedeul pseudocinematic sau prin reocupare, derivat din modul cinematic de lucru,
presupune staționarea pe punctele noi 3-5 minute (sau mai sigur 10 minute) în cadrul aceleiași
epoci, respectiv cu aceiași patru sateliți. După circa o oră, în care constelația se schimbă, punctele
noi sunt restaționate. Poziționarea este posibilă și în cazul unui număr mic de sateliți, iar precizia
ce se poate asigura este bună pentru rețelele de sprijin, atingând ± 2-3 cm.
La procedeul „stai și pleacă” (stop  go) se folosește o bază de inițializare dată de două
puncte cunoscute, aflate la o distanță sub 10km, în care se instalează două receptoare fixe (figura
4.13). Unul dinte ele devine mobil, se deplasează cu antena deschisă și staționând succesiv în
punctele a, b, c,… . Observațiile durează 30-50 secunde maxim 2 minute, iar precizia este de ± 1-
2 cm. Procedeul a pierdut din importanță prin apariția variantei RTK.
Fig. 4.13Schemă de lucru la procedeul stai și pleacă (stop & go)
Poziționarea în timp real, RTK (Real Time Kinematic), elimină principalul inconvenient
al metodelor și procedeelor prezentate anterior, acela de a realiza poziționarea doar prin post-
procesare, adică prin calcule efectuate după staționarea în teren. Spre deosebire de acestea, RTK
permite determinarea și cunoașterea imediată (în timp util) a coordonatelor receptorului mobil,
inclusiv verificarea calității măsurătorilor și remedierea ei la nevoie.
61
În principiu tehnica RTK permite observarea erorilor de măsurare a pseudodistanțelor,

spre cei patru sateliți, într-un punct de referință cunoscut cu precizie în sistemul WGS 84, spre
exemplu o stație permanentă din rețeaua GPS activă (vezi §11.4, din partea I a cursului de
topografie). Corecțiile sunt transmise în permanență, prin unde radio UHF, tuturor receptoarelor
mobile situate la cel mult 40km.
Condiția de bază pentru aplicarea acestei tehnici noi cere ca receptoarele (stația permanentă
și cele mobile) să „vadă” simultan aceiași minim patru sateliți. În plus, toate receptoarele trebuie
să dispună de o dotare corespunzătoare: un soft de procesare diferențială și echipament radio
pentru transmisie și recepție pe o anumită frecvență. Tehnologia RTK asigură astfel un avantaj de
bază: furnizarea în timp real, pe teren, a coordonatelor punctelor noi, asigurând precizii de
poziționare de echivalente cu a metodei cinematice.
Așadar, pentru a rezuma, poziționarea relativă, folosită în lucrările topografice și
geodezice, necesită două receptoare, dintre care unul este instalat într-un punct vechi (de
coordonate cunoscute), iar altul în punctul nou. Condiția de bază a modului de lucru diferențial
cere ca în cele două puncte (vechi și nou) să se recepționeze simultan semnale de la aceiași cel
puțin patru sateliți. Dacă numărul acestora crește, precizia devine mai bună.
Stațiile GPS permanente sunt de fapt receptoare GPS amplasate pe puncte de ordin
superior ale rețelei geodezice (internaționale și naționale), care asigură zi și noapte culegerea,
prelucrarea și difuzarea datelor sosite de la sateliții „vizibili”. Prezența lor pe teritoriul național,
într-o densitate corespunzătoare, suplinește în mod eficient rolul rețelei geodezice naționale GPS.
Structura unei stații permanente GPS cuprinde următoarele componente:
 receptor satelitar profesional, (măsurători pe frecvențele L1 și L2);
 antenă de recepție performantă,;
 stație meteo modernă, ce furnizează date precise în fiecare minut privitoare la presiunea,
temperatura și umiditatea relativă a atmosferei din zonă;
 sistem de calcul, soft de administrare și control;
 sisteme de comunicație (radio, GSM, internet, intranet).
Funcțiile rețelei de stații permanente ar putea fi reduse în principal la trei mai importante:
1. Determinarea și urmărirea automată a sateliților;
2. Înregistrarea, stocarea și analiza datelor satelitare (observații de cod, fază, mesajul de
navigație), preluate la intervale de timp de 1-30 secunde în cadrul rețelei EUREF;
3. Comunicarea bidirecțională cu exteriorul, ca cea mai importantă funcție, ce urmărește
transmiterea și recepția datelor și informațiilor spre și de la alte stații sau beneficiari.
Transferul se realizează cu o viteză ridicată, folosind legături telefonice sau radio, la intervale
62
de 1-30 secunde. La procedeul RTK se impune transmiterea on-line, aproape în timp real a
corecțiilor diferențiale ca principali parametri de stare ai stației.
Figura 4.14. Rețeaua națională de stații GNSS permanente: a- situația în

2008 (48 stații), b- anul 2014 (73 stații), c- acoperirea în anul 2012
63
În concluzie, rolul stațiilor permanente în determinările satelitare este:

 înlocuirea receptoarelor fixe în poziționarea tuturor punctelor noi care pot recepționa și
comunica cu stația permanentă cea mai apropiată;
 controlul permanent al utilizatorilor, respectiv a coordonatelor punctelor noi determinate
de aceștia, prin identificarea intervalului de timp staționat.
Sistemul ROMPOS (Romanian Position Determination System) este sistemul românesc de
poziționare, realizat de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară începând cu 2008.
Poziționarea punctelor se realizează cu precizii de până la 2 cm (Rompos RTK) sau sub 2 cm în
aplicații din domeniul geodeziei (Rompos Geo), cu ajutorul unui singur receptor, aflat în raza de
acțiune a unei stații permanente. În acest scop, rețeaua de stații permanente s-a dezvoltat continuu,
ajungând ca în prezent să aibă 73 de stații. Distanța între aceste stații este corelată cu raza lor de
acțiune (de circa 30-35 km), iar în final întreg teritoriul național va fi acoperit. În figura 4.14 sunt
prezentate momente din evoluția sistemului de stații permanente. În prezent (anul 2017) acoperirea
este mai mare decât cea sugerată în figura 4.14 c.
Operațiunile de poziționare se desfășoară automat, pe baza unui soft incorporat în receptor,
astfel încât se obțin chiar pe teren și se păstrează în memoria receptorului direct coordonatele
punctului staționat în sistemul de referință național.
4.7. Principalele erori în poziționarea GPS
Determinările GPS, devenite azi curente în ridicările geotopografice, sunt afectate de

numeroase erori datorită complexității sistemului și a factorilor naturali care intră în structura lui.
Prezentarea cea mai comodă se face prin gruparea pe cele trei segmente a componentelor acestora
și evaluarea implicit însumarea lor într-o eroare totală, ce afectează timpul necesar semnalului, cu
efect asupra distanțelor satelit – receptor și implicit asupra precizia poziționării. În completarea
informațiilor ce se prezintă aici se adaugă unele aspecte discutate anterior.
1. Erorile satelitare provin din numeroase surse, dintre care le menționăm pe cele cu
efecte semnificative:
a) Efemeridele furnizează date privind orbitele și coordonatele satelitului în momentul
emiterii semnalului, care sunt afectate de o eroare radială de poziție a acestuia în raport cu orbita
teoretică, ceea ce poate provoca o deplasare de până la 1,5m în poziționarea punctului. Influența
efemeridelor se va reduce prin intensificarea studiilor asupra poziției sateliților, estimându-se că
vor fi puse la dispoziție valori cu precizie de un decimetru.
64
b) Ceasul atomic prezintă unele deviații aleatoare, care provoacă erori de valori mici (±5-
10m), ce pot fi eliminate prin urmărirea simultană a aceleiași constelații, de minim patru sateliți,
cu cel puțin două receptoare.
2. Erorile de semnal se referă la diverse fenomene fizice care au efect asupra propagării
lui la trecerea prin diferite strate între satelit și receptor:
a) Întârzierea în ionosferă, strat cuprins între altitudinea de 40-50km și 1.000km deasupra
scoarței terestre, datorită ionizării moleculelor de gaz din această zonă, cu efect asupra scăderii
vitezei semnalului. Efectul asupra distanțelor, de până la ±20-50m, se reduce dacă se folosesc
receptoare care lucrează pe ambele frecvențe sau dacă se fac observații pe timp de noapte, când
activitatea ionosferică este scăzută.
b) Refracția în troposferă, ca segment de bază al atmosferei, extins până la 50 km deasupra
scoarței, se datorează dispersiei semnalului provocată de vaporii de apă. Eroarea crește cu
umiditatea, presiunea și temperatura, pe măsură ce traseul semnalului se îndepărtează de verticala
locului, și scade cu altitudinea locului. Pentru micșorarea efectului refracției trebuie ignorați
sateliții cu înălțimi mai mici de 150 sau folosite softuri care includ modele ce țin cont de
temperatură, presiune și umiditate. Pe ansamblu, erorile datorate refracției în troposferă au valori
în intervalul ±2-10m.
c) Reflexia multiplă a semnalului provocată
de întâlnirea unor suprafețe netede (clădiri, pereți
stâncoși, luciu de apă) în preajma receptorului.
Efectul, denumit și multipath (trasee multiple), este
datorat interferenței semnalului primit direct de la
satelit cu cel reflectat și afectează evident
măsurătorile. Erorile se reduc în acest caz prin
folosirea unor antene performante sau a
receptoarelor de generație mai nouă, ce permit
recunoașterea semnalelor reflectate. Eventualele Fig. 4.15 Reflexia multiplă (multipath)
reflexii multiple pot fi puse în evidență întocmindu-
se diagrama obstrucțiilor pentru punctul de stație (fig. 4.15).
3. Erorile datorate receptoarelor sunt cauzate de funcționarea ceasurilor interne, de
modul de folosire a antenei sau de instalarea în stație.
a) Ceasul intern al receptoarelor, în cazul în care prezintă nesincronizări față de cel din
sateliți, poate deveni și devine efectiv sursă importantă de erori, cu efect de ±10-100m. Această
influență dispare prin urmărirea simultană a minim doi sateliți de două receptoare, prin simpla
diferență.
65
b) Antena poate induce erori dacă centrul fizic al ei nu coincide cu centrul electric, distanța
dintre centrul geometric și centrul de fază al antenei (offset) fiind cunoscută. În plus, un conductor
electric din apropierea antenei generează împreună cu ea o nouă caracteristică de recepție (antenna
imaging), respectiv o eroare ce se reduce dacă toate antenele folosite sunt de același tip și dacă în
timpul unei sesiuni de lucru acestea se orientează la fel, de obicei spre nord.
c) Instalarea în stație a receptorului și antenei pot induce erori datorită centrării sau
măsurării înălțimii antenei, care pot deveni semnificative pentru poziționare, mai ales în cazul
folosirii antenelor montate pe tije.
Configurația sateliților vizibili în timpul observațiilor poate influența precizia de
determinare a poziției receptorului cu o eroare ce se încadrează în limita câtorva ppm, pentru
distanțe de la câțiva km până la câteva sute de km. Indicatorul ce caracterizează configurația este
slăbirea preciziei respectiv DOP (Dilution Of Precision), valorile mici indicând o precizie ridicată
și invers.
Dispunerea geometrică a sateliților este caracterizată de GDOP (General Dilution Of
Precision), ca indicator calitativ de ansamblu, definit de:
 poziționare spațială, PDOP (Positional Dilution Of Precision);
 poziționare în plan orizontal, HDOP (Horizontal Dilution Of Precision), adică a
determinării latitudinii și longitudinii punctului;
 poziționare în plan vertical, VDOP (Vertical Dilution Of Precision) - adică a determinării
altitudinii punctului;
 determinarea timpului, TDOP (Time Dilution Of Precision).
Cel mai folosit indicator este PDOP, calculat ca o funcție inversă de volumul
piramidei care are vârful în receptor și baza formată de sateliți: cu cât sunt mai mulți sateliți
apropiați de orizont, PDOP este mai bun, volumul piramidei fiind mai mare (fig. 4.16).
Fig. 4.16. Indicatori de precizie: a- PDOP bun, b- PDOP slab

Garantarea unei precizii ridicate spațiale se poate realiza dacă receptoarele sunt setate cu
o valoare minimă (pragul PDOP), caz în care nu se iau în considerare configurațiile situate
peste o anumită limită, considerată 6 sau mai curând 4, funcție de receptor. Un prag similar se
poate introduce și pentru HDOP (valori acceptate între 5 – 8 pentru lucrări curente sau sub 4 pentru
66
lucrări de precizie). Ca regulă generală, precizia poate fi îmbunătățită prin urmărirea unui număr
de sateliți cât mai mare față de patru, ajungând practic până la 12 sau și mai mult pentru receptorii
care pot lucra cu multe sisteme.
* * *
În concluzie poziționarea în sistem GPS este afectată de erori sistematice și accidentale cu
efecte semnificative. Folosind metode și procedee bazate pe modul de poziționare relativă, aceste
erori sunt substanțial diminuate, asigurând precizii centimetrice și chiar milimetrice, acoperitoare
pentru rețelele geodezice de orice ordin. Determinarea absolută a unui singur punct (single point)
conduce la erori de ordinul metrilor, caz în care acestea rămân cu o semnificație pur principială
pentru lucrările geotopografice.
Tehnicile de poziționare globală cu ajutorul sateliților își rezervă pentru viitor întregul
control al determinării punctelor atât în plan, cât și în înălțime. Pornind de la aceste tehnici - și în
special de la creșterea precizie de poziționare a punctelor în timp real, se dezvoltă deja aplicații în
sistemele de navigație, cartografie, topografie sau de GIS.
67
68
Rețele de ridicare. Drumuiri
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3. Generalități, clasificarea drumuirilor
5.4. Drumuirea unghiulară tahimetrică încadrată. Cazul general
5.4.1. Proiectarea traseului. Alegerea punctelor de drumuire
5.4.2. Elemente măsurate în teren. Calculul coordonatelor punctelor drumuirii
5.5. Drumuiri „în coordonate”
5.6. Drumuiri fără vize de capăt
5.7. Precizia drumuirilor unghiulare
5.8 Alte puncte ale rețelei de ridicare
5.1. Introducere
Drumuirile reprezintă partea cea mai importantă din cadrul rețelelor topografice: foarte rar
sunt situații în care să nu apelăm la ele în lucrările de teren. De aceea se dă o importanță deosebită
acestui capitol, în care sunt prezentate drumuirile în cel mai general caz și apoi câteva din cele mai
frecvente de drumuiri folosite, ca variante particulare derivate de la cazul general.
Drumuirea individualizează un operator topograf, caracterizându-i în cel mai înalt grad
competențele; de aceea soluția aleasă trebuie să satisfacă cele mai variate exigențe.
Durata medie de studiu individual 3,5 ore
Principalele obiective ale lecției sunt:.

- cunoașterea principalelor tipuri de drumuiri (clasificarea drumuirilor),
- parcurgerea etapelor specifice (din teren și birou) pentru măsurarea, calculul și
verificarea diferitelor tipuri de drumuiri, pornind de la un caz general și apoi
particularizând pentru diferite situații.
69
Competențele teoretice căpătate, împreună cu cele dobândite la orele de lucrări practice,
sunt în măsură să-i dea operatorului topograf una din cele mai importante unelte în ridicarea în
plan: de modul în care se rezolvă în teren drumuirea depinde:
- precizia cu care vor fi poziționate punctele caracteristice ale detaliilor,
- randamentul cu care se măsoară în teren, dat pe de o parte de numărul de puncte din
drumuire (numărul de stații) și pe de alta de numărul de puncte vizate dintr-o stație,
- modul de obținere al conținutului unui plan topografic (adică ansamblul detaliilor
reprezentate), pentru o zonă măsurată.
5.3. Generalități, clasificarea drumuirilor
Punctele din rețeaua de sprijin (cuprinzând cele din rețeaua geodezică și cele de îndesire,
de ordin V) sunt încă prea rare pentru nevoile curente ale ridicărilor în plan. De aceea, se pune în
continuare problema îndesirii acestor puncte ei prin rețele de ridicare, constituite în principal din
drumuiri în zona de lucru. Rețeaua de ridicare cuprinde așadar atât punctele din rețeaua de ordin
I – V, cât și punctele noi, determinate prin drumuire.
Prin drumuire se înțelege un traseu desfășurat între puncte cunoscute, în care laturile
se înlănțuie prin elemente topografice: unghiuri, distanțe, diferențe de nivel.
Clasificarea drumuirilor se poate face după mai multe criterii.
Din punctul de vedere al controlului elementelor măsurate (figura 5.1):
 drumuiri încadrate (sprijinite) pe puncte de coordonate cunoscute
 drumuiri închise pe punctul de plecare
Acest din urmă caz poate fi considerat și ca un caz particular al primului, pentru situația în
care punctele de sprijin coincid.
a. b.
Fig. 5.1. Clasificarea drumuirilor din punctul de vedere al controlului elementelor
măsurate: a. drumuire sprijinită (încadrată); b. drumuire închisă pe punctul de plecare
Din punctul de vedere al ordinului lor (figura 5.2):

 drumuiri primare (de ordin I) –încadrate între punctele rețelei de ordin I – V,
70
 drumuiri secundare (de ordin II) –care au cel puțin un capăt pe o drumuire primară
(principală)
 drumuiri terțiare (de ordin III) –sprijinite cel puțin la un capăt pe o drumuire secundară
Fig. 5.2. Clasificarea drumuirilor din punct de vedere al ordinului
Din punctul de vedere al elementelor care se determină:

 drumuiri combinate (3D)– punctele drumuirii se determină cu coordonate (x, y, z),
 drumuiri planimetrice (2D) –se determină coordonatele plane ale punctelor noi, (x, y),
 drumuiri nivelitice – când pentru puncte se determină doar cota (z).
Din punctul de vedere al măsurării elementelor topografice (unghiuri, distanțe, diferențe
de nivel):
 pentru unghiurile orizontale:
- drumuiri tahimetrice, când unghiurile orizontale se măsoară cu tahimetre sau ST,
- drumuiri busolare, când unghiurile orizontale sunt de fapt orientări, măsurate cu
busola; în prezent nu se mai folosesc;
 pentru distanțe:
- drumuiri tahimetrice, când distanțele se măsoară cu tahimetrul sau ST
- drumuiri poligonometrice (cu laturi lungi), când distanțele depășesc 4-500 m;
se măsoară prin unde
 pentru diferențe de nivel:
- de nivelment geometric, când diferența de nivel se măsoară direct, cu nivelul,
- de nivelment trigonometric, care pot fi la distanțe mici sau mari, elementele fiind
măsurate cu ST,
5.4. Drumuirea unghiulară tahimetrică încadrată. Cazul general
Cazul general al drumuirii îl constituie drumuirea tahimetrică încadrată între puncte ale
rețelei de sprijin (figura 5.3).
În principiu, poziția în plan și în înălțime a punctelor de drumuire 1, 2, …, se poate
determina dacă se măsoară:
71
Fig. 5.3. Schiță pentru drumuirea unghiulară tahimetrică încadrată (cazul general)
- unghiurile orizontale i de pe partea stângă a drumuirii, în sensul de parcurs, unghiul

 cu o direcție de referință, cunoscută și unghiul  cu o direcție de control, cunoscută,
- unghiurile verticale (zenitale sau de înclinare) pentru laturile drumuirii,
- distanțele între punctele consecutive de drumuire.
5.4.1. Proiectarea traseului. Alegerea punctelor de drumuire

Punctele de drumuire se aleg direct pe teren, după experiența operatorului și după ce în
prealabil s-au identificat punctele rețelei de sprijin și s-au măsurat excentricitatea bornă – semnal
și orientarea acesteia. La alegerea poziției punctelor trebuie respectate o serie de principii:
- drumuirile se desfășoară între două puncte de coordonate cunoscute (puncte de capăt),
- din punctele de capăt trebuie să existe minimum câte o viză spre un alt punct cunoscut,
- numărul de stații (puncte ale drumuirii) să fie mai mic de 20 -25,
- între două stații succesive să existe vizibilitate reciprocă,
- 1ungimile laturilor drumuirii să fie mai mari de 30m (apariția erorilor datorate centrării
în stație poate depăși toleranțele).
- unghiurile orizontale dintre stații să fie cât mai apropiate de 200 gon (drumuirea să fie
cât mai „întinsă”),
- din punctele alese să fie posibilă vizarea spre cât mai multe puncte caracteristice ale
detaliilor din jur,
- în ansamblul lor, punctele de stație să asigure ridicarea tuturor detaliilor,
- punctele de stație să asigure securitatea operatorului și a instrumentului,
Punctele astfel alese se marchează și se semnalizează corespunzător (vezi u.i. 1, §1.5). Se
face observația că alegerea traseului este cea mai importantă parte a operațiunilor din teren și
caracterizează operatorul din punct de vedere al cunoștințelor teoretice și practice. Dacă mai mulți
operatori ar fi în situația de a executa o ridicare în plan asupra aceluiași teritoriu, este sigur că
72
traseele de drumuire alese nu vor fi identice; rezultatul final, care este planul de situație, trebuie să
fie însă același.
5.4.2. Elemente măsurate în teren. Calculul coordonatelor punctelor drumuirii

Unghiurile orizontale se măsoară în ambele poziții ale lunetei, spre înapoi și spre înainte.
Vizarea se face la jalon (figura 1.9.c), cu firul reticular vertical. Se va acorda o mare atenție
măsurării primelor unghiuri orizontale din drumuire.
Unghiurile verticale (zenitale sau de înclinare) se măsoară la vizând prisma în centrul ei,
folosind firul reticular orizontal, în ambele poziții ale lunetei.
Distanța măsurată corespunde lungimii instrument – prismă și este o distanță înclinată.
De exemplu, cu o ST, din punctul 2 de stație se măsoară:
- spre punctul 1 (înapoi), în poziția I:
- unghi vertical, z2-1 sau 2-1
- distanța înclinată, l2-1,
- citire la limb, c2-1
- spre punctul 3 (înainte), în poziția I:
- citirea la limb, c2-3
- spre punctul 3 (înainte), în poziția II:
- spre punctul 1 (înapoi), în poziția II:
Calculul coordonatelor punctelor de drumuire se prezintă pentru cazul unei drumuiri
executate cu ST și cuprinde mai multe etape. Se pornește de la elementele cunoscute sau măsurate
(figura 5.4a): coordonatele x, y, z pentru punctele A, B, C, și D, citirile la limb, la eclimetru și
distanța, în poziția I și II a lunetei, înapoi și înainte.
a- calcule preliminare Întrucât asupra acelorași mărimi s-au executat mai multe măsurători,
se face media lor (de exemplu pentru latura A-1):
- lungimea medie, ca medie a 4 valori individuale:
l AI 1  l AII1  l1I A  l1II A
1 
l Amed [5.1]
4
73
- unghiul mediu de înclinare, med sau unghiul zenital mediu, zmed :
z AI 1  (400  z AII1 )  (200  z1I A )  ( z1II A  200)
1 
z Amed [5.2]
4
- unghiul orizontal mediu, de exemplu din stația A:
c1I  (c1II  200) ccI  (ccII  200)
 med
A   [5.3]
2 2
- se reduc distanțele la orizont:
di  j  limed med
 j sin zi  j [5.4]
Fig. 5.4. a- calculul și transmiterea orientărilor, b- coordonatele relative plane
b- calculul și transmiterea orientărilor Se face cu ajutorul vizei de orientare (dusă din A

spre punctul vechi C), a unghiurilor medii orizontale și a vizei de închidere (control) spre punctul
D. Se obține succesiv (figura 8.4a):
 AC = determinat din coordonatele punctelor A și C
 A1 =  AC  200 +
 12 =  A1  200 +1
 23 =  12  200 +2 [5.5]
 34 =  23  200 +3
 4B =  34  200 +4
 BDtransmis =  4B  200 + 
Valoarea orientării  BD transmisă în drumuire se compară cu orientarea  BD calculată din
coordonate, care este considerată ca valoare de referință, rezultând, conform definiției, eroarea pe
orientări:
e =  BDtransmis -  BDcoordonate [5.6]
Se compară eroarea cu toleranța T, dată în caietele de sarcini pentru diferite lucrări:
T   k m0 n [5.7]
unde k este un coeficient care ține cont de importanța drumuirii (1 pentru drumuiri primare,
mergând până la 2 sau 2,5 pentru drumuiri terțiare), m0 este precizia instrumentului de măsură, iar
n este numărul de laturi din drumuire.
74
Dacă eroarea este mai mică decât toleranța, atunci se poate trece la compensare. Se
introduce corecția, egală și de semn contrar cu eroarea:
c = - e  [5.8]
Valoarea corecției se împarte în mod egal fiecărei laturi (rezultând corecția unitară) și se
aplică progresiv, înmulțind-o cu numărul de ordine al punctului din drumuire:
c
cu  [5.9]
n
c c c c
c1 1  , c 2  2   , . . . , ci  i   , . . . , c n  n   [5.10]
n n n n
Dacă, de exemplu, e = 75cc, rezultă c = - 75cc, corecția unitară este - 75cc/5laturi = - 15cc
și corecțiile unitare au valoarea: c 1 = - 15cc, c 2 = - 30cc, c 3 = - 45cc, c 4 = - 60cc, c 5 = - 75cc, dacă
considerăm cazul din figura 5.4a.
Se determină orientările compensate; ca verificare, orientarea transmisă din punctul B
trebuie să fie aceeași cu orientarea calculată din coordonate:
 Ac 1   A1  c1 , 1c 2  1 2  c 2 ,  2c3  23  c3 , 3c4  3 4  c4 ,  4c B  4 B  c , [5.11]
 BDtransmis =  B4c +  =  BDcoordonate [5.12]
c1- calculul și compensarea coordonatelor relative plane are rolul de a compensa erorile
care provin din măsurarea laturilor drumuirii. Coordonatele relative ale unei lungimi dij din plan
orizontal (figura 5.4b) reprezintă proiecția lungimii dij pe axele de coordonate plane x și y:
xij = dij cosijc , yij = dij sinijc [5.13]
Pentru proiecțiile pe axa x rezultă:
xA-1 = dA-1 cosA-1c ; x1-2 = d1-2 cos1-2c ; (…) ; x4-B = d4-B cos4-Bc
În mod similar se scriu relativele laturilor pe axa y. Erorile comise la măsurarea distanțelor
se proiectează de asemenea pe axe, rezultând ex și ey. Conform definiției erorii, se poate scrie
pentru cazul de față;
ex = xi-j – (xB – xA) [5.14a]
ey = yi-j – (yB – yA) [5.14b]
Cele două componente ale erorii dau, prin compunere, conform regulilor stabilite la erori,
eroarea totală în plan orizontal, et:
et   e x2  e 2y [5.15]
Toleranța cu care trebuie comparată mărimea erorii este dată în caietele de sarcini pentru
diferite lucrări. Dacă eroarea este mai mică decât toleranța, se trece la calculul corecției, care se
poate atribui în mod egal fiecărei laturi. Pentru axa x se poate scrie:
cx = - e x [5.16]
75
cx
cux  [5.17]
n
Se trece la calculul coordonatelor relative corectate (compensate):
x ci j  xi j  cux
x cA1  x A1  cux
x c12  x12  cux
[5.18]
........
x c4 B  x4 B  cux
Verificare :  x ci j  xB  x A
Relațiile sunt similare și pentru axa y.

c2- calculul coordonatelor absolute plane (x, y). Acestea se deduc prin cumul, atât pe axa
x cât și pentru y, pornind de la coordonatele punctului cunoscut A și cu relativele plane
compensate. De exemplu, pentru axa x, rezultă:
xA = cunoscut (dat),
x1 = xA + xA1 c
x2 = x1 + x12 c
x3 = x2 + x23 c [5.20]
x4 = x3 + x34 c
xBtransmis = x4 + x4B c = xB, dat
Pentru axa y se procedează similar.
c3- calculul și compensarea cotelor relative. Cotele relative (diferențele de nivel) se
determină prin nivelment trigonometric (partea I, § 8.3). Relația generală de calcul se aplică pentru
fiecare latură a drumuirii:
d A1
z A1  d A1 tg A1 
tgz A1
d 12
z 12  d 12 tg 12 
tgz 12
d 23
z 23  d 231 tg 23  [5.21]
tgz 23
d 34
z 34  d 34 tg 34 
tgz 34
d 4B
z 4 B  d 4 B tg 4 B 
tgz 4 B
Dacă se consideră profilul drumuirii (desenul este în plan vertical !), pe acesta se pot
evidenția, în sensul de parcurs, diferențe de nivel pozitive sau negative după cum unghiul de
76
înclinare este pozitiv sau negativ (figura 5.5). Eroarea comisă la determinarea diferențelor de nivel
pentru întreg traseul, ez, este, conform definiției:
Fig. 5.5. Calculul diferențelor de nivel
ez = zi j – (zB – zA) [5.22]

Dacă eroarea este mai mică decât toleranța, impusă pentru un anumit tip de lucrări, se
determină corecția și apoi corecția unitară, care în cel mai simplu caz are cu semnificație de
corecție pentru o latură, ca și în cazul coordonatelor plane:
cz = -ez [5.23]
cz
cu z  [5.24]
n
Corecția unitară, cuz, se atribuie fiecărei laturi, rezultând valorile compensate:
z A1 c = zA1 + cuz
z 12 c = z12 + cuz
z 23 c = z23 + cuz [5.25]
z 34 c = z34 + cuz
z 4B c = z4B + cuz
Verificare: z i j c = zB - zA [5.26]
c4- calculul și verificarea cotelor absolute se realizează cu diferențele de nivel compensate,

pornind de la cota cunoscută a punctului A:
zA = cunoscut (dat)
z1 = zA +z A1 c
z2 = z1 +z 12 c
z3 = z2 +z 23 c [5.27]
z4 = z3 +z 34 c
Verificare: zBtransmis = z4 +z 4B c = zB, dat
77
5.5. Drumuiri „în coordonate”
Stația totală (ST) are în meniu mai multe programe destinate măsurării drumuirilor. În mod
curent se lucrează folosind programul „măsurători”, care are la bază măsurarea automată a
elementelor drumuirii, respectiv a unghiurilor și distanțelor, care se afișează și se trec în memorie.
Un program mai productiv și cu posibilitatea de verificare în teren a măsurătorilor este
programul coordonate, care presupune următorii pași după instalarea aparatului în prima stație,
A (figura 5.6):
Fig. 5.6 Etape de lucru în drumuire cu stația totală
- orientarea pe direcția de referință (AC) prin activarea programului coordonate și a

modulului stație cunoscută;
- introducerea coordonatelor punctelor A (de capăt) și de orientare (C), vizarea cu firul
vertical a direcției semnalului din C și declanșarea înregistrărilor;
- trecerea pe programul „polare”, înregistrarea înălțimii aparatului hi și a prismei hp și
vizarea acesteia instalată în punctul 1;
- efectuarea măsurătorilor prin declanșarea comenzii corespunzătoare;
- afișarea în timp real a coordonatelor spațiale ale punctului 1 (x1, y1, z1), alături de alte date.
Practic, în acest mod s-au determinat coordonatele provizorii, necorectate, ale punctului 1. În final,
la comandă, toate valorile obținute se trec în memoria stației.
În punctul următor (1) operațiile se repetă, cu următoarele mențiuni:
orientarea în stație se face pe viza înapoi spre punctul cunoscut A;
coordonatele punctului staționat (1) și ale celui din urmă se recheamă din memorie;
controlul operației de orientare se face prin radierea punctului anterior (A), când se obțin
aceleași coordonate, cu diferențe de câțiva milimetri. Practic, în acest mod s-a realizat atât
orientarea vizei pe direcția din urmă, cât și controlul determinării punctului 1.
În acest mod se parcurge întregul traseu al drumuirii cu stația totală
Verificarea finală se realizează în ultimul punct al drumuirii, în cazul de față (figura 5.6)
punctul 3: după viza spre punctul B trebuie să apară afișate coordonatele x’B, y’B, z’B, lejer diferite,
78
în limite tolerabile, de cele cunoscute din inventar (xB, yB, zB). În cazul unor diferențe minime,
drumuirea se consideră corect executată și se compensează direct coordonatele relative.
5.6. Drumuiri fără vize de capăt
Deși în cazul general se care să existe vize de orientare și de control la începutul respectiv
la sfârșitul drumuirii, uneori terenul nu mai oferă aceste vize (distrugerea punctelor vechi -
semnale, borne, construcții apărute în timp. În acest caz drumuirile pot să nu aibă o viză sau chiar
ambele vize de capăt.
a- Drumuiri fără o viză de capăt
În figura 5.7. se prezintă schematic cazul unei drumuiri sprijinite, care nu are decât o viză
într-un capăt. În acest caz se începe din capătul în care există vizibilitate spre un punct cunoscut
(viză de orientare), adică din punctul A.
Fig. 5.7. Drumuire fără o viză de capăt
Cunoscând coordonatele punctelor A și C se calculează orientarea AC și, cu unghiurile

orizontale medii ce rezultă în urma măsurătorii, se transmit orientările:
A1 = AC + 
12 = A1 + 1  200 [5.28]
. . . . . . . . .
4B = 34 + 4  200
Nu putem verifica și compensa orientările, întrucât în B lipsește viza de control (închidere).

De aceea, cu orientările transmise și necompensate, se calculează coordonatele relative. Se
calculează eroarea (neînchiderea) pe axa x și y și apoi eroarea totală în plan orizontal. Dacă eroarea
totală este mai mică decât toleranța impusă, se trece direct la compensarea coordonatelor relative
x și y și apoi, cu ajutorul lor, se determină și se verifică coordonatele absolute. La calculul și
compensarea diferențelor de nivel și a cotelor, se urmărește întocmai cazul general al drumuirii.
b- Drumuiri fără ambele vize de capăt
Este posibil, deși soluția nu este prea agreată din punct de vedere practic, ca din capetele
unei drumuiri sprijinite pe punctele cunoscute A și B să nu se poată duce nici o viză spre alt punct
cunoscut (figura 5.8). În acest caz, când se staționează în punctul A și se ia ca referință direcția
79
nordului magnetic cu ajutorul unui declinator sau chiar al unei busole de buzunar. Se măsoară spre
direcția 1 orientarea magnetică A1magn și apoi unghiurile orizontale 1, 2 . . . și celelalte elemente,
ca în cazul general, mai puțin unghiul cu direcția de închidere din B.
Orientările se calculează și se transmit fără a le controla și a le compensa, folosind
orientarea A1magn și unghiurile medii măsurate i. Cu orientările necompensate se calculează
coordonatele relative plane x și y și, cu acestea necompensate, se calculează coordonatele
absolute. În final, se ajunge la punctul B’, evident de coordonate diferite față de ale lui B, cunoscut.
Figura 5.8 Drumuire fără ambele vize de capă
Se calculează din coordonatele punctelor A, B și B’ distanțele dAB și dAB’:
d AB  x A  x B 2   y A  y B 2
[5.29]
d AB '  x A  x B ' 2   y A  y B ' 2
Dacă:
1) - distanța AB nu diferă peste limitele toleranței de distanța AB’, rezultă că drumuirea a
fost bine măsurată, dar nu și corect orientată în teren (este de fapt rotită cu valoarea ), ceea ce era
de așteptat. În acest caz, orientarea A1magn se va modifica cu valoarea :
 = AB’ - AB [5.30]
A1 = A1magn +  [5.31]
Calculele se conduc în continuare ca în cazul drumuirii cu o viză de capăt.
2) – distanța AB este diferită cu mult de AB’, atunci drumuirea este rău măsurată, adică s-
au comis greșeli care nu provin din lipsa corectei orientări, ci din măsurarea altor elemente.
5.7. Precizia drumuirilor unghiulare
La măsurarea elementelor drumuirii pot să apară erori și greșeli. Erorile sunt provocate
de imperfecțiuni ale instrumentelor, de imperfecțiunea simțurilor operatorului, de mediu. La
80
drumuirea încadrată mai intervine și eroarea de poziție a punctelor de capăt; aceasta este însă
mică și oricum, asupra ei nu se poate acționa. În legătură cu precizia drumuirii unghiulare
combinate sprijinite (cazul general) există două aspecte distincte: cel planimetric, care se referă
la poziția în plan a punctelor și cel nivelitic, privitor la cotele punctelor.
Aspectul planimetric se studiază pe o drumuire ideală, desfășurată de-a lungul unui
traseu rectiliniu, cu puncte echidistante (figura 5.9). Erorile de măsurare a distanțelor conduc
la deplasarea pe direcție longitudinală a punctului B, transportându-l în intervalul L-L’. Efectul
erorilor de măsurare a unghiurilor orizontale transportă punctul B transversal pe direcția
drumuirii, în intervalul T-T’. Dacă segmentele T-T’ și L-L’ iau valorile maxime admise, atunci
aceste segmente sunt axele unei elipse, denumită elipsă de toleranță. Rezultă că drumuirea aste
corect măsurată (erorile sunt tolerabile) dacă, punctul B este în interiorul elipsei de toleranță.
Fig. 5.9. Precizia drumuirilor: aspectul planimetric
Efectul erorilor unghiulare comise la măsurarea unghiurilor orizontale se poate

cuantifica prin mărimea abaterii transversale produse. Dacă în stația „i” se comite eroarea
unghiulară ei, efectul liniar transversal al acesteia (ui) la distanța „d” egală cu latura drumuirii
are expresia:
ei(cc )
ui   d [5.32]
 ( cc )
Se observă că efectul erorii  ei în punctul final este diferit funcție de distanța între
punctul i considerat și capătul B. Cum unghiurile s-au măsurat cu același instrument și în
aceleași condiții, putem înlocui eroarea produsă în fiecare stație cu una medie,  m. Ținând
cont de aceasta, abaterile transversale provocate în punctul final (B) de erorile unghiulare
comise în fiecare punct din drumuire (1, 2, …, n-1) sunt:
m( cc )
uA  nd
 (cc )
m( cc )
u1    (n  1)  d [5.33]
 ( cc )
m( cc )
u2    (n  2)  d
 ( cc )
81
........... .
m( cc ) m( cc )
u n1    (n  n  1)  d  u A   d
 ( cc )  ( cc )
Abaterea medie transversală totală se obține conform legii de compunere a erorilor.
Pentru a scăpa de semnele  se ridică la pătrat și se neglijează dublele produse care, pentru un
număr mare de laturi, au șansa să se reducă, având semna alternante. Se ține apoi cont de
expresia sumei pătratelor primelor „n” numere naturale consecutive:
at2 
m2
2

d 2 n 2  n  1  n  2   . . . .  32  2 2 12 
2 2

[5.34]
m2nn  12n  1
 2 d2
 1 2  3
Dacă se extrage radicalul se obține abaterea totală  at; dacă se ține cont că lungimea
laturii drumuirii d = D/n și că, pentru un număr n mare de laturi n+1  n și 2n+1  2n, rezultă:
at   D
m( cc ) n  12n  1   D m( cc ) n  2n m ( cc )
  (cc ) D
n
[5.35]
 ( cc ) 6n  (cc ) 6n  3
Relația [5.35] reprezintă legea de propagare a erorilor unghiulare într-o drumuire. Din
analiza relației rezultă că ea este total nefavorabilă, întrucât abaterea transversală crește cu D,
care reprezintă lungimea traseului drumuirii, cu numărul de stații (de laturi) din drumuire, „n”
și cu eroarea m. comisă la măsurarea unghiurilor orizontale. Așa se explică restricțiile impuse
la alegerea traseului drumuirii privitoare la lungimea maximă a traseului și la numărul de stații.
Întrucât efectul erorilor unghiulare asupra poziției punctului B este cu atât mai mare cu cât
unghiul măsurat este mai la începutul drumuirii, se va acorda practic cea mai mare atenție la
măsurarea primelor unghiuri din drumuire.
Efectul erorilor de măsurare a distanțelor La măsurarea distanțelor se comit erori
întâmplătoare și sistematice. În ce privește erorile întâmplătoare, dacă la măsurarea unei laturi
„d” se comite o eroare  e, atunci pentru întreaga drumuire (de lungime D = nd) se produce
eroarea totală:
D e
et   e n   e  D   e' D [5.36]
d d
Ultima parte a egalității de mai sus s-a putut scrie astfel întrucât distanța „d” o putem
considera constantă.
Eroarea sistematică totală poate fi scrisă:
D e
e st   esu  n   e su    su D   e'D , [5.37]
d d
unde est reprezintă eroarea sistematică totală, iar esu – eroarea sistematică unitară.
Efectul cumulat al erorilor întâmplătoare și sistematice se poate scrie, conform legii de
compunere a erorilor:
82
at   est2  et2 [5.38]
Cum în ambele cazuri erorile depind de lungimea D a drumuirii, rezultă că și legea de

propagare a erorilor comise la măsurarea distanțelor este nefavorabilă, abaterea longitudinală
totală fiind funcție de D.
Aspectul nivelitic al preciziei este dat de propagarea erorilor într-o drumuire de nivelment
trigonometric, acesta fiind modul de determinare al diferențelor de nivel. Se consideră aceeași
drumuire teoretică (ideală), pentru care se face secțiunea verticală din figura 5.10. Profilul arată
o pantă continuă, rezultând diferențe de nivel zij egale. Dacă e1, e2, e3, . . ., en, sunt erorile de
determinare a diferențelor de nivel pe fiecare tronson și et eroarea totală, se poate scrie:
et = e1 e2 e3  . . . en [5.39]
Fig. 5.10. Precizia drumuirilor: aspectul nivelitic

Dacă se consideră că pe fiecare tronson se produce o aceeași eroare medie e, atunci
abaterea medie totală pe verticală, az , se poate scrie :
a z   e 2  e 2  e 2 ...  e 2   e n [5.40]
Cum eroarea e depinde și de distanța d, ea se poate scrie e = kd. Dacă se exprimă și numărul
de laturi n ca raport între D și d, rezultă:
D e kd
az   e  D  D   k dD [5.41]
d d d
Se observă că și în acest caz, legea de propagare a erorilor este defavorabilă, acestea
depinzând direct atât de lungimea totală a drumuirii, D, cât și de lungimea laturii, d.
Unele concluzii de ordin practic se desprind dacă recapitulăm cele de mai sus:
- legile de propagare a erorilor într-o drumuire sunt total nefavorabile, erorile fiind direct
proporționale cu D, n, m,
- aparatura influențează prin precizia de măsurare a unghiurilor și distanțelor precizia pe
ansamblu; se impune folosirea unor instrumente cu precizie bună de măsurare a
unghiurilor și a distanțelor, stațiile totale îndeplinind aceste condiții,
- măsurătorile trebuie făcute cu luneta în două poziții
- unghiurile orizontale de la începutul drumuirii trebuie măsurate cu maximă atenție
(trebuie să se asigure o foarte bună vizibilitate reciprocă între punctele de stație),
întrucât erorile comise la măsurarea lor pot provoca cele mai mari abateri transversale.
83
5.8 Alte puncte ale rețelei de ridicare
Metoda drumuirii este de bază pentru poziționarea punctelor din rețeaua de ridicare, cea
mai mare parte a acestor puncte fiind astfel determinate. Sunt însă situații în care sunt utilizate și
alte metode de poziționare a punctelor rețelei de ridicare. Un astfel de exemplu este metoda
radierii, despre care s-a mai amintit în § 3.5. Radierea este specifică determinării punctelor
caracteristice ale detaliilor, dar poate fi utilizată și în acest caz, cu anumite măsuri specifice.
Radierea unui punct presupune determinarea poziției lui prin măsurarea unghiului
orizontal față de o direcție cunoscută (de obicei latura din urmă a drumuirii), a distanței înclinate
și a unghiului vertical (din care rezultă distanța redusă la orizont). Punctele din rețeaua de ridicare
se obțin prin radiere controlată, caz în care punctul se determină din două stații diferite. Dacă se
analizează cazul figurii 5.11, punctele care sunt necesare a fi staționate sunt 1, 2, 3, 4, R1 și R2.
Dacă se alege convenabil poziția punctelor R1 și R2, acestea pot să nu fie incluse în drumuire, ele
pot fi determinate vizându-le din 1 și 2 respectiv 3 și B. Astfel, drumuirea care ar lega aceste
puncte: A-1-R1-2-3-R2-4-B, devine A-1-2-3-4-B. Avantajul este că numărul de stații din drumuire
scade și la fel și erorile comise în drumuire. Punctele R1 și R2 se determină staționându-le cu
jalonul și prisma și măsurând, în ambele poziții ale lunetei:
Figura 5.11 Cazul folosirii în rețeaua de ridicare a unor puncte obținute

prin radiere controlată (R1 șți R2)
- din 1 spre R1: unghiul orizontal γ1 față de direcția 1A, distanța l1 și unghiul zenital z1, cu
care apoi se calculează distanța orizontală d1;
- din 2 spre R1: unghiul orizontal δ1 față de direcția 21, distanța l2 și unghiul zenital z2, cu
- din 3 spre R2: unghiul orizontal γ2 față de direcția 32, distanța l3 și unghiul zenital z3, cu
- din B spre R2: unghiul orizontal δ2 față de direcția B4, distanța l4 și unghiul zenital z4, cu
care apoi se calculează distanța orizontală dB.
La birou, calculele se fac ca și în cazul descris în § 3.3, pentru cazul radierii controlate,
rezultând coordonatele punctelor R1 și R2. Avantajul folosirii acestui tip de puncte pentru rețeaua
de ridicare este în primul rând că scade numărul punctelor din drumuire (și deci și precizie de
determinare a poziției) și că se pot arunca puncte staționabile în zone greu accesibile, da care
conțin detalii ce trebuie poziționate.
84
Rețele topografice independente
Cuprins:
6.1. Introducere
6.3. Generalități
6.4. Determinarea rețelelor independente prin drumuiri. Drumuirea închisă
6.1. Introducere
Rețelele topografice independente sunt cele care nu au legătură cu rețeaua

geodezică națională plană sau de nivelment. Aceste rețele sunt privite ca excepții, și
se folosesc:
- în cazul lucrărilor de artă (viaducte, clădiri înalte, tunele etc) pentru execuția cărora
rețeaua geodezică națională nu asigură precizia necesară,
- în cazul lucrărilor de importanță redusă, pentru care nu este justificat efortul tehnic al
legării ridicării în plan de rețeaua geodezică.
Deși practic nu sunt prea des folosite, rețelele topografice independente sunt importante
pentru că se constituie pe scheletul unei drumuiri închise pe punctul de plecare, care se va analiza
în acest context.
Durata medie de studiu individual 2 ore
Operatorul topograf trebuie să fie pregătit să abordeze toate tipurile de lucrări care sunt pe
piață, de la cele mai simple, care nu necesită (cel puțin în primă fază) legarea în rețeaua națională
de coordonate, până la cele complexe, de pentru lucrări speciale, unde cunoștințele de topografie
se îmbină cu cele de geodezie, și care depășesc cadrul manualului de față. Există situații când o
măsurătoare se face independent de rețeaua națională, urmând ca apoi unele puncte ale rețelei să
fie determinate (de exemplu prin poziționare satelitară) cu coordonate în rețeaua națională.
85
Obiectivul acestei lecții este însușirea cunoștințelor pentru rezolvarea unor astfel de probleme.
Competențele sunt identice cu acelea de la rețeaua de ridicare în general (vezi u.i.5).
6.3 Generalități
Există situații în care ridicările topografice pot fi executate și în afara rețelei geodezice de
sprijin. Este cazul rețelelor de sprijin care necesită o precizie ridicată, mai mare decât a rețelei
geodezice, sau a rețelelor necesare pentru întocmirea unor ridicări topografice de importanță
redusă, când nu este justificată legarea la rețeaua geodezică.
Din punctul de vedere al mărimii suprafeței care se ridică în plan, rețelele independente
pot fi pentru suprafețe mari de teren (de ordinul miilor de ha, situații rar întâlnite în prezent) sau
pentru suprafețe mici, de ordinul zecilor sau sutelor de ha.
În cazul suprafețelor mari de teren, rețelele locale determinate servesc drept rețea de sprijin
pentru rețeaua de ridicare. În deceniile trecute sa-u dezvoltat o serie de metode de realizare a
acestor rețele, care în prezent sunt abandonate datorită apariției instrumentelor electronice de
măsură a distanțelor (ST, sistem satelitar):
În cazul suprafețelor mici de teren, se determină direct punctele rețelei de ridicare
(punctele de drumuire). Rețeaua se poate determina printr-o drumuire unghiulară închisă pe
punctul de plecare, iar dacă este cazul, pe aceasta se pot ulterior construi drumuiri secundare sau
terțiare. Acesta este cazul care poate să pară cel mai frecvent, iar la baza rezolvării lui practice stă
drumuirea închisă.
6.4. Determinarea rețelelor independente prin drumuiri. Drumuirea închisă
Fig. 6.1. Exemplu de rețea topografică independentă determinată prin drumuiri
86
Acest caz este specific suprafețelor mici de teren, când se determină direct rețeaua de
ridicare printr-o drumuire închisă pe punctul de plecare, considerată ca drumuire principală, pe
care sunt acolate drumuiri secundare și terțiare, considerate ca drumuiri sprijinite (figura 6.1).
Acest tip de drumuire este un caz particular al drumuirii sprijinite, când punctul de plecare
coincide cu punctul de închidere (figura 6.2).
Fig. 6.2. Drumuirea tahimetrică unghiulară închisă
Proiectarea lucrărilor se face după aceleași criterii ca și în cazul general, mai puțin cele
referitoare la existența punctelor de sprijin din rețeaua geodezică. Pentru ca întreaga ridicare să fie
totuși orientată aproximativ pe direcția nord, prima latură (1-2) se orientează magnetic cu ajutorul
unei busole sau a unui declinator. Punctele de drumuire se aleg astfel încât din fiecare stație să
poată fi determinată poziția cât mai multor puncte caracteristice.
Elementele măsurate în teren sunt:
- toate unghiurile orizontale interioare poligonului format de drumuire; de aceea, sensul
de parcurgere al drumuirii se alege astfel încât să rezulte unghiurile orizontale interioare
(practic, drumuirea se parcurge în sens antiorar);
- unghiurile de înclinare sau, cel mai adesea zenitale, în ambele poziții ale lunetei, înapoi
și înainte
- distanțele înclinate între ST și prisma reflectoare.
Efectiv, elementele măsurate sunt ca și în cazul general, descris anterior (§ 5.4.2.)
Calculele se fac în mare parte asemănător cu cele din cazul general, în următoarele etape:
- calcule preliminare, care cuprind mediile aritmetice ale valorilor măsurate în teren și
reducerea distanțelor la orizont,
- compensarea unghiurilor orizontale, care se face specific, punând condiția geometrică
de sumă a unghiurilor într-un poligon cu „n” laturi. Eroarea (neînchiderea) unghiurilor
orizontale se determină cu relația:
87
e = i - (n-2)200 [6.1]
În cazul în care eroarea este mai mică decât toleranța, se determină corecția totală și
corecția unitară (pentru un singur unghi):
c   e [6.2a]
c e
cu ,     [6.2b]
n n
Cu corecția unitară se compensează fiecare unghi orizontal, rezultând valoarea compensată.
Verificarea constă în egalitatea dintre suma unghiurilor compensate și valoarea sumei unghiurilor
într-un poligon de „n” laturi, neafectate de erori:
 icomp   imas  cu , [6.3a]
verificare: icomp = (n-2)200 gon [6.3b]

- transmiterea orientărilor – se face cu ajutorul unghiurilor orizontale compensate și a
orientării magnetice determinate în teren:
 1-2magn = dat (măsurat)
 2-3 =  1-2 200 + 2comp
 3-4 =  2-3 200 + 3comp
. . . . . . . . [6.4]
 8-1 =  7-8 200 + 8comp
verificare:  1-2transmis =  8-1 200 + 1comp
- calculul, compensarea și verificarea coordonatelor relative se face cu aceleași relații

generale de la cazul general al drumuirii. Specific este modul de determinare al erorilor
și corecțiilor coordonatelor relative în plan și pe înălțime:
cx = xi j ; cy = yi j ; cz = zi j [6.5]
- calculul coordonatelor absolute: punctului de începutul drumuirii i se acordă valori ale
coordonatelor absolute (x1, y1, z1) suficient de mari pentru ca toate celelalte coordonate
ale punctelor să rezulte pozitive. Relațiile de calcul și verificare sunt aceleași de la cazul
general al drumuirii.
88
Poziționarea punctelor caracteristice ale detaliilor (ridicarea detaliilor)
Cuprins:
7.1. Introducere
7. 3. Generalități. Metode de ridicare a detaliilor
7. 4. Metoda radierii detaliilor
7.4.1. Principiul metodei
7.4.2. Radieri cu stația totală
7.4.3 Radieri cu nivelmetrul (nivelul)
7.5. Ridicarea detaliilor prin metoda drumuirii
7.6. Ridicarea detaliilor prin metoda intersecției înainte
7.7. Ridicarea detaliilor prin metoda absciselor și ordonatelor sau prin metoda absciselor
7.8. Ridicarea detaliilor prin metoda profilelor
a- Întocmirea unui profil din măsurători în teren
b- Întocmirea unui profil folosind planuri (hărți) cu curbe de nivel
7.9. Întocmirea unui plan de situație
1. Generalități, etape parcurse în teren
2. Etape parcurse la birou
7.1. Introducere
Poziționarea punctelor caracteristice ale detaliilor sau ridicarea detaliilor este operațiunea
care ocupă cel mai mare volum de muncă în cadrul măsurătorilor ridicărilor în plan. Ca o susținere
a acestei afirmații se dă următorul exemplu: dacă într-o măsurătoare topografică s-a determinat
poziția a 10.000 puncte, dintre acestea un număr de ordinul unităților (de exemplu circa 5) pot fi
de îndesire, punctele de drumuire pot fi de ordinul zecilor (de exemplu 40-50), iar restul până la
10.000 sunt puncte de detaliu. Aceste cifre au rolul să arate care este locul poziționării punctelor
caracteristice ale detaliilor în topografie și de ce trebuie sa acordăm atenție acestui subiect.
89
Obiectivul capitolului este să înțelegem care sunt detaliile care ne interesează în teren în
diferite situații, cum le descompunem în puncte caracteristice conform principiului topografiei și
de asemenea când și cum se aplică diferitele metodele de ridicare a detaliilor. Competența este de
a putea executa lucrări de ridicare în plan, unde trebuie cunoscut care este conținutul planului, cum
se descompune conturul detaliilor, cum și când folosim diferite metode. Aceasta este ultima etapă
de teren importantă din succesiunea lucrărilor în topografie, prin care se desăvârșește tehnica
ridicărilor în plan. În ultima parte se înșiruie și se parcurg etapele de întocmire pentru cele mai
întâlnite reprezentări topografice:
- profilul terenului plecând de la reprezentări cu curbe de nivel sau de la măsurători în teren,
- plan de situație
7. 3. Generalități. Metode de ridicare a detaliilor
Ridicarea detaliilor este operațiunea prin care se determină poziția punctelor caracteristice
ale detaliilor față de punctele rețelei de ridicare, poziția relativă a detaliilor (unele față de altele),
forma și dimensiunile lor. Prin detaliu se înțelege tot ce există pe suprafața terestră, fie de
proveniență naturală (văi, râuri, culmi, vegetație etc) fie artificiale: (drumuri, construcții, limite de
proprietate etc). În ansamblul lor, detaliile pot fi de planimetrie dau de altimetrie (relief) și ele
alcătuiesc conținutul unui plan.
Așa cum s-a arătat anterior (§ 1.4), detaliile se pot descompune în puncte caracteristice,
alese la schimbarea direcției conturului (pentru redarea planimetriei) sau la schimbarea pantei
terenului (pentru redarea reliefului).
Ridicarea detaliilor presupune în teren următoarele etape:
- descompunerea conturului detaliilor în puncte caracteristice,
- determinarea poziției punctelor caracteristice față de punctele rețelei de ridicare.
La birou se fac o serie de calcule, specifice fiecărei metode de ridicare în plan, urmate de
raportarea în plan.
90
Clasificarea metodelor de poziționare a detaliilor se poate face după elementele care se
determină. Astfel, ridicările în plan pot fi
- combinate, când se determină poziția punctelor caracteristice în plan și pe înălțime),
- planimetrice, când se determină doar poziția în planul orizontal
- nivelitice, pentru cazul în care se determină doar cota.
În funcție de principiul folosit pentru poziționare există următoarele metode:
- metoda radierii,
- metoda drumuirii,
- metoda intersecției,
- metoda absciselor și ordonatelor,
- arpentajul,
- metoda profilelor.
Metoda de bază, caracteristică pentru ridicarea detaliilor este metoda radierii. Aceasta se
poate aplica folosind orice instrument cu care se poate măsura direcția orizontală și distanța (ST,
tahimetrul, nivelmetrul, busola topografică). Despre celelalte metode vor fi făcute aprecieri asupra
frecvenței și oportunității folosirii lor.
7. 4. Metoda radierii detaliilor
7.4.1. Principiul metodei

În principiu, radierea se face în orice situație, ori de câte ori se poate măsura distanța și
unghiul orizontal spre un punct.
În cadrul metodei, poziția unui punct de detaliu poziționat prin această metodă (punct
radiat) se definește în raport cu un punct de stație (cunoscut) și cu o direcție de referință (de regulă
viza spre stația din urmă a drumuirii.
Poziția în plan a punctului 1 este dată prin coordonate polare de unghiul polar 1 și raza
polară d1 (figura 7.1a).
Poziția în înălțime (figura7.1 b.) rezultă prin determinarea diferenței de nivel între punctul
de stație și punctul radiat.
7.4.2. Radieri cu stația totală

Radierile cu stația totală ocupă, de departe, locul cel mai important ca volum de lucrări
executate în cadrul metodei radierii.
Elementele măsurate sunt doar în poziția I a lunetei: (figura 7.1):
- unghiul orizontal 1 cu viza de referință spre punctul cunoscut B,
- distanța înclinată lA1, citită direct pe display-ul stației
91
- unghiul vertical zA1 sau A-1, afișat de asemenea pe display
a b
Fig. 7.1. Determinarea poziției unui punct prin metoda radierii: a- poziția în plan,
b- poziția în înălțime, în cazul folosirii ST
Calculele constau în:
- reducerea distanțelor la orizont (figura 10.1b):
dA-1 = lA-1·cosA-1 = lA-1·sin zA-1, [7.1]
- calculul diferenței de nivel, funcție de elementele măsurate (figura 10.1b):
d A1
z A1   d A 1  tg A1  l A 1  cos z A1  l A1  sin  A1 [7.2]
tgz A1
- coordonatele rectangulare ale punctului radiat (fig. 10.1a):
x1  x A  x A1 ; x A1  d A1 cos A1 ;  A1  A B  1
y1  y A  y A1 ; y A1  d A1 sin  A1 ;

z1  z A  z A1 ; [7.3]
Fig. 7.2: Modalități de control pentru punctele radiate: a- radierea controlată,

b- perimetrarea construcțiilor, c- schița terenului
92
Controlul metodei. Prin modul de măsurare descris în metoda radierii, nu există un control,
deși am remarcat că în cadrul ei se execută cel mai mare volum de măsurători. Tocmai din acest
motiv, al numărului mare de măsurători, controlul fiecărui punct în teren printr-o altă radiere nu
se face pentru că ar conduce la o scădere importantă a randamentului. Totuși, pentru unele puncte
mai importante din teren sau dacă se cere în mod expres, există următoarele moduri de control
(așadar aceste cazuri constituie excepție, NU regulă):
- dubla radiere a punctului (radierea controlată), ca în figura 10.2a: punctul de detaliu 1 se
radiază atât din A cât și din B, măsurând elementele menționate. Poziția punctului 1 rezultă ca
medie a coordonatelor rezultate din fiecare punct de stație,
- măsurarea poziției unui punct radiat în ambele poziții ale lunetei; în acest caz se determină
mediile elementelor măsurate în cele două poziții (unghi vertical, număr generator, unghi
orizontal),
- perimetrarea construcțiilor, care constă în determinarea prin măsurare directă a lungimii
laturilor construcțiilor sau a altor detalii importante din teren. Lungimea măsurată se va lua drept
referință pentru dimensiunile respective atunci când se raportează în plan (figura 7.2b).
În afară de aceste modalități de control, există și una cu caracter obligatoriu: schița
terenului. Aceasta este un desen făcut în teren în care sunt trecute toate detaliile cu punctele
caracteristice considerate și cu numărul curent al punctului măsurat, același cu acela pe care îl
înregistrează ST. O schiță făcută cu acuratețe este esențială în întocmirea planului, ajutând la
unirea punctelor caracteristice în ordinea în care au fost măsurate. Ea poate fi de folos și în
depistarea unor eventuale greșeli, care pot proveni din confuzii, neatenții/neconcordanțe în
numerotarea punctelor în schiță sau în ST. Dacă, de exemplu (figura 7.2c), schița indică puncte
aflate pe aliniament sau direcții care sunt perpendiculare și din unirea punctelor acest lucru nu
reiese, înseamnă că s-a comis o greșeală. Schița trebuie făcută cât mai fidel cu realitatea din teren
respectând proporțiile, unghiurile drepte, poziția relativă.
Precizia determinării punctelor radiate

depinde de eroarea de măsurare a coordonatelor
polare , d, adică de erorile comise la citirea
unghiului orizontal, a numărului generator și a
unghiului vertical. Mai intervine și eroarea de
poziție a punctelor de drumuire, dar ea este mică și
asupra ei nu putem acționa, astfel încât o neglijăm.
Fig. 7.3. Precizia plană a radierii
93
Eroarea dată de măsurarea unghiului orizontal, m, deplasează punctul 1 transversal
(normal) în 1” cu abaterea an (figura 7.3):
m cc 
an   d
 cc  [7.4]
Eroarea provenită din măsurarea distanței „d” transportă punctul 1 longitudinal pe direcția
A-1 în poziția 1’ cu abaterea al.
Abaterea totală at este, conform regulii de compunere a erorilor:
m2
a  a (
2 2
d )2

t l cc
[7.5]
Valorile abaterilor transversale și longitudinale sunt caracterizate de erorile medii,
specifice instrumentului. Cu stația totală distanțele pot varia de la 2-3m la sute de metri sau mai
mult. Din experiența practică s-a remarcat că în cazul radierii cu stația totală, cele mai multe
distanțe măsurate sunt de ordinul a 50 – 300m, distanțe pentru care se poate neglija efectul de
curbură terestră și refracție atmosferică.
Distanța și unghiurile corespunzătoare punctului radiat sunt măsurate cu precizie ridicată
( 3-8mm/1000m), se afișează pe display împreună cu numărul curent al punctului radiat, iar apoi
sunt stocate în memorii electronice.
7.4.3 Radieri cu nivelmetrul (nivelul)

Așa cum s-a arătat, nivelmetrele sunt prevăzute cu limb și cu fire reticulare (pentru măsurat
distanța pe cale optică) pe reticulul lunetei. Precizia de lectură pentru unghiul orizontal este mică
(de la 10 c la 1 gon), iar numărul generator este măsurat la stadie cu aceeași precizie ca la tahimetre
(± 25-30cm/100m). În aceste condiții, putând măsura unghiuri și distanțe, se poate folosi metoda
radierii detaliilor, în terenuri aproximativ orizontale, acolo unde se dorește determinarea cu
precizie ridicată a cotei punctelor radiate.
În teren, nivelul se instalează în stație, adică se centrează și se calează în punctul cunoscut
S (figura 7.4a, b). Se așează zero la limb pe direcția punctului de referință R, de asemenea de
coordonate cunoscute. Centrarea în S se face cu firul cu plumb. Este printre puținele situații în care
nivelul se instalează pe punctul de stație, motivat de necesitatea măsurării unghiurilor orizontale.
Elementele măsurate pentru determinarea poziției punctului radiat 1 sunt:
- citirea la limb, c1, ținând cont că 0 este orientat spre referința R,
- citirea b1 la stadie, la firul nivelor (în mm),
- citirile la stadie la firul stadimetric superior și inferior, estimând milimetrii din
ultimul centimetru (figura 7.4 c)
La birou se efectuează o serie de calcule:
94
- determinarea distanței (figura 7.4.c,); aceasta rezultă direct redusă la orizont,
întrucât viza (orizontală) este perpendiculară pe stadie (verticală) – vezi § 6.4,
partea I,
- calculul cotei, prin metoda cotei planului de viză (figura 10.5.b)
z p v  z R  a ; z1  z p v  b1 ; z 2  z p v  b2 etc
[7.6]
Fig. 7.4. Radieri cu nivelul: a- vedere în plan orizontal, b- secțiune verticală,

c- măsurarea distanțelor
Dacă e cazul se poate face și raportarea (desenarea) ridicării folosind un program de

desenare adecvat situației, capabil să deseneze punctele vechi în coordonate plane, iar pe cele noi
prin coordonate polare.
Radierile cu nivelul se fac atunci când se dorește determinarea cotei punctelor cu precizie
mare, subcentimetrică. Poziția în plan este însă mai puțin precisă decât în cazul radierii cu ST din
cauză că unghiurile orizontale și distanțele se măsoară mai puțin precis. De aceea, în cazul în care
este necesară și o poziționare plană precisă (cu precizii subcentimetrice), aceasta se poate realiza
cu o ST.
95
7.5. Ridicarea detaliilor prin metoda drumuirii
Metoda drumuirii este specifică determinării

rețelelor de ridicare. Există și cazuri în care
anumite detalii se pot ridica în plan prin metoda
drumuirii. Este vorba despre detaliile de forme
alungite: drumuri, culmi, văi etc. (figura 7.5).
În acest caz, alegerea poziției punctelor de
drumuire se face în funcție de locul în care
direcția în plan a detaliului se schimbă, iar
traseul drumuirii se conduce de-a lungul
detaliului. Metoda drumuirii este folosită foarte
Fig. 7.5. Ridicarea unui detaliu alungit printr- rar la ridicarea detaliilor. Punctele se pot
o drumuire încadrată între punctele A și B
reprezenta grafic sau se poate face calculul
coordonatelor ca la orice drumuire.
7.6. Ridicarea detaliilor prin metoda intersecției înainte
Metoda intersecției înainte a

fost discutată în contextul îndesirii
rețelei geodezice prin intersecții și este
specifică acestui tip de lucrări. În
contextul poziționării punctelor
caracteristice ale detaliilor, metoda
poate fi folosită pentru determinarea
poziției punctelor greu accesibile
Fig. 7.6. Poziționarea unor detalii (101, 102, 103) la (râuri, prăpăstii, puncte înalte pe
care accesul este dificil prin metoda intersecției înainte
clădiri), până la care nu putem măsura
distanța sau efortul de a o măsura nu se justifică. În figura 7.6 se arată cazul determinării poziției
unor puncte de detaliu (3 stâlpi ai rețelei electrice aeriene) aflate peste un pârâu față de traseul
drumuirii. În aceste condiții, punctele se vizează din cel puțin două puncte de stație și se măsoară
doar unghiul orizontal. Dacă vizarea unui astfel de detaliu se face din două puncte, poziția rezultă
prin raportare grafică sau se poate calcula ca intersecție la limită. Dacă același punct se vizează
din trei puncte de stație, se determină de asemenea poziția medie prin raportare grafică sau prin
calcul. În principiu, în cazul a trei vize rezultă nu un punct de intersecție, ci un triunghi, iar punctul
caracteristic se consideră în centrul de greutate al triunghiului.
96
7.7. Ridicarea detaliilor prin metoda absciselor și ordonatelor sau prin metoda absciselor
Metoda absciselor și ordonatelor stabilește poziția punctelor de detaliu în cazul când nu

este necesară o precizie foarte mare, iar terenul este aproximativ orizontal. Se folosește din ce în
ce mai rar, acolo unde nu există o minimă dotare cu aparatură topografică.
Fig. 7.7. Determinarea poziției detaliilor prin metoda absciselor și

ordonatelor: a- principiul metodei, b- schița din teren
Principiul metodei este exemplificat în figura 7.7a. Poziția punctului 1 este dată față de
aliniamentul format de punctele i și j, care pot fi sau nu incluse într-o drumuire, prin abscisa x1 și
ordonata y1. Punctul 1’ se determină cu ajutorul echerului topografic, iar abscisa și ordonata se
determină prin măsurare directă, cu ruleta.
Precizia metodei este dată de precizia determinării elementelor care intervin în
determinarea poziției punctelor. Dacă se notează cu m eroarea de construire a unghiului drept cu
echerul topografic și cu mx și my eroarea de măsurare a abscisei și ordonatei, m1 (eroarea medie de
determinare a punctului 1) se poate scrie:
2
 m( cc ) 
m1   m  m   ( cc )  y1 
2 2
[7.7]

x1 y1

Din relația de mai sus, care redă legea de propagare a erorilor în cazul metodei, se observă
că valoarea y intervine și în precizia determinării unghiului drept și în măsurarea directă a
ordonatei. De aceea, se limitează distanța y (care descrie poziția detaliului față de aliniamentul i-
j) la valori de până la 60m. În figura 7.7.b se arată schița de teren întocmită pentru cazul unei
ridicări prin această metodă. Pe schiță se înscriu ordonatele și abscisele cumulate, măsurate de la
punctul de stație. Poziția punctelor i și j, marcate la sol măcar prin țăruși, poate fi cunoscută ca
puncte într-o drumuire sau poate fi determinată după stabilire absciselor și ordonatelor,
Un caz particular al metodei este metoda absciselor (figura 7.8). Este situația în care latura
i-j conține punctele de detaliu, de exemplu limitele unor parcele agricole (capete de parcele). Dacă
există măsurători anterioare din care să rezulte drumul de acces, atunci în teren se măsoară direct
doar abscisele, care se trec pe o schiță ca în figură.
97
Fig. 7.8. Exemplu de folosire a metodei absciselor
7.8. Ridicarea detaliilor prin metoda profilelor
Profilul reprezintă o modalitate de redare a terenului pe anumite direcții (trasee rectilinii

sau linii frânte). Profilul reprezintă urma lăsată pe un plan vertical de suprafața
topografică a terenului. Profilul unește puncte caracteristice, care se aleg:
- la schimbarea pantei terenului pe direcția respectivă,
- la distanțe aproximativ egale, în cazul în care schimbarea de pantă este lină (nesesizabilă).
Poziția punctelor caracteristice ale profilului rezultă:
- în plan orizontal – prin coordonatele plane, x și y, determinate din măsurarea de unghiuri
orizontale, verticale și distanțe;
- în plan vertical – determinând diferențele de nivel și cotele
O clasificare a profilelor se poate face după poziția planului vertical de secționare, având:
- profile longitudinale, când punctele caracteristice aparțin axului unui detaliu cu dimensiuni
preponderent pe o direcție (pe axul uni drum, pe un traseu de funicular, pe fundul (talvegul) unui
pârâu, râu sau a unei formațiuni torențiale etc)
- profile transversale, când punctele caracteristice sunt pe o direcție perpendiculară pe aceea
pe care se desfășoară profilul longitudinal. Profilul transversal trebuie să conțină un punct al
profilului longitudinal.
Profilul se poate întocmi în două situații concrete: plecând de la un plan sau o hartă cu
curbe de nivel sau plecând de la măsurători din teren.
a- Întocmirea unui profil din măsurători în teren

Poziția în plan și înălțime a punctelor caracteristice se determină prin drumuiri combinate
cu radieri. Drumuirea poate fi de nivelment geometric (în cazul trenurilor așezate, când se cer
precizii subcentimetrice) sau trigonometric (în orice teren). De exemplu, dacă se urmărește
ridicarea în plan a unei văi torențiale (figura 7.9a), traseul drumuirii se conduce astfel ca să poată
fi poziționate punctele caracteristice dorite (fundul văii formațiunii torențiale pentru profilul
longitudinal sau puncte pe cele două maluri pentru profilul transversal). Cu punctele caracteristice
98
poziționate se poate întocmi profilul longitudinal (figura 7.9b) sau transversal: punctele
caracteristice sunt determinate la schimbarea pantei dacă acest lucru este evident (fig. 7.9c) sau la
distanțe egale, când schimbarea pantei nu este sesizabilă (figura 7.9d).
Dacă terenul este aproximativ orizontal și se cere o precizie mare de determinare a cotelor, se poate
folosi drumuirea de nivelment geometric cu radieri. La lucrările de drumuri forestiere, profilele
transversale se pot determina și cu lata de nivelment.
Figura 7.9. Întocmirea profilelor după măsurători din teren pentru o vale de eroziune
torențială: a- vedere în plan a traseului drumuirii (.. 7-8- …) și a punctelor caracteristice,
b- profil în lung obținut din unirea punctelor de pe fundul albiei ()24-25, c, d, profile
transversale, rezultate din unirea punctelor de pe maluri (281-282 ...-286)
Practic, folosirea metodei în acest caz este în fapt o drumuire combinată cu radieri, dar
alegerea punctelor caracteristice se face astfel încât să poată fi obținute, pe lungimea detaliului
(longitudinal) și transversal, profile ale terenului.
b- Întocmirea unui profil folosind planuri (hărți) cu curbe de nivel

Curba de nivel este locul geometric al punctelor din teren care au aceeași cotă. Ele
s-ar obține teoretic dacă s-ar intersecta relieful terenului cu o familie de plane
echidistante, paralele și orizontale, așezate la cote de valoare rotundă (figura 7.10a).
Curbele de nivel reprezintă o manieră convențională, sugestivă, de redare a reliefului terenului,
agreată de nespecialiști dar și de specialiști, pentru că dă posibilitatea efectuării unor determinări
99
cantitative. Distanța între planele paralele se numește echidistanță, iar valoarea ei depinde de
natura terenului și de scara de reprezentare.
Funcție de valoarea cotei pe care o reprezintă, curbele de nivel pot fi:
- normale, dacă sunt trasate la valori curente ale echidistanței,
- principale, dacă se trasează la valori considerate rotunde,
- ajutătoare, la jumătatea echidistanței, acolo unde cele normale sunt prea rare și există zone
neacoperite de curbe de nivel,
- auxiliare, la un sfert de echidistanță, în cazul în care și curbele ajutătoare sunt rare.
Fig. 7.10. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel: a- secționarea reliefului

cu plane orizontale echidistante, b- curbe dese (pantă mare) și rare (pantă mică),
c- bergstrih-uri, indicând direcția în care terenul coboară
Pe un plan sau hartă, curbele dese indică zone în care panta este mare (la aceeași
echidistanță „e” se parcurge o distanță mai mică pe orizontală) – figura 7.10.b. Pentru a nu se crea
confuzii, din loc în loc pe curbele de nivel se trasează liniuțe scurte, denumite bergstrih-uri. Aceste
linii au un capăt pe curba de nivel, iar celălalt indică întotdeauna direcția de coborâre a terenului
(figura 7.10.c).
Profilele (figura 7.11) se pot întocmi pe o direcția dorită. Ca puncte caracteristice (picheți)
se aleg punctele de capăt, cele de la intersecția cu curbele de nivel și punctele de minim sau maxim
între doi picheți consecutivi situați la aceeași cotă. Pentru punctul „a” din figura 7.11, cota se
determină prin interpolare liniară între cota punctului A și B, plecând de la presupunerea că între
două curbe de nivel vecine panta terenuluin este continuă. Dacă în triunghiurile asemenea create
se face raportul laturilor omoloage, rezultă succesiv (figura 7.11c):
e x d Aa
 ; x  e; z a  z A  x [7.8]
d AB d Aa d AB
Dacă este creată situația din figura 7.11d, trebuie ținut cont că între punctele 7 și 8 terenul
nu are aceeași cotă, ci există un punct „m” situat la intersecția cu linia de cea mare pantă între
100
curbele vecine. Cota punctului „m” se află asemănător cu cazul anterior, după ce s-au măsurat
distanțele indicate.
Fig. 7.11. Trasarea profilelor pornind de la reprezentări prin curbe de nivel:

a- poziția profilului a-f pe hartă, b- profilul direcției a-f, c- determinarea
cotei unui punct aflat între două curbe de nivel, d- punct caracteristic de
maxim (m) între doi picheți consecutivi de aceeași cotă
Pentru ambele cazuri, se face observația că în cele mai multe din aplicațiile tehnice,
profilele se întocmesc exagerând scara înălțimilor față de cea a lungimilor. Practic, raportul
scărilor este, funcție de accidentația terenului, cuprins între 10 și 50.
7.9. Întocmirea unui plan de situație
1. Generalități, etape parcurse în teren

Prin plan de situație se înțelege proiecția terenului într-un plan orizontal
(plan de proiecție) reprezentată la scări mari (1:500, 1:1000, 1:2000, 1:2500).
Planurile de situație se întocmesc de cele mai multe ori cu curbe de nivel pentru
redarea reliefului, iar detaliile de planimetrie sunt redate prin conturul lor sau prin semne
convenționale.
Semnele convenționale sunt reprezentări simplificate, sugestive, ale unor detalii din teren.
Semnele pot fi de altimetrie (curbele de nivel) sau de planimetrie. Cele de planimetrie pot fi:
- de scară – arată locul de amplasare al unui detaliu, felul lui, dar nu și dimensiunea lui reală,
- de contur – arată limita unui anumit detaliu întins în plan
- explicative – sunt înscrieri care însoțesc cu date suplimentare semnele anterioare
Semnele convenționale sunt unice și se găsesc, pentru diferite domenii și diferite scări de
reprezentare, în atlase de semne convenționale (figura 7.12).
101
Fig. 7.12. Atlase cu semne convenționale a- pentru planurile
topografice la scările 1:2.000, 1:1.000, 1:500, b- pentru hărțile
topografice și geografice la scările 1:25.000 - 1:1.000.000
Planul de situație este o piesă foarte importantă, întrucât stă la baza întocmirii oricărei
documentații economice pentru lucrările de investiții (construcții de drumuri, poduri, amenajări de
torenți etc). De cele mai multe ori, planurile de situație se obțin cu ST, folosind drumuirile
combinate cu radieri. Radierea punctelor se face simultan cu drumuirea. La întocmirea unui plan
de situație sunt necesare toate cunoștințele de topografie: cunoașterea instrumentului și a
metodelor de măsurare, a rețelelor geodezice și a modului în care se pot îndesi, întocmirea rețelelor
de ridicare, radierea detaliilor. Întrucât în capitolele precedente s-au discutat toate aceste lucruri,
ele se vor aminti foarte pe scurt.
Proiectarea lucrărilor urmărește, într-un caz general, îndesirea rețelei geodezice cu puncte
de ordin V acolo unde este cazul. Dacă suprafețele nu sunt foarte de mari (sub circa 10 ha), atunci
punctele de ordin V sunt în număr limitat, ceea ce poate simplifica munca de teren. Pentru îndesire,
se vizitează punctele vechi și se măsoară excentricitatea bornă – semnal, înălțimea semnalului.
Dacă se folosesc metode clasice, se măsoară unghiurile orizontale și verticale spre punctele vechi
și noi. Dacă se folosesc ST, se proiectează drumuiri poligonometrice și alte tipuri de puncte
suplimentare, după caz (puncte reunite în triunghi, prin radiere controlată, trilaterație). Dacă se
folosesc receptoare satelitare se dau coordonate unor puncte care să formeze perechi, pentru a avea
vize de orientare și închidere. Rețeaua de ridicare se proiectează direct în teren, astfel încât să
satisfacă nevoile de ridicare a tuturor detaliilor din zona dată. Punctele de ordin V ca și cele de
stație din drumuire se marchează și se semnalizează corespunzător.
Din punctele de drumuire se măsoară mai întâi elementele caracteristice drumuirii, cu
luneta în ambele poziții, iar apoi, cu luneta în poziția I, se determină poziția punctelor
caracteristice. Concomitent cu măsurarea, datele se înscriu în carnete de teren și se întocmește
schița terenului, având grijă la concordanța între numărul curent al punctului de detaliu și numărul
102
atribuit lui pe schiță. Chiar dacă se lucrează cu ST, capabile să stocheze și chiar să prelucreze
sumar anumite date din teren, schița terenului este obligatorie.
2. Etape parcurse la birou

Etapele parcurse la birou, exemplificate în cadrul lucrărilor practice de laborator,
cuprind o serie de etape, grupate distinct în operațiuni de calcul și de raportare.
Etapa de calcul se face de regulă cu programe specializate, cuprinzând următoarele
activități:
- descărcarea datelor din memoria instrumentului în calculator, rezultând în fișiere (de
exemplu cu extensia .dat sau .mas;
- calculul punctelor de îndesire și a drumuirilor
- calculul coordonatelor punctelor radiate
- exportul datelor, sub forma de tabele de coordonate x,y,z într-un program de raportare
- unirea punctelor în desen conform schiței terenului, care se face prin intermediul unor
funcții de creare, modificare, căutare și construcții grafice, care creează informații de tip punct,
line, arc, curbă, text sau simbol. La unire se ține cont de schița de teren, apoi se trec semnele
convenționale și informațiile de tip text.
103
Determinarea mărimii suprafețelor
Cuprins:
8.1. Introducere
8.3. Metodele numerice
8.4. Metode grafice
8. 5 Metoda mecanică
8.6. Parcelarea sau detașarea suprafețelor
1. Parcelarea prin punct obligat
2 Parcelarea paralelă
8.1. Introducere
Determinarea mărimii suprafețelor este o operație foarte frecventă în topografie și de foarte

multe ori este chiar scopul pentru care se efectuează lucrările de ridicare în plan. Este mai ales
cazul lucrărilor de cadastru, în care interesează atât mărimea, cât și forma suprafeței.
Întotdeauna se determină suprafața în proiecție orizontală (suprafața de bază sau de
producție, conform § 1.4). Determinarea mărimii suprafețelor se face prin măsurarea ei sau prin
calcul. Există mai multe metode, care conțin mai multe procedee.
În prima parte a lecției sunt arătate metode aplicabile în diferite situații si cu diferite precizii
pentru determinarea mărimii suprafețelor.
Partea a doua expune câteva modalități de parcelare/divizare a suprafețelor, dat fiind că
practic, acestea sunt cele mai obișnuite operațiuni asupra suprafețelor.
Obiectivul principal este acela de a cunoaște metodele și procedeele de determinare a

mărimii suprafețelor în mai multe ipoteze și ipostaze cu care ne putem întâlni în teren, pe o
reprezentare existentă (plan sau hartă), având la dispoziție diferite instrumente. Competența
dobândită se referă la abilitatea de a determina, în cele mai diverse situații, mărimea suprafețelor
sau de a face operațiunea de divizare / împărțire a lor îndeplinind anumite cerințe.
104
Durata medie de studiu individual = 2,5 ore
8.3. Metodele numerice
În cadrul acestor metode suprafața rezultă prin măsurători direct în teren sau prin calcule
în funcție de coordonatele colțurilor.
a- Procedeul geometric presupune determinarea unei suprafețe de ordinul a maxim câteva
1-2 ha direct în teren, dacă acesta este aproximativ orizontal. Suprafața poate să aibă un contur
poligonal sau poate fi aproximată cu o formă poligonală prin construirea și marcarea pe contur a
unor puncte caracteristice.
În teren, suprafața se descompune, după un aliniament marcat prin jaloane și ales
convenabil (figura 8.1a), în trapeze dreptunghice și triunghiuri. Proiecțiile colțurilor pe
aliniamentul ales (AB) se face cu echerul topografic, astfel că aceste distanțe nu pot depăși 80m.
Fig. 8.1. Metode numerice: procedeul geometric a- împărțire în trapeze și

triunghiuri, b- împărțirea în triunghiuri, c- procedeul analitic
105
Pentru fiecare trapez se măsoară pe cale directă (cu ruleta) baza mare, baza mică și
înălțimea, iar pentru triunghiuri numai baza și înălțimea. Aria totală rezultă din însumarea ariilor
componente:
S   S trapez   S triunghi [8.1]
Controlul constă în alegerea unui alt aliniament față de care se proiectează colțurile
suprafeței și repetarea pentru acest caz a operațiilor descrise anterior. Dacă diferențele sunt mici,
ca valoare definitivă se consideră media aritmetică a determinărilor.
Dacă forma conturului este relativ simplă, se poate face și o împărțire în triunghiuri (figura
8.1b – 7 triunghiuri) pentru aceeași suprafață. Pentru creșterea preciziei și a randamentului,
triunghiurile se vor considera cu o bază comună și cu înălțimea corespunzătoare acestei baze.
Bazele și înălțimile se măsoară direct, cu ruleta, iar perpendicularele se construiesc cu echerul
topografic.
Tot cu această ocazie, din raportarea în plan a elementelor măsurate în teren rezultă și o
reprezentare plană a suprafeței măsurate. Procedeul de ridicare în plan cu ruleta și echerul
topografic al suprafețelor aproximativ orizontale poartă denumirea de arpentaj.
Precizia de determinare a mărimii suprafețelor depinde de modul de alegere a punctelor
caracteristice de pe contur, de precizia cu care construim perpendiculare cu echerul și de mărimea
suprafeței. Procedeul se aplică atunci când nu avem la dispoziție decât instrumente topografice
simple (echer, ruletă).
b- Procedeul analitic presupune suprafața deja măsurată, raportată și cu coordonatele
colțurilor cunoscute.
Dacă s-ar dori calculată suprafața din figura 8.1c cunoscând coordonatele punctelor 1, 2,
3, 4, mărimea suprafeței S ar rezulta din diferența ariei poligonului S1 (1-4-3-y3- y1) și a
poligonului S2 (1-2-3-y3-y1). Fiecare din aceste arii sunt trapeze dreptunghice:
2S1 = (x1+x4)(y4-y1) +(x3+x4)(y3-y4) = x1y4 – x1y1+x4y4-x4y1+x4y3-x4y4+x3y3-x3y4
2S2 = (x1+x2)(y2-y1) +(x3+x2)(y3-y2) = x1y2 – x1y1+x2y2-x2y1+x2y3-x2y2-x3y3-x3y2
2S = 2S1 –2S2 = x1(y4-y2) + x2(y1-y3) + x3(y2-y4) + x4(y3-y1)
Dacă se generalizează gruparea după „x” pentru un poligon cu „n” laturi rezultă relația
generală de calcul:
n
2 S   xi  yi 1  y i 1  [8.2]
i 1
În relația de mai sus, indicele „i” al poligonului se parcurge în sens orar, „i+1” reprezintă
punctul următor, iar „i-1” reprezintă punctul dinainte.
106
Relația are și o variantă de control a calculului, care se obține după același model de calcul,
dar folosind axa y: se scade din suprafața poligonului S1 (x3 ,3, 2, x2) suprafața poligonului S2 (x3,
3, 4, 1, 2, x2). Dacă se determină ariile trapezelor din care sunt compuse S1 și S2 și se grupează
termenii după „y” se obține:
2S = 2S1 –2S2 = y1(x2-y4) + y2(x3-x1) + y3(x4-x2) + y4(x1-x3)
Dacă se generalizează pentru același poligon cu „n” laturi, rezultă:
n
 2 S   yi  xi 1  xi 1  [8.3]
i 1
Relațiile [8.2] și [8.3] se folosesc împreună pentru calcul și control și dau valoarea ariei
poligonului.
Precizia depinde numai de precizia cu care s-au determinat coordonatele punctelor, așa
încât, din punctul de vedere strict al calculului, procedeul este exact.
8.4. Metode grafice
Se referă la determinarea mărimii unor suprafețe care sunt deja raportate grafic pe plan sau
hartă. Conturul suprafețelor poate fi oarecare sau poligonal.
Pentru cazul suprafețelor cu contur oarecare se folosește procedeul pătratelor module sau
procedeul fâșiilor.
Procedeul pătratelor module se referă la determinarea cu ajutorul unei grile cu pătrate
trasate pe o folie transparentă (hârtie milimetrică). Această grilă se suprapune peste suprafața de
determinat (figura 8.2.a). Se obișnuiește ca pătratele să fie cu latura de 1 cm. În interiorul
conturului există pătrate întregi, și tăiate de contur. Suprafața rezultă din însumarea pătratelor
întregi (n) cu fracțiunile tăiate de contur (fi). Suprafața reală S din teren rezultă prin înmulțirea
suprafeței cu aria unui pătrat (a2) și cu numitorul scării N2 (la pătrat!), pentru că trebuie aduse în
scară ambele dimensiuni ale laturii pătratului modul:
S = (n + fi)·a2·N2 [8.4]
Verificarea se face mutând grila cu pătrate module într-o altă poziție și repetând operația.
Ca rezultat se va considera media aritmetică a determinărilor, dacă sunt obținute valori apropiate.
Precizia depinde în primul rând de experiența operatorului în a aprecia corect fracțiunile
de pătrate module tăiate de contur.
107
Fig. 8.2 Determinarea mărimii prin metode grafice a- procedeul pătratelor

module, b- procedeul liniilor echidistante, c- împărțirea în triunghiuri
Procedeul liniilor echidistante se aplică în aceleași condiții ca și în cazul precedent. Pe o

folie transparentă se trasează linii paralele echidistante, la distanța „d”. Folia se aplică peste
suprafața de determinat, formându-se astfel trapeze care au înălțimea „d” și semisuma bazelor „h i”
(linia mijlocie). În afară de cele trapeze mai există și două suprafețe la margini, care se
aproximează cu triunghiuri, notate „a” și „b” (figura 8.2.b). Aria suprafeței se obține din însumarea
ariei trapezelor și a triunghiurilor de capăt:
S = (2Striunghi + dh1 + dh2 +    + dhn) N2 = [2Striunghi +(dhi)]N2 [8.5]
Verificarea se face prin mișcarea grilei în altă poziție și repetarea operației. Media
determinărilor se consideră ca valoare definitivă dacă măsurătorile sunt apropiate. Precizia depinde
de scara planului (hărții) și de cât de atent se măsoară linia mijlocie.
Pentru suprafețele cu contur poligonal se aplică procedeul împărțirii în triunghiuri. Pentru
două triunghiuri vecine se determină lungimea înălțimii corespunzătoare bazei comune. Suprafața
rezultă din însumarea ariilor triunghiurilor:
N2
S = (Atriunghi)N2 =
2
b h
i i [8.6]
Controlul se face printr-o altă împărțire în triunghiuri și repetarea calculelor pentru situația
creată.
Precizia metodei grafice depinde în toate cazurile de scara de raportare, de calitatea și
precizia instrumentelor folosite și nu în ultimul caz de însușirile și experiența operatorului. Precizia
grafică pe care se contează în medie la măsurarea cu o riglă gradată în milimetri este de  0,2mm.
108
Această dimensiune trecută prin scară înseamnă în teren: la scara 1:500 – 0,1m, la scara 1:2000-
0,4 m, iar la scara 1:5000 – 1 metru.
8. 5 Metoda mecanică
Metoda mecanică conduce la determinarea mărimii suprafețelor care sunt raportate pe un

plan sau hartă, la orice scară și indiferent de formă, prin simpla parcurgere a conturului. Metoda
folosește instrumente denumite planimetre, iar operația se numește planimetrare.
În funcție de modul în care se pot mișca de-a lungul conturului, planimetrele sunt de mai
multe tipuri, dar cele mai răspândite sunt cele polare și rectilinii.
O altă clasificare, folosită în continuare, se poate face după modul în care se citesc/afișează
valorile măsurate. Din acest punct de vedere, planimetrele pot fi clasice (citirea este făcuta de
operator la un sistem de citire) sau digitale (citirea este afișată pe display-ul planimetrului).
Planimetrul polar clasic este cel mai răspândit din categoria celor clasice și se compune
din două brațe: polar și trasor (figura 8.3).
Figura 8.3 Planimetru polar mecanic (clasic)
Brațul polar are lungime fixă; la un capăt o greutate cilindrică terminată cu un ac, denumită
pol. La celălalt capăt există o articulație, care servește la prinderea de brațul trasor.
Brațul trasor are la un capăt un dispozitiv denumit stil, iar la celălalt un dispozitiv de
înregistrare a gradațiilor. Stilul poate avea formă de ac sau de lupă cu reper și cu ajutorul lui se
parcurge conturul suprafeței. Dispozitivul de citire are rolul de a măsura drumul parcurs de stil pe
conturul suprafeței
109
Figura 8.4 Planimetru polar: a citirea la dispozitivul integrator(c= 3405);

b – planimetrarea cu pol exterior
Modul de lucru presupune întinderea desenului (plan, hartă) pe o planșetă și alegerea unui
punct fix în care se înfige polul, care rămâne punct fix în timpul măsurătorii (figura 8.4b). Se
pleacă dintr-un punct și urmărește conturul cu stilul, în sens orar, până când se ajunge din nou în
punctul de plecare. Atât la început, cât și la terminare, se face citirea (inițială, ci și finală, cf),
valorile citindu-se după un anumit algoritm.
Suprafața rezultă din relația:
S = k(cf –ci) = kn , [8.7]
unde k reprezintă constanta planimetrului, iar n numărul generator, aflat ca diferență între citirea
finală și ce inițială. Constanta se află înscrisă în fișa tehnică a planimetrului pentru diferite scări.
Precizia planimetrării este cuprinsă între 1/100 și 1/300 din mărimea suprafeței
planimetrate, fiind funcție de scara planului, de mărimea și forma conturului suprafeței și de
abilitățile operatorului de a urmări conturul.
Planimetrele digitale au apărut în ultimele decenii, din transformarea celor clasice, prin
introducerea unor componente electronice:
- microprocesorul, ce transformă impulsurile în arii și afișează suprafața direct pe
display;
- rola integratoare, montată pe brațul trasor, care produce la fiecare rotire completă
câte 1.000 de impulsuri afișate și transformate in unități de măsură dorite (cm2, m2, ha, km2);
- dispozitiv de înregistrare a citirilor.
Tipurile reprezentative, răspândite și la noi, sunt (figura 8.5).
Planimetrul polar digitalizat, asemănător ca înfățișare si funcționare cu cel clasic, având
un cap de afișaj în locul dispozitivului de înregistrare și o tastatură unde, la pornire, trebuie
introdusă scara și unitatea de măsură.
110
Fig. 8.5. Planimetre digitale: a- polar, b- rectiliniu, c- planimetrarea suprafețelor alungite

Planimetrul rectiliniu digitalizat, la care mecanismul de citire se sprijină pe un cadru montat
pe doua role legate solidar, astfel încât instrumentul se poate deplasa doar pe direcția înainte-înapoi,
pe o linie dreaptă. Suprafețele alungite se parcurg pe direcția lungimii maxime (figura 8.5.c).
Avantajele planimetrelor electronice se referă în special la randamentul și comoditatea
lucrărilor, net superioare celor clasice și precizia ridicată în determinarea suprafețelor,
acreditată la  0,2 % din mărimea ei, adică 1/500.
8.6. Parcelarea sau detașarea suprafețelor
Ca terminologie, conform normelor de urbanism în vigoare, termenul de detașare se referă

la desprinderea unei parcele sau împărțirea suprafeței date în maxim trei părți, iar parcelarea la
împărțirea în minimum patru loturi. Sub raport juridic se folosesc noțiunile de dezmembrare și
parcelare, corespunzătoare și sugestive, intrate în limbajul comun.
Problemele de acest tip presupun împărțirea unor suprafețe de teren în mai multe parcele,
folosind diverse criterii. După modul în care se determină efectiv, parcelarea se poate face grafic
sau numeric. Ultima, la care ne vom referi, este cea mai agreată pentru că este exactă și calculul
se face automatizat prin program. Pentru a parcela o suprafață prin metode numerice, este necesar
ca ea să fie mai întâi ridicată în plan și raportată, iar poziția punctelor caracteristice de pe contur
să fie cunoscută.
1. Parcelarea prin punct obligat

În acest caz (figura 8.6a), se cunosc coordonatele punctelor caracteristice ale suprafeței de
parcelat (1,..., 5), punctul prin care trece dreapta de parcelare (5 – punct obligat), sensul de rotație
(orar) al dreptei de parcelare (pentru a reduce la unul singur cazurile posibile) și mărimea suprafeței
care trebuie detașată, a. Se cere poziția punctului M astfel ca dreapta 5-M să separe suprafața a
din suprafața totală. Etapele de rezolvare, explicate pentru cazul concret de mai sus, sunt:
- se determină din coordonate suprafața totală S12345
- se rotește dreapta în sensul orar și se calculează, pe rând, ariile care se creează cu
vârfurile 4, 3, 2 (S543, S5432). Calculul se încheie când s-a depășit valoarea ariei a,
111
cunoscute (în exemplul dat S543 este mai mare ca aria a de detașat, ceea ce indică faptul
că dreapta care face parcelarea intersectează latura 34 într-un punct M).
- se determină prin calcul suprafața s = S543 – a. Pe de altă parte, s este dată și de relația:
Fig. 8.6. Parcelarea prin punct obligat, a- elemente de calcul,

b- trasarea punctului M în teren
- s = d5-3d3-Msin [8.9]
- din relația [8.9] se determină distanța 3M (d3M) și se calculează analitic coordonatele
punctului M. Unghiul  se determină ca diferență între orientările direcțiilor 3-4 și 3-
5, care se deduc din coordonate
- se face controlul determinării, care constă în calculul suprafeței S54M și verificarea
egalității cu suprafața a.
- distanța 3M se aplică în teren ținând cont că ea este orizontală, dar trebuie trecută la
panta terenului (fig. 8.6b):
d 3 M
l 3 M  [8.10]
cos  3 4
2 Parcelarea paralelă
Se referă la parcelarea unei suprafețe prin linii paralele cu o direcție dată. Să presupunem
că o astfel de problemă ar cere ca dintr-un trup de pădure să se detașeze o suprafață S printr-o
dreaptă paralelă cu direcția dată,  (figura 8.7a). Etapele pe care le urmăm într-un caz general
pentru stabilirea poziției punctelor P și R, ce satisfac cerința din enunț, sunt:
- prin punctele caracteristice ale conturului (9, 11, 8, 7…) se duc paralele la direcția ,
care taie conturul în 9’, 11’, 8’, 7’ …Coordonatele acestor puncte se determină prin
intersecție înainte,
- se calculează pe rând suprafețele create de paralelele construite (S10-9-9’, S11-10-9-11’ …).
Calculele se opresc atunci când se ajunge la o suprafață mai mare ca S, dată, de exemplu
S7’-11-10-9-8-7; de aici rezultă că dreapta de parcelare PR taie suprafața pe latura 7-8.
- se calculează suprafața s ca diferență între aria S, dată, și S8-8’-11-10-9,
112
- se determină (figura 11.8 b) lungimile B = 8-8’, b = 7-7’, K = 7-8, H = 7-7”, L = 7’-8’,

din coordonate,
- se construiesc triunghiurile asemenea 7-Q-8 și P-q-8 (latura 7’-8’ este paralelă cu 7-Q
și cu P-q), în care se poate scrie:
Figura 11.8. Parcelarea paralelă a- schema generală, b- notații de calcul

8q B  b1 h k l
( )     const.  r [8.11]
8Q B b H K L
se exprimă aria trapezului P-R-8’-8 = s pentru a determina înălțimea lui:
B  b1 2s
s h ;  h [8.12]
2 B  b1
- se înlocuiește „h” în [8.11], rezultând succesiv:
B b B  b 2s 2 s ( B  b)
B  b1  h  ; B 2  b12  ;
H H B  b1 H
[8.13]
2 s ( B  b)
b1  B  2
H
Cu valoarea b1 se intră în relațiile [8.11], se calculează raportul constant „r” și cu acesta se
determină l, k, necesare aflării poziției punctelor P respectiv R (coordonatele rectangulare x, y).
Verificarea calculului se face determinând din coordonate suprafața SP-R-11-10-9-8, care trebuie să fie
aceeași cu S, dată.
Odată aflate valorile l și k, acestea se aplică în teren ținând cont că reprezintă distanțe
orizontale și trebuie trecute deci la panta terenului (relația [8.10])
113
114
Noțiuni de topografie inginerească
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3. Planul de trasare
9.4. Trasarea direcțiilor și unghiurilor orizontale
9.5. Trasarea distanțelor
9.6 Trasarea în înălțime
1. Trasarea cotei unui punct
2. Trasarea unui plan orizontal
3. Trasarea unei linii de pantă dată
9.7. Urmărirea comportării construcțiilor
1. Generalități
2. Măsurarea deformațiilor și deplasărilor orizontale
3. Măsurarea tasărilor
4. Măsurarea înclinărilor
9.1. Introducere
Ultima lecție cuprinde noțiuni introductive în topografia inginerească, ale cărei preocupări
sunt descrise pe scurt.
În practica inginerească apare adesea necesitatea de a aplica in teren proiecte desenate în
planurile de situație sau de a urmări în timp comportarea unor construcții speciale (turnuri, baraje,
poduri etc). Primele noțiuni pentru aceste activități sunt descrise în continuare.
În realizarea unui obiectiv de investiții, topografia poate interveni în toate fazele
caracteristice:
- în etapa de proiectare se fac planuri de situație cu linii de nivel, obținute în urma
ridicărilor în plan, care stau la baza alegerii soluției de amplasare și a volumelor de lucrări c se
efectuează,
- în etapa de execuție se aplică în teren amplasamentul pe orizontală și verticală a
construcției (trasare), sau măsurători de control și recepție,
115
- în etapa de exploatare, după terminarea lucrărilor, pentru unele construcții importante

se poate pune problema urmăririi comportării lor pe o anumită perioadă de timp, sub aspectul
controlului deplasărilor la nivelul contactului cu terenul de fundare (tasări, alunecări, rotiri) sau
deformațiilor structurii.
Topografia inginerească cuprinde toate măsurătorile tehnice legate de proiectarea, trasarea,
urmărirea deplasărilor construcțiilor. Prin extensie, lucrările de trasare se pot extinde și la
construcții de mașini, instalații în construcții etc.
Întocmirea reprezentărilor la scări mari (planurile de situație), obișnuit la 1/2.000, 1/1.000
sau 1/500), pe care se face proiectarea construcției, trebuie să asigure redarea cu exactitate și în
detaliu a tot ce este necesar pentru fundamentarea proiectului. Această etapă este cunoscută și sub
denumirea de problema topografică directă (de pe teren în plan).
Trasarea este principala lucrare topografică de execuție și urmărește etapele inverse
realizării planului de situație: transpunerea din desen pe teren a punctelor caracteristice ale
construcțiilor ce se vor executa, în plan și în înălțime, conform prevederilor proiectului. Etapa este
cunoscută și ca problema topografică inversă (de pe plan în teren).
Problema topografică inversă, constând în aplicarea pe teren a elementelor din proiect, este
o altă latură a topografiei, care ocupă un volum de muncă important în activitatea practică. Practic
se folosesc aceleași instrumente și aceleași metode cu cele descrise până acum, dar valorile se
cunosc din proiect și trebuie aplicate în teren. Există o ramură a topografiei intitulată topografie
inginerească, care are preocupările descrise mai sus. Aici se dau doar câteva elemente simple, care
stau la baza oricărei trasări în plan orizontal sau în înălțime. Obiectivul acestei lecții este așadar
de a face o introducere în problematică, iar competența dobândită poate conduce la abordarea
unor asemenea lucrări, după o perioadă de acumulări și de experiență, plecând de la
noțiunile elementare date aici.
9.3. Planul de trasare
Trasarea presupune întocmirea unui proiect de trasare, adică determinarea prin calcul a
elementelor necesare care urmează a se aplica pe teren și trecerea lor pe un de trasare,
116
redactarea unor piese desenate care să cuprindă aceste elemente și trasarea propriu-zisă pe
teren a axelor, contururilor, colțurilor sau altor detalii din proiect.
Urmărirea comportamentului unor lucrări de artă (poduri, viaducte, baraje,
ramblee înalte, turnuri de apă etc) presupune determinarea periodică a poziției în plan și
spațiu a unor puncte ale acestor construcții pentru sesizarea unor eventuale schimbări de
poziție sau de formă (deplasări în diverse direcții, rotiri, deformații).
Topografia aplicată la lucrările de trasare și eventual de urmărire a comportamentului unor
construcțiilor a preluat o serie de metode, procedee și instrumente utilizate în geodezie,
topografie, fotogrammetrie și le-a adaptat situațiilor concrete întâlnite, fiind considerată o
ramură distinctă a topografiei. Cele mai importante lucrări de acest tip se execută în
concordanță cu principiile topografiei generale. Pentru rezolvarea lor se apelează la
cunoștințele prezentate anterior, adaptate la specificul lucrărilor, dar se pot folosi uneori
și instrumente și procedee specifice.
Practic, se aplică aceleași mărimi (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel) cu aceleași
instrumente (teodolite, ST, rulete, nivelmetre) prin aceleași metode topografice (drumuiri,
radieri, abscise și ordonate, intersecții etc).
Fig. 9.1 Elemente ale planului de trasare
Dacă s-ar urmări trasarea unei construcții, într-un caz asemănător cu cel din figura 9.1,
aceasta s-ar face diferit, după cum în zonă mai există sau nu materializate punctele rețelei de
ridicare din care s-au făcut măsurătorile pentru întocmirea planului. Dacă există, punctele
caracteristice ale construcției de trasat: 1, 2, 3, …, se aplică prin unghiurile orizontale i , i și
distanțele dij. Se verifică lungimile laturilor construcției și distanțele față de construcțiile existente.
Valorile elementelor amintite se calculează din coordonatele punctelor rețelei de ridicare
ca unghiuri și distanțe orizontale. Cotele caracteristice construcției (de exemplu cota 0, considerată
cota pardoselii la intrarea principală) se trasează de asemenea plecând de la cel puțin o cotă
cunoscută din teren, menționată în planul de trasare.
117
Se observă că în fapt trasarea se reduce la aplicarea elementelor topografice de bază:

direcții (unghiuri), distanțe, diferențe de nivel.
Rețeaua necesară trasării și urmăririi unor faze din lucrările de execuție (controlul
unor elemente pe perioada construirii) este formată din puncte de coordonate cunoscute,
marcate pe teren si pe plan, de regulă aceeași rețea care a fost folosită la ridicare. În acest caz,
trebuie ținut cont încă de la proiectarea lucrărilor de ridicare în plan că punctele folosite la
ridicare trebuie conservate până la finalizarea execuției printr-o marcare corespunzătoare, în
locuri sigure.
9.4. Trasarea direcțiilor și unghiurilor orizontale
Oricare ar fi metoda de trasare a poziției unui punct în plan, ea presupune trasarea de direcții
orizontale. Practic, a materializa o direcție dată înseamnă a aplica în teren un unghi orizontal
cunoscut având ca referință o direcție dată.
Fig. 9.2. Trasarea unui unghi orizontal: a- geometria trasării,

b- detaliu pentru stabilirea direcției 103-a
Unghiurile de valori oarecare se trasează cu teodolitul sau ST. Pentru aflarea direcției 103
–a, ce formează unghiul  cu direcția cunoscută și marcată în teren 103-102 (o latură a drumuirii),
se staționează în punctul 103, se vizează punctul 102 cu luneta în poziția I și se rotește
instrumentul cu unghiul  (figura 9.2). Pe această direcție se marchează punctul a I. Repetând
operația cu luneta în poziția a II-a se poate ajunge în aII, cu o abatere mică, tolerabilă (2d),
provocată de erorile de măsurare. Direcția finală 103-a (cealaltă latură a unghiului ) trece prin
jumătatea distanței 2d = a I-aII, măsurată cu o ruletă (figura 9.2b).
a b c
Fig. 9.3. Trasarea unghiurilor drepte: a- ridicarea perpendicularei într-un
punct, b- coborârea perpendicularei dintr-un punct, c- folosind numere pitagoreice
118
Unghiurile drepte se pot trasa ca și cele de valori oarecare (cu teodolite sau ST) sau
folosind echere topografice, în condițiile arătate anterior. Pentru construcții obișnuite, în terenuri
orizontale și la distanțe scurte, unghiurile drepte se pot construi folosind o sfoară inextensibilă
(sau sârmă) și o ruletă (figura 9.3.). În cazul ridicării unei perpendiculare pe o direcție într-un
punct dat P (figura 9.3.a), punctul exterior se găsește la intersecția arcelor de cerc de rază
RdAB/2, trasate cu sfoara/sârma din punctele A și B construite simetric față de P. În cazul
coborârii unei perpendiculare pe direcția AB dintr-un punct O dat, punctul P se află la jumătatea
corzii AB (de lungime cB – cA) determinată pe ruletă prin trasarea unui cerc re rază R cu centrul
în O (figura 9.3.b; cB și cA reprezintă gradațiile înscrise pe ruletă). Se obișnuiește și trasarea de
unghiuri drepte, în special în construcții, folosind numere pitagoreice ca dimensiuni ale unui
triunghi dreptunghic (de ex. 6m, 8m, 10m), întinzând sfori cu aceste lungimi (figura 9.3c).
Precizia trasării direcțiilor și unghiurilor este legată de erorile comise, care depind de
vizare, de instalare în stație, de condițiile de mediu. În cazul folosirii echerelor cu două prisme, la
care eroarea de construire a unghiului drept este de circa  3c, rezultă abateri liniare de până la 10cm
la 100m pe direcția trasată.
9.5. Trasarea distanțelor
Trasarea distanțelor se poate face prin metode și cu instrumente diferite: direct (cu panglica
sau ruleta) sau indirect folosind ST. Indiferent de calea utilizată, trasarea presupune ca mai întâi
să se determine distanța de aplicat, de obicei din coordonatele punctelor de capăt.
Fig. 9.4. Trasarea distanțelor pe cale directă
Trasarea distanțelor direct se poate face cu ruleta sau panglica (fig. 9.4). În terenuri
înclinate, lungimea înclinată (lAB) care se aplică, se calculează în prealabil funcție de distanța
orizontală (dAB) și unghiul de înclinare (AB) sau diferența de nivel (zAB) determinate analitic din
coordonatele spațiale:
d AB z  zA
l AB  ,  AB  arctg B [9.1a]
cos AB d AB
respectiv:
119
l AB  d AB
2
 z AB
2
[9.1b]
În cazul general, când terenul pe care se aplică distanța orizontală are mai multe porțiuni
care se diferențiază prin pantă, trasarea se face separat pentru fiecare tronson, determinând de
fiecare dată distanța orizontală corespunzătoare și apoi pe ce înclinată care mai rămâne de trasat
(figura 9.4):
d2B = dAB – (dA1 + d12) [9.2.a]
d2B
l2 B  [9.2b]
cos 23
În cazul trasării indirecte a unei distanțe cu ST, în meniul de funcții există una
specială (de exemplu stake–out) prin intermediul căreia, odată introdusă prin tastatură distanța
înclinată, ST comunică operatorului distanța în plus (depărtare) sau în minus (apropiere) necesară
trasării. Stațiile totale sunt capabile să traseze poziția unui punct și în coordonate, ca punct radiat,
când se cunoaște poziția stației și o orientare de referință. În acest caz, cunoscând coordonatele
punctului de trasat, stația indică simultan direcția (stânga sau dreapta) și depărtarea față de stație
(îndepărtare / apropiere) pe care trebuie să o aibă prisma reflectoare pentru a ajunge în punctul
de coordonate cunoscute.
La aplicarea directă, trebuie evitate erorile de instrument (erorile sistematice),
pentru că ele pot interveni de mai multe ori în măsurătoare (eroarea de etalonare), dar și
cele întâmplătoare (ieșiri din aliniament, forțe inegale de întindere, reducere la orizontală). În cazul
trasării indirecte cu ST, erorile sunt aceleași ca la măsurarea distanței, descrisă în partea 1, § 6.5.
9.6 Trasarea în înălțime
Trasarea în înălțime se referă atât la marcarea în teren a cotelor din proiect, cât și a unor
linii sau suprafețe de pantă dată. Aplicarea cotelor se face prin metoda nivelmentului geometric
sau trigonometric, plecând de la valoarea unei (unor) cote de referință și a cotei de trasat.
1. Trasarea cotei unui punct

Trasările cu precizie ridicată se fac prin nivelment geometric.
Dacă distanța între reper și punctul de trasat este mică, sub 150m, se staționează la portee
aproximativ egale din considerentele cunoscute ( v. §7.6.4, partea I). Practic, problema se
soluționează diferit după cum diferența de nivel între reper și cota de trasat este inferioară sau nu
înălțimii unei stadii (3m sau 4 m).
120
Când diferența de nivel este mai mică de o stadie (figura 9.5.a), cunoscând cota reperului
R, zR, și cota de trasat zF - de exemplu cota unei fundații, se măsoară pe stadia s1 valoarea a
rezultând înălțimea planului de viză și se determină prin calcul valoarea x:
a b
Fig. 9.5. Trasarea unui punct de cotă dată (zF)prin nivelment geometric:
a- diferența de nivel mai mică de o stadie, b- diferența de nivel mai mare ca stadia
zPV = zR + a = zF + x [9.3.a]
x = (zR - zF) +a = zRF +a [9.3.b]
Practic, în teren, țărușul din groapa de fundație se va bate, prin încercări, până când pe
stadia ținută pe țăruș (s2) se va citi cantitatea x , calculată cu [9.3b].
Când diferența de nivel este mai mare ca o stadie (figura 9.5.b), cota se trasează cu ajutorul
unei rulete suspendate, care leagă prin citiri stadia s1 de s2. Din proiect se cunoaște zR și zF, iar în
teren se măsoară: a, c1, c2. Dacă se notează h = c1 – c2, se poate scrie:
zR + a = zF + h + x [9.4.a]
x = (zR - zF)+ a - h = zRF +a – h [9.4.b]
Ca și în cazul precedent, țărușul din groapa de fundație se ridică sau se coboară până când
pe stadia (s2) ținută vertical pe țăruș se citește cantitatea x.
Când distanța între referință și punctul de trasat este mai mare ca 120 – 150 m, trasarea nu
se poate face direct, ci se printr-o drumuire de nivelment geometric deschisă, care pleacă de pe
punctul de referință și are numărul de nivelee necesare (figura 9.6.a). Punctele intermediare 1,
2, ... se staționează, de exemplu, cu broaște de nivelment, fără a fi necesară marcarea lor. Calculul
valorii x de citit pe stadie se face în ultima stație:
121
a b
Fig. 9.6. Trasarea unui punct de cotă dată: a- la distanțe mai mari de 150m, prin
drumuire de nivelment geometric, b- prin nivelment trigonometric
zR1 = a – b1; z12 = a1 – b2; z2F = (zF - zR) – (zR1 +z12) [9.5.a]
x = a2 - z2F [9.5.b]
Din figura 9.6.a se observă că, pentru a citi pe stadia din F valoarea calculată x, poate fi
necesară executarea unei săpături, cota zF fiind sub cea a terenului natural.
Prin nivelment trigonometric se trasează cotele punctelor în orice fel de terenuri, dar
precizia este mai slabă. Instrumentul folosit este o ST, care se instalează în R la înălțimea I (figura
9.6.b). În funcție de distanța d și de diferența de nivel dintre referința R și punctul de trasat F
(ambele sunt cunoscute, rezultând din proiect), se calculează unghiul de înclinare  :
 zF  zR 
z FR  z F  z R  dtg ;   arctg   [12.6]
 d 
În teren, după trasarea punctului F la distanța d, se înclină luneta cu valoarea unghiului
 sau z = 100 gon -  și se vizează o prismă aflată pe jalon la aceeași înălțime I egală cu a
aparatului. Se ridică sau se coboară jalonul cu prisma până când prisma este vizată în centrul
ei. Se bate țăruș la partea inferioară a jalonului de înălțime I. Se face observația că unghiul 
calculat nu este același cu unghiul de înclinare al terenului, teren, țărușul din F putând fi
deasupra terenului sau în săpătură.
2. Trasarea unui plan orizontal

Acest caz se poate întâlni în special în
amenajarea unor terenuri pentru crearea de
platforme.
Cel mai simplu un plan orizontal se
poate crea prin nivelment hidrostatic sau
prin rotirea unui nivelmetru în jurul axei
verticale (figura 9.7)
Fig. 9.7. Trasarea unui plan orizontal cu furtunul
de nivel (1)
122
Cu furtunul de nivel se poate transmite chiar nivelul de referință sau un alt nivel, situat la
z față de acesta (figura 9.7), prin nivelment hidrostatic. Cu un nivelmetru, odată adusă viza în
poziție orizontală prin calare, rotirea acesteia descrie un plan orizontal, față de care se poate trasa
orice alt plan orizontal
3. Trasarea unei linii de pantă dată

Materializarea pe teren a unei linii de o anumită pantă, ce pleacă din punctul A dat,
presupune stabilirea punctului final B și eventual a unor puncte intermediare, care să fie coliniare.
Trasarea se poate face prin nivelment geometric sau trigonometric, în funcție de precizia cerută,
de instrumentele avute la dispoziție și de teren. Se are în vedere că panta dreptei sau înclinarea ei
se poate da în mai multe feluri:
- zecimal, ca valoarea a raportului z/d (de ex. 0,01818),
- în procente (%) sau la mie (%0), înmulțind raportul de mai sus cu 100 sau 1000 (de ex.
1,8% sau 18 %0),
- ca raport m/n sau 1/n, în special la taluzuri (de ex. 1/5),
- sub forma unghiului de înclinare, prin calculul arctg[z/d], de ex. 1,1574 gon.
Liniile de pantă dată pot să fie trasate în contextul lucrărilor de drumuri, de corectarea
torenților, amenajarea terenului, canalizare etc.
Prin nivelment geometric se trasează mai întâi distanța orizontală „d” și se calculează
diferența de nivel zAB, corespunzătoare pantei date „p%”. Cum p = tg, rezultă (figura 9.8a):
a b
Fig. 9.8. Trasarea unei linii de pantă dată: a- prin nivelment geometric, b- cu nivel cu fascicul
laser rotitor, 2. prin nivelment trigonometric: c- în săpătură, d- peste linia terenului (în umplutură)
z AB
p%  100  z AB  p%  d 100  a  x,  x  a  z AB [9.7]
d
Prin nivelment trigonometric, linia se trasează pornind de la valoarea dată „p” a pantei,
care se transformă în unghi centezimal sau sexagesimal:  = arctg (p). În teren, dacă se cere
trasarea liniei de pantă dată din punctul A pe direcția punctului B, se instalează un teodolit sau o
123
ST în A la înălțimea I și se introduce la eclimetru unghiul . Se caută să se bată țărușul din B până

când, la stadia verticală ținută deasupra, lui B se citește valoarea I. În figura 9.8 b este exemplificat
cazul când țărușul pe care stă stadia din B este mult deasupra terenului, ceea ce înseamnă că pentru
a realiza panta dată între A și B este nevoie de umplutură de pământ. Pot fi însă și cazuri în care
realizarea pantei să necesite săpătură.
Materializarea liniilor de pantă dată se face în special când lungimea liniei este mare,
prin țăruși intermediari, a căror parte superioară trebuie să fie coliniară. Aceștia pot fi bătuți la
nivel folosind teuri, un tahimetru sau teodolit
Fig. 9.9. Materializarea liniilor de pantă dată: a- cu ochiul liber și teuri: 1- teuri fixe,
în punctele de capăt, 2- teu mobil, identic cu cele fixe, b- cu tahimetrul sau teodolitul:
- cu teuri și ochiul liber: se montează pe țărușii A și B care materializează capetele liniei

de pantă dată teuri identice ca înălțime (figura 9.9.a). Pe aliniamentul AB se plimbă un
teu mobil, punctând prin țăruși (deasupra terenului sau în săpătură) cota la care cele trei
teuri se văd la aceeași înălțime;
- cu tahimetrul sau teodolitul: acesta se instalează la înălțimea „I” într-unul din punctele
de capăt ale liniei de pantă dată și se blochează luneta astfel ca la eclimetru să se
citească unghiul vertical corespunzător pantei p% date (figura 9.9.b) Țărușii se bat până
când, pe stadia verticală pusă deasupra lor, se citește o gradație egală cu I.
Se obțin preciziile cele mai bune în nivelmentul geometric, când porteele sunt egale.
124
9.7. Urmărirea comportării construcțiilor
1. Generalități
În susținerea ideii că topografia poate interveni în toate fazele caracteristice unei lucrări de
investiții stă urmărirea comportării lor și a terenurilor adiacente, afectate de prezența construcției.
Nu toate construcțiile sunt supuse acestei operațiuni, ci acelea de o importanță deosebită:
construcțiile înalte, barajele, podurile, terasamentele mari. Deformațiile se por referi la cele din
structura construcției sau le cele ale terenurilor din imediata apropiere, care preiau în timp
solicitările transmise de construcții.
Trebuie menționat că o serie de construcții de mare importanță (baraje hidrotehnice mari,
viaducte, construcții înalte etc.) sunt urmărite pe întreaga lor existență, întrucât la atingerea unor
deformații peste o limită dată, ce pot să apară în structură, sau a unor deplasări ce apar la contactul
structurii cu terenul de fundare (tasări, alunecări, rotiri / înclinări), trebuie să se ia măsuri specifice
care să evite producerea de evenimente nedorite. O serie de deformații din cele amintite se
determină prin metode topografice, geodezice sau combinate.
Asupra unei construcții acționează forțe de diferite orientări, producând pe direcția lor
deformații sau deplasări. Componente orizontale ale forțelor rezultă din acțiunea apei, a împingerii
pământului sau aluviunilor submersate, a vânturilor, cutremurelor, dând naștere deformațiilor
orizontale și alunecărilor. Componentele verticale sunt datorate în principal greutății proprii și
încărcării construcției cu diferite sarcini, efectul lor fiind în principal de tasare a construcției și a
terenului de fundare. Momentele care pot să apară sunt date de forțe ce tind să producă rotiri în
raport cu un punct dat sau cu o axă, efectul lor fiind în înclinări ale construcției față de diverse
planuri ale sistemului triaxial ortogonal.
Date fiind tipurile de deplasări - cele din structură și cele ale construcției întregi, urmărirea
comportării se face prin două categorii de puncte, materializate în mod specific:
- o rețea alcătuită din repere mobile, fixate pe construcția ce se urmărește, în puncte
anume stabilite,
- o rețea alcătuită din repere de control, ce servesc ca referință, amplasate în zone alăturate
construcției, dar neinfluențată de aceasta, fiind stabile și sigure.
În toate cazurile, fiind vorba de deformații sau de deplasări mici, acestea se pot evidenția
doar prin asigurarea unei precizii maxime, dată de instrumentele cele mai perfecționate și de metode
ce presupun un mare număr de măsurători încadrate în tolerante foarte strânse.
125
2. Măsurarea deformațiilor și deplasărilor orizontale

Deformațiile și deplasările orizontale sunt în special urmărite la construcțiile acționate de
forțe orizontale importante, cum ar fi cazul barajelor hidrotehnice, supuse împingerii dinspre amonte
a apei și a aluviunilor submersate. Pentru urmărirea lor există mai multe metode: a microtriangulației
locale, a aliniamentului, a drumuirilor de precizie.
Metoda microtriangulației folosește drept referință o rețea locală (figura 9.10a), determinată
cu precizie foarte mare. Punctele rețelei sunt:
- repere mobile (Mi), montate pe construcție, confecționate din materiale speciale și cu
forme care cresc precizia de vizare (1),
- puncte de stație (Si), formate din pilaștri încastrați în beton, pe care există piese de
prindere a instrumentului tot timpul în același loc, amplasați la distanțe de până la 300m
față de construcție
- puncte de referință (Ri), care servesc determinării modificărilor în poziția punctelor de
stație și sunt amplasate îndeajuns de departe pentru a elimina influența construcției,
- puncte de orientare (Oi), aflate la distanțe mai mari, amplasate pe terenuri stabile.
Deplasările se determină față de două puncte fixe, funcție de unghiurile din rețea măsurate
la începutul exploatării (ciclul inițial) și de unghiurile măsurate la un moment dat (ciclul actual).
Metoda aliniamentului este cea mai folosită în cazul construcțiilor cu o configurație
rectilinie, de exemplu un baraj de greutate, terasament, zid de sprijin etc. Rețeaua de puncte în
acest caz este formată din două stații fixe A și B (care materializează axul construcției sau o direcție
paralelă cu acesta), panourile fixe de vizare C, D și mărci de control Mi (mobile), care sunt
amplasate pe construcția de urmărit. (figura 9.10b). Punctele de stație sunt de fapt pilaștri, care
asigură poziționarea instrumentului topografic exact în aceeași poziție la fiecare determinare.
a c
Fig. 9.10. Determinarea deplasărilor orizontale: a- rețea de microtriangulație locală, b- metoda
aliniamentului, c- marcă de urmărire a deplasărilor; 1- reper mobil, 2- baraj în arc, 3- curbe de
nivel, 4- baraj de greutate, 5- orificiu filetat încastrat în structura construcției, 6- marcă de
vizare mobilă, 7- șurub orizontal, filetat 8- riglă gradată (după Nistor, 1993),
126
Ca mărci mobile se poate folosi cea din figura 9.10c, înfiletată pe rând în orificiile M i. În
principiu, deplasările orizontale (ciclul actual) se citesc deplasând marca de vizare pe șurubul
filetat până se suprapune pe firul reticular vertical, rămas fix pe direcția AB. Acestea se compară
cu citirea de referință (ciclul inițial), corespunzătoare momentului terminării construcției.
Determinările se fac din A și B, cu luneta în ambele poziții.
Metoda drumuirilor de precizie este folosită în cazul urmăririi comportamentului unor
construcții care nu au formă rectilinie, de tipul tunelurilor, galeriilor. Drumuirea este condusă prin
puncte fixe ale construcției și se măsoară în principiu ca o drumuire clasică sprijinită, dar cu
instrumente foarte precise (teodolite sau stații totale). Deplasările se determină comparând
coordonatele drumuirii din ciclul actual cu acela de referință, din ciclul inițial.
3. Măsurarea tasărilor
În cazul cel mai general, deplasările sau deformațiile pe verticală pot fi tasări (în sensul
accelerației gravitaționale) sau ridicări (în sensul opus tasărilor). Ambele au șansa să apară în
decursul exploatării construcțiilor, iar termenul încetățenit de „tasare” nu trebuie să excludă și
analiza ridicărilor, cu atât mai mult cu cât ele pot apare simultan în comportarea aceleiași
construcții. Analiza lor se face pornind de la o rețea de puncte care cuprinde:
- puncte fixe (borne de beton armat, repere încastrate în stâncă sau pe construcții
stabilizate), situate în teren sănătos, în afara zonei de influență a construcției, în locuri
sigure. Numărul lor este de minimum trei, legate de rețeaua nivelitică de stat, iar
poziția lor se controlează.
- mărci sau repere mobile, care se încastrează în elementele de rezistență ale construcției
(radier, stâlpi, grinzi) conform unui proiect de distribuție. Indiferent de tip, ele trebuie
să permită instalarea stadiei în poziție verticală.
Determinările se pot face prin mai multe metode: nivelment geometric de înaltă precizie,
nivelment trigonometric de precizie, nivelment hidrostatic, prima dintre ele fiind cea mai folosită.
În cadrul acestei metode, se folosesc instrumente de precizie (Ni 004, Ni 007 Zeiss) și stadie de
invar cu diviziuni de 5 sau 2 mm. Diferențele de nivel dintre repere și mărci se determină prin
drumuire de nivelment geometric cu stații duble. Erorile trebuie să se încadreze în toleranța
T=±0,5 mm n , n fiind numărul stațiilor. Nivelmentul din ciclul inițial, prin care se stabilesc
pozițiile de referință ale mărcilor, se efectuează cu cea mai mare atenție. Observațiile se fac la
intervale prestabilite și în funcție de evoluția tasărilor se pot sau nu sista la stingerea
(încetarea) lor.
În acest fel pot să rezulte atât tasările (ridicările) absolute (raportate la ciclul primar), cât
și cele relative, ca diferență între ciclul actual și cel anterior. Ca și în cazul deplasărilor orizontale,
127
se pot întocmi grafice de deplasare în timp, care să indice tendința de stabilizare a tasărilor sau
situații deosebite față de cele normale.
4. Măsurarea înclinărilor
Se face în cadrul urmăririi comportamentului construcțiilor înalte și a celor care sunt
supuse acțiunii unor forțe cu importante componente orizontale (turnuri, coșuri de fabrică,
clădiri înalte, baraje).
Înclinările unor construcții înalte se pot determina cu teodolitul sau ST, prin vizarea cu
luneta în ambele poziții a unui reper înalt (A), care se proiectează și se înseamnă (A1) pe baza
construcției (figura 9.11a). Dacă, după un anumit interval, prin repetarea operației, se obține o
altă proiecție A2, construcția a suferit o înclinare, a cărei valoare se deduce prin calcul.
Figura 9.11. Determinarea înclinării prin măsurarea unghiurilor

orizontale: a- cu teodolitul (ST) și viza proiectată la baza
construcției, b- prin măsurarea unghiurilor orizontale cu repere
fixe, c- elemente geometrice (cazul b) în plan orizontal
Înclinarea unei construcții se poate stabili și prin măsurarea unghiurilor orizontale.

Teodolitul se instalează succesiv în stațiile A și B, ce formează cu punctul C2 situat pe
construcția înaltă II, direcții perpendiculare (figura 9.11.b și 9.11.c). Se măsoară unghiurile
orizontale  și 1 formate de direcția spre marca urmărită C2 și alte puncte fixe, considerate ca
direcții de referință, C1 și C3. Măsurând periodic unghiurile  și 1, ținând cont de distanța
orizontală dAB , se pot determina înclinările unghiulare și liniare ca în cazul a), folosind marca C’2.
* * *
În concluzie, punerea în evidență a modificării formei și poziției construcțiilor față de
forma proiectată, începând chiar cu etapa de construcție, are importanță deosebită pentru siguranța
celor ce folosesc construcția sau sunt în zona ei de influență, pentru verificarea corectitudinii
128
execuției, verificarea justeței ipotezelor de calcul privitoare la comportarea construcției și a

terenului de fundare sub diferite combinații de sarcini.
Trebuie subliniat că, în realitate, deplasările sau deformațiile analizate aici separat din
motive didactice, sunt rezultate prin compunerea lor în diferite procente. Deplasarea totală se
obține prin principiul suprapunerii efectelor, ajungându-se la poziția actuală a construcției. În
figura 9.12. se arată un exemplu de compunere a deformațiilor și a deplasărilor pentru cazul
unui baraj hidrotehnic de greutate.
a b c d e f
Fig. 9.12. Exemplificarea compunerii deformațiilor și deplasărilor pentru cazul unui
baraj: a- poziția în momentul terminării construcției (ciclul inițial), b- deformația structurii
datorată acțiunii apei, c- rotirea structurii față de piciorul aval, d- lunecarea structurii
datorită împingerilor din amonte, e- tasare, d- efectul compus (determinat în ciclul actual)
129
Bibliografie
BOŞ, N. 1993 Topografie, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti
BOŞ, N., IACOBESCU, O 2007 Topografie modernă, Ed. CH Beck Bucureşti
BOŞ, N., IACOBESCU, O, N.C. BOŞ, 2015, Topografie digitală, Ed. CH Beck Bucureşti
IACOBESCU, O., 2003 Topografie – Lucrări practice, Editura Universităţii Suceava
NEUNER, I., 2000, Sisteme de poziţionare globală, Ed. Matrixrom, Bucureşti
NISTOR, GH., 1993 Geodezie aplicată la studiul construcţiilor, Ed. Gh. Asachi, Iaşi
ZEGHERU, N., ALBOTĂ, M- G. 2008 Dicţionar de geodezie, topografie, fotogrammetrie,

teledetecţie, cartografie cadastru englez – român; român -englez, Editura Nemira
* * *
ANCPI – Ordinul 212/2007 privind sistemul de referinţă şi coordonate RO-ETRS89 Stereo 2010
166

Topo 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topo 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografie – geodezie – semestrul I

Telefon: (+4)0 230 216 147/ / int: 532

Conf. univ. dr. Ovidiu IACOBESCU

Partea I a cursului s-a axat în principal pe cunoașterea elementelor geometrice ale

Obiectivele cursului. Competenţe

Dacă ne referim strict la activitatea de inginer silvic, competenţele pe care le dobândeşte

Semnificația pictogramelor folosite în materialul de studiu

Obiectivele UI definite prin Durata medie de studiu

Conținutul UI Definiții Exemple

Test de autoevaluare Miniglosar Bibliografie

Să ne reamintim Rezumat Evaluare

Cuprins partea a II-a

Cuprins partea a II-a

Unitatea de învățare 1 : Generalități despre ridicarea în plan

Unitatea de învățare 2: Îndesirea rețelei geodezice (rețele de ordin V)

Unitatea de învățare 3: Îndesirea rețelei geodezice de triangulație cu stații totale (ST).

Unitatea de învățare 4: Poziționarea punctelor în sistem satelitar

Unitatea de învățare 5: Rețele de ridicare. Drumuiri

Unitatea de învățare 6: Rețele topografice independente

Unitatea de învățare 7 Poziționarea punctelor caracteristice

7.9. Întocmirea unui plan de situație 101

Unitatea de învățare 8: Determinarea mărimii suprafețelor

Unitatea de învățare 9: Noțiuni de topografie inginerească

Generalități despre ridicarea în plan

Durata medie de studiu individual – 2 ore

1.1. Introducere în tematica ridicărilor în plan

Ansamblul operațiunilor topografice de măsurare (în teren), calcul și raportare (la

1.2. Obiective și competențe dobândite

Conținutul unității de învățare

1.3. Ridicarea în plan: obiect, clasificări, succesiunea lucrărilor

Fig. 1.1. Succesiunea lucrărilor în topografie

1.4. Principiile generale ale topografiei

Pentru redarea altimetriei (reliefului) terenului și stabilirea poziției în înălțime a punctelor,

 Punctele de detaliu se proiectează prin perpendiculare în planul de proiecție

 Ridicarea în plan se execută din aproape în aproape

- calcule, când se determină progresiv/ se compensează erorile comise în rețeaua de sprijin

1.5. Marcarea și semnalizarea punctelor în geodezie și topografie

Punctele rețelei de sprijin și de ridicare se marchează și semnalizează corespunzător.

Semnalizarea punctelor are rolul de a le face vizibile de la distanță și se face diferit,

 Semnalizarea permanentă a punctelor include (fig. 1.10):

- alte semnale, netopografice, construite în alte scopuri, cu poziții dominante în peisaj.

1.7 Teste de autoevaluare

În urma parcurgerii prezentei unități de învățare, încercuiți răspunsurile corecte

1. Mira (stadia) se folosește la semnalizarea unui punct topografic:

2. Înălțimea următoarelor semnale se măsoară:

3. Prin recepția unei lucrări topografice se înțelege:

4. În topografie un punct este considerat vechi dacă:

5. Semnalizarea unui punct cu jalonul se face:

7. Marcarea unui punct se poate face:

8. Scara unui plan topografic este:

9. Prin „semnalizarea punctelor” în topografie se înțelege:

10. Prin ridicare în plan se înțelege:

11. Următoarele afirmații se regăsesc între principiile generale ale topografiei:

12. Redarea altimetriei (reliefului) unui teren se face prin:

13. Un reper de nivelment de tip consolă este:

14. Rețeaua de sprijin cuprinde:

1.8 Glosar de termeni

1.9. Rezultatul testului de autoevaluare

Îndesirea rețelei geodezice (rețele de ordin V)

Durata medie de studiu individual – 3 ore

2.2. Obiective și competențe dobândite

Obiectivul u.i. este de a face cunoștință cu metodele de îndesire a rețelei geodezice,

Conținutul unității de învățare